Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Un romantic postmodern

        Traian T. Coşovei

 



În plină confuzie de idei sociale, poli­tice, economice, literatura pare să aibă darul tămăduirii (sufleteşti), aidoma unui balsam. Mai mult, importanţi oameni de cultură, lideri şi vectori de opinie risipesc timp şi „bani pe timbre” pentru a justifica – pe bună dreptate – supremaţia cărţilor tipărite pe suport de hârtie faţă de dictatura IT-ului.

În această atmosferă de re-scufundare (subiect de cinematecă) a ultimului Titanic, apar şi oameni ce interpretează la toate instrumentele tema unei lumi interioare pe care, de multe ori, imprudent, ne grăbim să o numim suflet. Într-o goană a metroului postmodernist agresiv şi vitriolant, Ovidiu I. Ştefan publică o carte de versuri în răspăr cu tentaţiile vremurilor. Autorul se află – după cinci apariţii editoriale – la vremea unui bilanţ poetic. Cartea lui Ovidiu I. Ştefan, „Ultima noapte din Kalevala”, Editura Nouă, 2009, apărută cu sprijinul Asociaţiei Scriitorilor Bucureşti, cu o prefaţă semnată de Cornelia Maria Savu, adună în paginile ei sentimentul unui dezgust superior, dublat de o acută dorinţă de întoarcere la nişte sentimente primordiale, pe care poetul le regăseşte în teritoriile arctice… care sunt deopotrivă ale sufletului (în carnalitatea lui păcătoasă), dar şi ale spiritului: însufleţitor şi purificator: „E o noapte de gală şi nimeni nu doarme/ Ascultând fulgii de nea spunând poveşti/ Diluvii de zăpadă înapoi şi înainte/ Te caut lângă mine, dar ştiu că nu eşti/ E-un decor de mucava ca dintr-un teatru ieftin/ Un clovn dansează pe străzi/ Zborul păsărilor ni se frânge în suflet/ Mă gândesc la miturile de demult,/ Aşteptând zorii.”

Ceea ce interesează la Ovidiu I. Ştefan este faptul că, după recentele volume de versuri „Deşert de stele” şi „Vina de a fi”, ultimul volum, „Ultima noapte din Kale­vala”, este o stare de spirit. O stare de spirit a celui ce se scufundă – uneori, imprudent – în abisul propriei conştiinţe de sine… şi, mai departe, într-un subconştient labirintic, tentacular, întunecat şi orbitor deopotrivă: „Ceţoase dimineţi, alburii/ Izvorâte din lumea nopţilor/ Prinse de obezile carului divin/ Cântaţi-mă cu dragostea/ De purpură a vieţii/ Luaţi-mă pe spatele/ Vulturului zărilor/ Şi duceţi-mă spre misterele albe ale Cercului Polar./ Găsiţi-mi sufletul/ Rătăcitor în cele patru vânturi/ Şi puneţi-mi-l în mâini/ Să-l văd./ E oare strălucitor?/ E alb cum mi-a fost dat?/ E lacrimă sau e numai foc?/ E zbor sau e tristeţe?”.

Chiar titlul cărţii trimite spre tărâmurile arctice ale cerebralităţii. Cu toate că aluzia este pur culturală, se cuvine să amintim că epopeea Kalevala, structurată pe 50 de cânturi, evocă un erou legendar, un uriaş, ai cărui doisprezece fii pleacă pe un drum iniţiatic pentru a cuceri inima (şi averea, am spune noi, epigonii) prea frumoasei fecioa­re Pohiola. Viteji precum Vainä­möine, Ilmarinen ori Lemminkäinen se luptă cu toate stihiile nordului, cu vrăjitoarele tărâmurilor îngheţate – aşa cum aflăm din pri­ma tălmăcire datorată lui Barbu Brezianu (publicată în 1942).

În anul 2009, cartea lui Ovidiu I. Ştefan se distinge prin cavalerismul metaforei, infanteria ironiei superioare şi artileria grea a sentimentului arctic (cerebralizant)… Ipostazele erotice sunt cenzurate de cali­grafia intelectuală în spiritul camilpetrescian: „De la tine/ Nu am păstrat decât o lacrimă,/ Diamant brut,/ Bob de sidef.// Când vreau să-mi aduc aminte/ De tine/ O pun pe inimă/ Şi ea se multiplică/ Devenind o ploaie de lacrimi.// Atunci mă uit prin ele/ Şi-ţi văd chipul/ Estompat de vreme/ Estompat de lacrimi/ Proaspăt şi strălucitor./ Pierdut,/ Pentru vecie, pentru vecie.”

Comentând – într-o pertinentă prefaţă – versurile din acest volum, Cornelia Maria Savu făcea următoarea observaţiei: „În descendenţă bacoviană, cu lecţia expresionismului bine stăpânită, Ovidiu I. Ştefan e atent la mişcările inimii, dar şi la transformările peisajului socio-moral care îl ins­piră şi îi nutreşte imageria neoromantică, bine pusă în valoare în poemele Ultimei nopţi din Kalevala. Atmosfera lirică predilectă e aceea hibernală, boreală, în care mai sunt detectabile urmele epopeii, ale unor mari avânturi cosmogonice, sublimate în iubire, în pasiunea care mocneşte sub gheţuri”.

La o primă lectură, „Ultima noapte din Kalevala” ar putea părea un imens insectar de sentimente strivite între crevasele unui teritoriu hibernal, inaccesibil. Meritul şi nobleţea discursului poetic al lui Ovidiu I. Ştefan vin din delicateţea caligrafiei cu care descoperă şi redescoperă mereu filonul sentimentului, izvorul tămăduitor al iubirii: „Ne căutăm poate zeci de ani/ Şi când ne găsim, iubito/ Ne sărutăm cu disperare, cu foame de timp/ Iar îngerii din tării ne recită/ Viermele biruitor al lui Poe/ Cocorii pleacă în fiecare toamnă/ Precişi ca nisipul/ Dintr-o clepsidră care măsoară clipele, zilele, anii/ Şi încetul cu încetul/ După câteva săruturi şi revelioane/ Ne întrebăm unde e copilăria/ Cu inocenţa ei dulce şi caldă/ Apoi unde s-a dus tinereţea/ Cu iubirile ei nebune şi disperate.”Deopotrivă încifrat şi deschis, aidoma unui jurnal existenţial, volumul lui Ovidiu I. Ştefan face dovada unei experienţe poetice în care viaţa şi literatura sunt trăite cu viteza intensităţii.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul