Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Între viaţă şi moarte

        Dan Cristea



Întoarcerea tatălui risipitor ne arată multe asemănări, de la construcţie la detaliu, cu romanele şi prozele mai vechi ale lui D.R. Popescu. În esenţă, romanul recent, la fel ca şi altele ale autorului, ne oferă imaginea unei lumi nebune, isterizate şi scoase din ţâţâni, „lume bolnavă în care nu se respectă nicio lege“. Ceea ce se schimbă însă faţă de trecut este etiologia bolii de care suferă această lume. Pentru că, dacă în prozele de dinainte de ’89, motivul răsturnării ordinii fireşti, tradiţionale, a lucrurilor trebuia căutat în politic sau în crima de inspiraţie bolşevică, în noua compoziţie, factorul determinant al crizei prin care trec oamenii e banul, „pecetea lumii actuale“, cum scrie romancierul, „cheia lumii moderne“. Aşadar, pe lângă alte trăsături pe care le poartă, cartea o dezvoltă şi pe aceea de a fi un pamflet ce-şi găseşte obiectul în „nebunia îmbogăţiţilor după zisa revoluţie“ (sau „noii baştani ai revoluţiei şterpelite“). Modelul romanului nu este totuşi cel al realismului clasic, căci universul lui D. R. Popescu, dominat de interogaţii privind adevărul, falsitatea, problema răului, moartea şi frica, trăieşte, după cum se ştie, din îngemănarea inepuizabilă a rea­lităţii cu visul, cu grotescul, cu perspectiva fantastică.

Prozatorul îşi alege ca loc al acţiunii, cum procedează îndeobşte în romanele sale, o localitate neînsemnată, aflată dincolo de lume (satul Cioromârda), dar care, prin întâmplările desfăşurate aici timp de o zi, se transformă, într-un fel, într-un mic centru al lumii. Cioromârda a devenit un „sat de copii, babe şi moşi“, căci majoritatea locuitorilor săi, atât bărbaţi, cât şi femei, au plecat la muncă în Spania (la cules de căpşuni) sau în Italia. Printre cei care au plecat din sat se află şi Paraschiv, care a ales să se înroleze în armată şi să fie astfel trimis să lupte departe de ţară, pe un pământ străin. Locuitorii din sat sunt înşiinţaţi că Paraschiv a fost omorât şi că trupul său, pus într-un sicriu învelit în drapelul naţional, va fi adus în locul de baştină pentru a fi înmormântat cu mari onoruri militare. Această moarte, în aparenţă „eroică“, precum şi toate întâmplările care se petrec în jurul înmormântării, furnizează unul din firele principale ale acţiunii. Al doilea fir e legat de personajul Irinei, mama care e acuzată de poliţistul din sat că şi-ar fi ucis fiul sugar, pentru a acoperi o relaţie adulteră pe care ar fi avut-o cu Paraschiv, Irina fiind măritată cu un pădurar care a luat şi el calea Spaniei. Nimeni nu dovedeşte pruncuciderea, dar, pe de altă parte, Irina nici nu poate să-şi îngroape copilul, astfel că, purtându-l pe acesta în braţe, împreună cu fiica mai mare, e nevoită să meargă zeci de kilometri, la morga din oraş, pentru a lămuri lucrurile. Este o călătorie în acelaşi timp simbolică, de o perse­verenţă şi ardoare aproape mistică, suportată pe o vreme de secetă cumplită, ca-ntr-un deşert, un drum chinuitor al suferinţei şi al speranţei (poate trezi, pe alocuri, amintirea personajului Lena Grove din Lumină de august), pus în puternic contrast cu alaiul de mascaradă care însoţeşte sicriul soldatului Paraschiv, prezumtivul tată al copilului.

În romanul lui D. R. Popescu, aşa cum suntem obişnuiţi şi din alte scrieri ale sale, personajele sunt bizare, ciudate, extravagante, de multe ori aflate la limita foarte îngustă dintre raţional şi iraţional, dintre normal şi paranormal, dintre real şi fantastic. Oamenii văd şi aud năluciri, trăiesc în vise ori în deliruri. Motivul moroiului, al strigoiului, al umbrei sau al duhului justiţiar operează şi aici, la fel cum se întâmplă aproape în întreg universul imaginar al prozatorului. Crezut a fi în sicriu, personajul Paraschiv e astfel prezent, ca o umbră, mai în tot romanul. Este nu omul fără umbră, ci umbra fără om care păşeşte printre oameni. Un dublu, o prezenţă -absenţă, cum se exprimă despre el un personaj, cineva care nu poate fi fixat pentru că se află între: „mereu prea tânăr, mereu prea bătrân, mereu între vârste, mereu în viaţă, mereu în moarte, mereu între una şi alta“. De altfel, personajele lui D.R. Popescu se caracterizează, în bună măsură, atât prin „vocile“ lor, cât, mai ales, prin ceea ce spun alţii despre ele. Este un exemplu din cele multe care vorbesc despre perspectivismul cu care lucrează romancierul, care, în plus, păstrează întotdeuna o mare doză de ambiguitate în legătură cu personajele sale şi cu faptele acestora. Din perspectiva unora (mai cu seamă a autorităţilor militare), Paraschiv, de pildă, ar trebui să fie văzut ca „erou“, un fel de „Don Quijote, care, cu o mare candoare a plecat pe front, mizând pe realitatea imaginaţiei sale infantile că războiul e sfânt“. Alţii cred că a murit pentru bani, ca un lefegiu al războiului. O opinie diferită au, de asemenea, cei care socot că „înşelat şi trimis la moarte“, ar fi revenit ca umbră să se răzbune pe generalii care îi stricaseră viaţa. Mai sunt şi unii care afirmă că: „S-a dus la dracu-n praznic, precum un tată risipitor, fără raţiune !“. În fine, unui personaj din roman, Vinerica Simionescu, poreclită şi Pytia din Cioromârda, i se pare că-l aude pe Paraschiv spunând: „-Doamne, ajută-mă să-mi dau viaţa pentru un nevinovat, să fac schimb cu moartea lui, şi dă-mi puterea ... să-i toc pe cei vinovaţi“. La fel, despre moartea lui, unii cred c-ar fi murit în post de un glonţ tras în cap, alţii zic că s-ar fi sinucis, ca să simtă puterea libertăţii.

D. R. Popescu rămâne un maestru în ce priveşte crearea personajelor bizare, dintre care unele sunt pictate cu tuşul vitriolant al pamfletului. O Filofteia Năsturel, care, în tinereţe cântase şi jucase teatru la Casa de Cultură a fabricii de mobilă, ajunge, după ce trecuse şi printr-o mănăstire, să umble înconjurată de o ceată de ecologiste şi să lupte pentru drepturile femeilor din China şi pentru soarta bătrânilor părăsiţi de societate. Un sătean, Rusalim Fălcosu, nu se bărbiereşte cu lunile, aşteptând să moară nebărbierit şi să intre în pământ cu barbă de sfânt. Alt om din sat, Şeitan (Diavolul) e convins că „doar dracul mai poate schimba lumea - şi doar el mai poate aduce binele pe pământ“. Şeitan, aproape orb, bate toba prin sat, „bucuros că poate spune ce vrea când vrea, măscări şi nespuse“. Un general, Ghearăntoarsă (numele mai apare la D. R. Popescu!), care ţine discursul funebru la mormântul „eroului“ şi despre care se spune că şi-ar fi împuşcat prietenul de familie la o vânătoare, e un soi de Hopa-Mitică, aranjându-se ca tot timpul să cadă în picioare. Poliţaiul din Cioromârda, Ioanea Păsulii, supectează pe toată lumea că este amestecată în moartea soldatului Paraschiv şi a pruncului Ionel. Profesorul Zeze Puţintelea moarea în buda ecologică din cimitir în timp ce citeşte versurile despre „visul“ lui Agamemnon din Iliada. Moartea lui se presupune totuşi că ar fi fost o crimă. Doi tineri, Gicu şi Gica, sunt socotiţi „infractori sexuali“, pentru că „s-au dedat la preacurvie în spaţii publice, în Castelul de vânătoare, sub privirile uluite ale sfinţilor bisericii ortodoxe“. În simbolistica romanului, care e şi una a salvării, acest cuplu extravagant de Adam şi Eva ar aduce „boarea de lumini a vieţii fără oprelişti“.

Există şi un personaj (doctorul autopsier Sebastian Tufiş) care joacă rolul „raisonneur“-ului poetic în acest roman, de altfel, plin de discuţii, referinţe şi citate din opere literare sau filosofice. Pasionat de filme pe care ar dori să le facă, doctorul speră să descopere „taina unor adevăruri“ prin arta cinematografică. Personajul preconizează astfel filmul ca o oglindă convexă, ceva care „desfigurează istoria împăunată, restabilind adevărul“. Aceste „oglinzi convexe“, care ne-ar ajuta să diferenţiem tragedia de farsă, pot surprinde „şi... infinitul, fantomele, întâmplările paranormale“. Romanul n-ar mai fi simpla „oglindă“  de care vorbeşte Stendhal, ci o „oglindă convexă“,  excrescentă şi deformatoare. Jocul de oglinzi, prezent copios în roman ca autoreferenţialitate, consti­tuie deopotrivă o practică în compoziţia epică. Cum aminteam, personajele sunt văzute din mai multe un­ghiuri. Tot doctorul Tufiş consideră că „oglindirea cea mai adecvată a zilei de azi“ se poate obţine prin „naraţiunea browniană“  ori „romanţul brownian“ care ar fi produsul unor „energii aleatorii’ sau care par aleatorii.  Nu altă impresie, decât cea de mişcare browniană, oscilatorie, neregulată, rod oarecum al întâmplării produce şi construcţia romanului. Acesta e făcut din capitole de mărimi diferite (unele ar putea lipsi fără nicio consecinţă asupra coerenţei întregului), răsărind dintr-o ordine sinuoasă a nepremeditatului, a inspiraţiei de moment, a colportării ştirilor şi faptelor diverse, a anecdotelor şi picanteriilor, a extravaganţelor comportamentale.

Pusă sub semnul stării de criză cosmică (seceta teribilă care înebuneşte oameni şi animale, care omoară vitele şi otrăveşte natura, capitolele extraordinare prin viziunile fantastice despre ciorile care cad moarte din cer sau despre berzele nebune care cotropesc localitatea), naraţiunea lui D. R. Popescu se sfârşeşte cu tabloul apocaliptic al potopului care dă un alt sens înmormântării soldatului Paraschiv. Printre rafale de ploaie şi vânt, printre fulgere şi trăznete, lumea fuge îngrozită, uitând în dezordine de orice ceremonial şi chiar de sicriul care pluteşte pe apa din groapă. Romanul se termină cu două mari surprize, ale morţii şi ale învierii. Scenele din cimitir, parodice, sunt văzute şi relatate de doi puştani, Mitică şi Costică, elevi de şcoală primară, care se uită din turnul bisericii cu un binoclu şterpelit de la Şeitan. Băieţii se îmbătaseră între timp, bând din vinul de împărtăşanie şi simţind „într-adevăr, că în el se afla tăria dumnezeiască de a vedea şi auzi tot ce se petrecea în cer şi pe pământ, între viaţă şi moarte, în vise, şi chiar la popota militară, după ce adorm generalii!...“

A doua scenă, cea a învierii, e relatată pe alt ton, sobru şi solemn, cu unele inflexiuni biblice de naratorul omniscient, la persoana a treia: „Şi atunci uşa cea de metal de la intrare se clinti din balamale, pocnind, izbită de vânt şi de o ploaie gălăgioasă, fulgerele fulgerară, trăsnind prin cer şi pe pământ, un aer răcoros pătrunse înăuntru - şi se auzi un scâncet de copil ... şi Irina văzu cum ochii lui Ionel se umplură de lacrimi, ca şi cum ar fi avut dureri de burtă!... Şi văzu şi Sanda lacrimile, şi doctorul Sebastian, şi haidamacii !... Şi când furtuna rupse norii, şi cerul, în fulgere şi trăsnete, o rază albă veni dinspre soarele răsărit cu grăbire mare printre beznele vijeliei şi se auzi iarăşi un scâncet - şi toţi priviră spre Ionel, ce se ridicase în capul oaselor, zâmbind, şi fâcând să ţâşnească din puţulica lui, cu mare putere, un arc lichid, limpede - care de obicei se numeşte pişat de copil !...“

Viaţa care învinge, într-un mod chiar batjocoritor de simplu şi nesofisticat, este imaginea care rămâne din acest roman al confruntării dintre existenţă şi moarte, roman simbolic, pe alocuri detectivistic, pe alocuri satiric şi parodic, hrănindu-se din tot ce mişcă din punctul de vedere al informaţiei, naraţiune browniană, speculând şi mizând pe aleatoriu, potrivit definiţiei autorului său. Un roman, în plus, care poartă indubitabil semnătura de neconfundat a lui Dumitru Radu Popescu. 
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul