Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Tranziţia e la fel de interesantă ca şi revoluţia

        Bogdan Suceavă

 

Interviu realizat de Andra Rotaru

 

Bogdan Suceavă s-a născut īn 1969 la Curtea de Argeş. A emigrat īn Statele Unite ale Americii la sfārşitul anilor ’90 unde, din august 2007, este associate professor of mathematics la California State University din Fullerton. Poet, prozator şi eseist, membru al Pen Club West USA şi al Uniunii Scriitorilor din Romānia, este unul dintre scriitorii care se bucură īn acest moment de recunoaştere internaţională. Cel mai recent volum, Venea din timpul diez, tradus īn maghiară, a fost prezentat īn aprilie 2009 la Festivalul Internaţional al Cărţii de la Budapesta. Dintre volumele sale amintim: Imperiul generalilor tārzii şi alte istorii (2002), Bunicul s-a īntors la franceză. Istorii (2003), Venea din timpul diez (2004), Bătălii şi mesagii (2005), Miruna, o poveste (2007), Distanţe, demoni, aventuri (2007), Vincent nemuritorul (2008).

 

De curānd v-aţi īntors de la Budapesta, unde aţi fost invitat de către Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional să participaţi la Festivalul Internaţional al Cărţii de la Budapesta, din perioada 23-26 aprilie, şi nu oricum, pentru că romanul dvs. Venea din timpul diez tocmai a fost tradus īn maghiară de Éltető József şi a apărut la Editura Noran Könyvkiadó. Cum a fost lansarea şi ce surprize plăcute aţi avut?

Cea mai plăcută surpriză a fost recepţia foarte caldă pe care jurnaliştii şi publicul maghiar au făcut-o cărţilor romāneşti prezentate anul acesta la Festivalul Cărţii. Īn aprilie 2009, cu Romānia ca invitat de onoare, Festivalul Cărţii budapestan, īn plină criză financiară, a atins recordul de audienţă, depăşind cei 61.000 de vizitatori, recordul stabilit īnainte. La fel ca şi la alte manifestări romāneşti, la lansarea romanului meu, care a avut loc pe 25 aprilie, sala a fost plină, iar dialogul dintre mine şi scriitorul Parti Nagy Lajos, moderat excelent de Anamaria Pop, a fost relatat cu exactitate de agenţia de presă MTI; ştirea aceea avea să fie preluată şi prelucrată de mai multe publicaţii, unele alegānd să detalieze idei importante ale dialogului nostru, aşa cum ar fi analogiile dintre perioadele de tranziţie din Ungaria şi, respectiv, din Romānia. Sunt multe subiecte de natură istorică asupra cărora intelectualii maghiari şi cei romāni au mult de dialogat, cu un potenţial cāştig pentru cunoaşterea reciprocă şi pentru dialogul dintre cele două culturi. Experienţele comune sunt totdeauna un excelent punct de plecare. Ar trebui să amintesc aici eforturile editorului cărţii mele, dl. Kőrössi P. József, care nu doar că s-a luptat cu diplomaţie şi inteligenţă ca Romānia să fie invitat al acestei ediţii a Festivalului Cărţii de la Budapesta (aşa cum ICR Budapesta a şi punctat īntr-un comunicat de presă), dar a şi lucrat extraordinar de mult pentru a mări impactul la public al cărţilor noastre. Un om generos, de extraordinară viziune, un prieten al literaturii romāne şi al literaturii de calitate, un artizan al dialogului multicultural şi un cititor rafinat al ficţiunii care se scrie azi.

 

Publicul maghiar a rezonat la această carte, iar jurnaliştii au roit īn jurul dumneavoastră. Cre­deţi că experienţele asemănătoare şi proximitatea geografică dezvoltă mentalităţi asemănătoare? Un anumit tip de cititori, atraşi de unele teme mai mult decāt de altele?

Experienţa tranziţiei ne este comună tuturor celor din Estul Europei şi aici avem un teren comun de explorare. Cu toţii am trecut prin diverse stadii de īnţelegere a realităţii politice, am īnvăţat cāt de otrăvitoare sunt ideologiile care au dominat veacul XX şi cum arată siajele lor, cu toţii am trecut prin experienţa descoperirii libertăţii şi a faptului că ea vine cu forme complexe de responsabi­litate socială sau economică, a căror īnfăţişare e total diferită decāt ceea ce ne imaginam īnainte de 1989. Asta e foarte important de spus: mare parte a experienţelor noastre esenţiale īn plan social sau politic sunt similare. Cred că interesul unei părţi avizate a publicului din Ungaria pentru unele dintre cărţile romāneşti prezentate acum s-ar putea explica astfel.

 

Ce v-a atras la lumea literară din Budapesta? Ce v-a oferit ea faţă de alte spaţii culturale europene?

Mi-a plăcut enorm impresionantul profesionalism pe care-l regăseai peste tot, de la tehnicienii radio sau tv, de la cei care pregăteau sala pentru lansare şi pānă la realizatorii tv, moderatori, scriitori sau critici. Īn plus, avem şi marele avantaj că īn Ungaria există mulţi specialişti īn literatură care cunosc cultura romānă la fel de bine ca şi noi. Īn Ungaria se ştie foarte bine ce īnseamnă Craii de Curtea-Veche a lui Mateiu Caragiale, o carte care īn alte culturi nici măcar nu e tradusă (īn engleză nu e!). Să ne referim aici şi la antologia de proză scurtă romānească, publicată tot de Editura Noran cu această ocazie şi realizată de un universitar clujean, Jślia Vallasek.  E o lucrare amplă, de 760 de pagini, incluzānd texte scrise de 36 de autori şi la care au lucrat 24 de traducători, o selecţie care īncepe cu texte de I.L. Caragiale, Hortensia Papadat-Bengescu, Jean Bart şi Gala Galaction, pentru a trece apoi prin toate vārstele prozei scurte romāneşti şi se īncheie cu nuvele de Ioan Groşan, Mircea Cărtărescu (de la el J. Vallasek a preferat Zaraza, care e un text foarte interesant!), Adrian Oţoiu, Ruxandra Cesereanu şi ultimul text din antologie, probabil cel mai recent, nuvela mea Bunicul s-a īntors la franceză. Īn ce cultură alta decāt cea maghiară putem găsi cunoscători atāt de buni ai literaturii romāne, mai precis atāt de mulţi foarte buni cunoscători ai ei? Desigur, poziţia editorială a Jśliei Vallasek e una de excepţie, pentru că, trăind la Cluj-Napoca şi avānd acces direct la evoluţia ideilor literare din spaţiul cultural romānesc, are viziunea integratoare care o recomandă drept editorul ideal al unei astfel de lucrări cu dublă deschidere culturală. Şi mai e ceva. A fost nevoie de profesionalismul jurnaliştilor maghiari pentru a repara o eroare şi a completa o omisiune incredibilă a părţii romāne la acest Festival al Cărţii. Mass-media maghiară a completat tacit lista apariţiilor editoriale romāneşti din acest an cu un titlu foarte important, pe care partea romānă, printr-o eroare scandaloasă, a omis să-l menţioneze īn programul manifestărilor: Īntoarcerea huliganului, de Norman Manea, lucrare apărută acum īn versiune maghiară la Editura Alexandra. Nici nu pot să-mi explic cum anume o carte atāt de importantă, care aduce atāta vizibilitate culturii romāne, nu a fost menţionată absolut deloc īn programul pregătit de partea romānă pentru această ediţie a Festivalului Cărţii.

 

Spuneaţi chiar dvs. despre Venea din timpul diez c㠄miza cărţii o reprezintă descrierea şi punerea īn scenă a exceselor şi maladiilor ideologice pe care societatea romānească le-a scos la iveală după căderea zidului Berlinului.” Este totodată cartea care, pe parcursul elaborării ei, v-a făcut să suferiţi cel mai mult. Cum v-aţi găsit tonul ludic faţă de lucrurile serioase pe care le īnfăţişaţi cititorilor īn acest volum?

Recursul la umor a fost o soluţie firească, o strategie de supravieţuire care folosea un arsenal literar. Am suferit enorm īn Romānia din perioada anilor 1990-1996, īnainte să plec din Bucureşti. Faptul că am convertit această experienţă īntr-o comedie e parte a mesajului literar. Cred că e important să avem capacitatea de a ne detaşa, de a depăşi tensiunea pe care lumea romānească ne-o comunică şi să ne īndreptăm spre arhitectura generalizatoare a unor construcţii narative care să ne īnsumeze experienţa. Da, mi-aş dori foarte mult ca această carte să amuze, dar, īn acelaşi timp, ea īşi propune să comunice şi ceva important, şi anume faptul că putem să rādem  azi de peisajul exceselor din cāmpul ideilor politice, a exceselor care exclud, care īşi propun să elimine. Spaţiul romānesc include de multă vreme oameni care transformă istoria īn clovnerie (unii sunt tracomani, alţii sunt īndrăgostiţi de Evul Mediu tārziu, pe lista acestora din urmă adăugāndu-se, pare-mi-se, mai recent, şi cel mai pasional dintre romāni, preşedintele Vladimir Voronin), are şi extremişti de bucătărie, care teoretizează īn spaţiu restrāns; e suficient să le oferi spaţiu de manifestare şi ei declanşează comedia... Totul e să deschidem ochii īn jur şi să ne propunem un efort de reunire şi sinteză, unul care să pună cititorul īn situaţia de a spune: aşa este!, recunosc personajele. Cred că din momentele noastre de umilinţă şi suferinţă se naşte capacitatea de a vedea şi de a generaliza, iar recursul la comedie e ceva firesc īn literatură. Nu cred că Scrisoarea pierdută s-a născut dintr-un covor de petale de roze.

 

Cum v-aţi simţit după terminarea cărţii? V-a ajutat acest „travaliu” care a durat 5 ani să treceţi peste unele nostalgii sau dureri, v-a schimbat īn vreun fel?

Cānd am terminat manuscrisul, īn vara lui 2004, am plecat la munte pentru trei zile. Pentru o vreme nu m-am mai gāndit la text şi īnainte de asta, veme de luni de zile, mă gāndisem numai la el. Am īncercat să-l uit. Atunci cānd am revenit la lucrare şi am revăzut-o, am avut sentimentul că am spus cel mai important lucru pe care l-aş fi putut spune vreodată. Pentru o vreme, am crezut că nu voi mai pu­blica nici o altă carte. Da, e adevărat, cartea asta m-a schimbat: după ce am scris-o, nu mă mai afectează la fel calomniile şi atacurile care fac parte inerentă din interacţiunea cu lumea romānească. Pot cel mult să le localizez īn sens politic, să le clasi­fic şi să le stabilesc simptomele, ca şi cum aş aşeza timbre īn clasor.

 

Cum a decurs traducerea cărţii? V-aţi lăsat cu totul pe māna traducătorului sau a existat o colaborare cu peripeţii?

Nu am intervenit īn nici un fel īn text. De fapt, dl. Éltető József e un excelent cunoscător al Romāniei. A trăit īn Romānia o viaţă īntreagă, apoi la īnceputul anilor nouăzeci a optat să se mute īn Ungaria. Ce aş fi putut eu să-i spun dānsului īn plus faţă de ceea ce ştia deja? A īnţeles cartea la fel de bine cum am īnţeles-o şi eu. Am avut mare noroc cu un traducător ca dānsul.

De multe ori se spune că, dacă vrei să fii un scriitor vizibil, atunci cărţile pe care le publici īn ţara de origine trebuie să fie deja „traductibile” pentru alte pieţe editoriale. Ce părere aveţi?

Poate e adevărat, dar nu mă interesează, nu lucrez aşa. Mă interesează să scriu ca şi cum aş rezolva o problemă, ca şi cum aş construi Transfăgărăşanul din fraze, raţionamente şi puncte de tensiune logică, sperānd ca la capătul drumului să se vadă trecerea spre un adevăr, spre o concluzie ascunsă īnainte de parcurgerea textului. Dacă se īntāmplă ca efortul meu să fie demn de interes şi īntr-o altă cultură, foarte bine, nu pot decāt să mă bucur, dar nu acesta este scopul. Nu voi coborī niciodată literatura la mai puţin decāt este. Nu īmi propun să sacrific literatura pe altarul „vizibi­lităţii“. Scopul nu e să devii traductibil cu orice preţ, ci să spui ceva profund, semnificativ, de un anumit grad de generalitate şi, dacă se poate, īntr-un text frumos, care să īnsemne ceva pentru cititor.

 

Venea din timpul diez nu se opreşte aici. Cartea e īn pregătire la editura bulgară Paradox şi la Northwestern University Press, din Statele Unite. Aşadar, europenii, ca şi americanii sunt interesaţi de această istorie şi comedie de idei politice din perioada de tranziţie a Romāniei. Vă aşteptaţi la asemenea reacţii?

Romanul a fost scris iniţial pentru audienţa din Romānia. Dar acum, după aproape două decenii, descoperim că există mulţi cititori interesaţi de perioada istorică a tranziţiei, şi nu doar īn Romānia. Īntr-un anumit sens, tranziţia e la fel de interesantă ca şi revoluţia... Īn plan literar est-european, această perioadă a dat cel puţin o capodoperă certă, romanul Sestra, al scriitorului ceh Jįchim Topol (nu ştiu cāt de cunoscut este īn Romānia). Cred că există īn multe culturi interes pentru ambianţa complexă a perioa­dei care a urmat căderii comunismului şi a redefinirii identitare a unor īn­tregi societăţi. E o tematică importantă şi e posibil ca miza ei să cāştige audienţă īn timp...

 

Unii dintre critici afirmă că istoria politică pe care scriitorii o īnfăţişează cititorilor este un instrument la fel de bun ca şi cărţile de istorie propriu-zise. Īn multe alte ţări aceasta e modalitatea sau singura modalitate prin care tinerii ajung să afle cāte ceva despre istoria şi trecutul lor. Cum vi se pare că stă Romānia la capitolul acesta faţă de alte ţări care au trecut prin comunism?

Dacă aş citi o carte de literatură īn care o parte a personajelor aparţin istoriei recente, aş citi-o doar ca literatură. Să ne gāndim la Delirul lui Marin Preda sau la Sărbătoarea Ţapului, a lui Mario Vargas Llosa. Le citim ca literatură, nu ca să ne informăm asupra realităţii politice. Din pricina iluziei pe care literatura bine scrisă ne-o dă, putem să ne convingem că ne-am familiarizat cu o lume. Aşa văd eu lucrurile: literatura stă pe primul plan.

 

Ce aşteptări şi ce confirmări vă aduce această carte tradusă īn maghiară? Vi se pare diferit sistemul de promovare, distribuţia, forţele unite ale editurii īn interesul autorului faţă de ce se īntāmplă īn Romānia cānd se promovează un autor?

Mă interesează cum va primi critica din Ungaria această carte. Cāt despre felul cum am fost primit la Budapesta, respectul editurii faţă de autor şi faţă de carte a fost extraordinar. Atunci cānd am sosit la Budapesta, editorul m-a aşteptat cu agenda gata pregătită pentru zilele Festivalului, pline de īntālniri şi interviuri. Efortul de organizare trebuie să fi fost uriaş, dar eu nu am observat nimic. Iar cartea a intrat īn sistemul de difuzare imediat. Am văzut la lucru un sistem foarte bine organizat, pe care īl admir şi īl respect. Numai editorul ştie cu cāte eforturi au fost posibile aceste lucruri.

 

Sunteţi pe val. Nu ştiu dacă vă veţi lua o pe­rioadă de „vacanţă literar㔠sau veţi lucra asi­duu la un nou manuscris. Ne puteţi spune cāte ceva despre zona actuală de interes?Lucrez continuu... Īmi notez scene, pasaje, pagini īntregi. Am mai multe proiecte īn lucru şi, pentru fiecare, am nevoie de un amplu aparat de documentare şi cercetare. Din pricina aceasta, scrierea unui roman poate lua cāţiva ani. Şi, īn fond, nu trebuie să publicăm cu orice preţ. Scopul nu sunt cărţile publicate, nici relativa notorietate, ci ceea ce izbutim să īnţelegem din ceea ce am trăit. Dacă o parte dintre aceste experienţe admit şi o interfaţă literară, foarte bine, dar nu aceasta este finalitatea, ci reflecţia, elaborarea şi studiul care ne poartă un pas mai departe spre ceea ce ne-am propus să īnţelegem. Iar dacă punem problema aşa, cine īşi poate lua vacanţă?
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul