Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Viezure, varză, Oedip

        Dan Cristea

Folosindu-se de nişte daci ca de nişte pioni fantezişti şi de o Dacie nonsensică, absurdă, „loc al minciunii şi făţărniciei, al furtişagului şi miştocăriei, al vicleniei şi prostiei“, Denis Dinulescu ia în derâdere (alţii ar fi spus că face băşcălie de…, ceea ce ar fi poate mai potrivit pentru tonul autorului) o mulţime de lucruri, de la legende pioase şi mistificări propagandistice din istoria naţională, la o serie de moravuri şi năravuri, de mai veche sau mai nouă extracţie, pe care le afişează şi cu care se confruntă societatea românească. Nu ar fi exclus ca un posibil model al lui Denis Dinulescu, cunoscut, până acum, mai ales ca un redutabil parodist pe marginea produselor literare celebre, să-l fi constituit Scrisorile persane ale lui Montes­quieu, acestea putând  sugera şi trecerea la un tablou social ceva mai larg, unde locul persanilor să fie deţinut de nişte daci, cu mult mai puţin filozofi decât personajele iluministe, dar cu mult mai apropiaţi, pe de altă parte, de eroii scrierilor şi spectacolelor populare. Cele cincizeci şi două de povestiri scurte ce alcătuiesc volumul sunt înşirate pe câteva fire epice, subţiri, la limita rezistenţei uneori, dar care le ţin totuşi împreună. Dintre aceste fire epice cel mai important şi mai amuzant totodată (şi pe care l-am amintit deja) este dacismul.


     Romanii, aşa cum observa Barthes într-un eseu din „mitologiile“ lui,  eseu scris pe marginea unei superproducţii filmice americane din anii ’50, aveau ca semn distinctiv bretonul. Toţi actorii înfăţişându-i în film pe romani purtau părul cârlionţat, pe frunte. Podoaba capilară, în acest caz, avea o semnificaţie precisă. Ea purta afişul Romanităţii, în care cei cu chelie, de pildă, nu erau admişi. Într-un mod asemănător, lumea dacică, aşa cum e imaginată de Denis Dinulescu, posedă, printre semnele distinctive, litera Z. E o lume „textuală“, s-ar putea spune, în care litera cu pricina e promovată şi protejată prin lege. Explicaţiile absurde, oferite, pe de altă parte, ca fiind perfect normale şi logice, constituie una din sursele umorului lui Denis Dinulescu. În plan vizual, aş compara acest tip de umor cu figura fără expresie („dead-pan face“) a unui comic precum Buster Keaton, supranumit „omul care niciodată nu râde“. Lucruri enorme sunt rostite astfel fără a clipi din ochi, cum se întâmplă în cazul informaţiilor legate de litera zet, de a cărei existenţă, ne asigură autorul, e legată intrarea în istorie a unui întreg popor: „Sunt norme europene de fapt, adică noi, dacii, ca să ne păstrăm fiorul şi originalitatea trebuie să men­ţinem şi să cultivăm în vorbire numai acele cuvinte care conţin litera Z, asta ne va deosebi de alte culturi, de limba altor popoare“. Enormităţile continuă  în ritm galopant. Dacii se numesc Zac Zack, Zina, dar şi Zilviana Zonescu („o tipă cu mustăţi lilla şi pantaloni de gabardină“) ori Zorian Zinteşteanu Jr. („un tip mărunt cu pălărie albastră şi cu părinţi în Uniunea Scriitorilor din Zofia“).


     Capul familiei e bătrânul Zoro, prinzător şi dresor de lupi, din care confecţionează celebrele steaguri de luptă dacice. Tactica războiului e simplă: lupii urlă, iar duşmanii, auzindu-i, sunt puşi pe fugă. Ca să lupte împotriva nedreptăţii, acelaşi Zoro intră în pielea personajului de film, purtând mască şi spadă. Fiul lui Zoro, Zac Zack,  e tâmplar de meserie: „Tăia lemne din pădure, le aducea la atelier şi făcea bărci. Cele mai frumoase bărci din Carpaţi. După ce erau vopsite şi lăcuite mergea cu ele la târg. Nu le cumpăra nimeni, pentru că dacii nu erau un popor de navigatori, şi atunci Zac se întorcea vesel cu ele acasă şi le desfăcea în lemne de foc. Dacii cumpărau, ca să aibă iarna, şi-i plăteau în natură, astfel că unii urmaşi al lui Zac mai vând şi acum miere pe şoseaua Constanţa- Mangalia. Dar asta e o altă poveste“. Zac Zack, la a cărui nuntă de patru zile vine formaţia Rolling Stones, are cu Zina patru copii, trei băieţi şi o fată, Zaraza. Primul fiu, Zero, trăieşte în România, între mileniile doi şi trei, al doilea, Zam, trăieşte în Franţa anilor1900, iar ultimul, Zar, încearcă să-şi facă o situaţie în America anilor 2010. Zaraza rămâne profesoară la Sarmisegetuza. Sumare explorări, însoţite de scurte întâmplări comice, precum şi de aventuri incredibile, gen roman-popular, sunt prilejuite de locaţiile celor doi fii, din Franţa (istorii mai decolorate) şi din America (istorii mai vii, combinate şi cu umorul de observaţie exercitat în lumea emigranţilor români). Prezenţa lui Oedip în acest scenariu al nonsensului se explică  prin faptul că Zoro, la instigarea nepoatei sale, Zaraza, îl răpeşte pe acesta din spectacolul cu piesa lui Sofocle, jucată la Sarmisegetuza, şi-l înscăunează rege în ţara dacilor. Oedip, rege străin, nu va mai interzice băutura şi, în plus, va face „să tremure posteritatea de faima noastră“. Găselniţa cu Oedip are şi nu prea are efecte comice. Printre altele, Oedip, rege nevolnic şi intrigant, detronat prin sforării de palat, are şi menirea să ilustreze faptul că dacii sunt un popor care se complace în lozinci, iubitor de linguşeli şi adulaţii. Ca să consacre legea că „Dacul e născut poet“, Oedip instituie un Concurs internaţional de poezie, pe tema „Odă soarelui“, concurs la care participă şi exilatul Ovidiu, portretizat astfel: „Era un poet înalt peste a cărui faţă exilarea lăsase urme: avea nasul albastru, urechile verzi şi bărbia mov“. Apare şi Apollodor din Damasc, din al cărui pod de peste Dunăre dacii fură granit pentru nevoile propriilor construcţii.


     Umorul lui Denis Dinulescu este unul punctual, compatibil cu spaţiile scurte. Un umor condensat, în pilule. Prozatorul excelează, din acest punct de vedere, în descrieri (zugrăvirea Valentinei Tereşcova, de pildă, cosmonauta sovietică, una din cele zece soţii ale lui Oedip, provoacă un haz nebun), în începuturile şi finalurile de proză. Câteodată ai senzaţia că între un început (incipit) şi un sfârşit (desinit) de povestire nu se mai întâmplă nimic, dar şi că, practic, nu mai e nevoie să se întâmple nimic, că în debut sau în final s-a spus totul. Iată un exemplu excelent de incipit:  „Popoarele Migratoare era un tip înalt, fioros, musculos, cu nasul albastru şi mustăţi roşii. Călare, traversa acum Prutul. Îşi puse mâna streaşină la ochi şi privi peste toată Dacia. În zare, un singur oraş: Sar­misegetuza. Se auzeau de acolo sunete de muzicuţă, de nai, de petrecere, semn că poporul dac se pregătea de Eurovizion ca în fiecare an. Ce era să facă Popoarele Migratoare într-o asemenea situaţie? Porni la atac. Îşi scoase sabia, struni calul, un ditai’ armăsarul pe nume Cercel, şi traversă într-o secundă Moldova, că era mică, nepopulată şi neinteresantă pentru un războinic ca el“. Sau, iată un final reuşit, concentrând tristeţe şi deznădejde mută, dintr-o povestire de altă factură, sentimental-realistă, cu tineri ai anilor ’80, obosiţi şi descurajaţi de traiul cotidian: „Betty rândui feliile de parizer. Zero luă platoul şi-l duse în living. Rămasă în bucătărie, Betty se duse la fereastră. Se sprijină pe pervaz şi fredonează în întunericul de afară It’s a hard rain. Ca la un semn, începu o ploaie grozavă“. Câteva proze de acest gen arată în umoristul Denis Dinulescu un poet al tandreţii sufleteşti, al lucrurilor rămase nespuse. Este cazul povestirii Biletul de dragoste, scrisă numai din sugestii delicate, evocând pudoarea unei iubiri în taină.


     Reflectând însă la sursele de umor din prozele lui Denis Dinulescu, trebuie spus că găsim aici şi una dintre cele mai vechi, cea a umorului de tip rabelaisian, legat de funcţiile trupului, de actul sexual şi de organele genitale. De pildă, prima lege a dacilor e legea erotică, prin care se stabileşte, odată pentru totdeuna, denumirea populară a organelor genitale, viezure şi varză, pentru că, atunci când dă de varză, viezurele înnebuneşte. Un potrivit exemplu pentru ceea ce Şklovski denumea procedeul înstrăinării sau insolitării, procedeu care se bazează pe o descriere a obiectului erotic prin cuvinte care îl definesc şi zugrăvesc, dar care nu-i sunt aplicate în mod obişnuit în descriere. Nici exemplul dialogului absurd, caragialesc, pe teme care depăşesc competenţa interlocutorilor nu lipseşte din arsenalul de procedee umoristice şi satirice al prozatorului. O demonstrează cu brio povestiri precum All about de cats  sau Globalizarea. La întrebarea lui Oedip privitoare la ceea ce vor face dacii în cazul „globalizării“, sfetnicul său de taină îi răspunde sec: „Noi vom culege căpşunile spaniole, vom avea grijă de toţi bătrânii continentului sau vom şterge parbrizele prin toate intersecţiile Europei“.


     Fără construcţie şi fără rigoare deosebite, doar cu simple sclipiri de condei, un condei alert şi pertinent în notarea umanului hazliu sau grotesc, Denis Dinulescu scrie o proză capabilă se descreţească frunţile şi să dea totodată de gândit.




Denis Dinulescu, Cele zece neveste ale lui Oedip, Editura Semne, 2007, 250 pagini

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul