Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Şansa unei revizuiri identitare

        Gelu Negrea

I. L. Caragiale este marele manipulat al literaturii române. În toate epocile şi orânduirile sociale, opera – mai cu seamă –, dar – nu o dată –, şi biografia lui au fost folosite fără jenă ca instrumente de propagandă politică sau măcar ca muniţie explozivă în războaie consumate sub felurite stindarde ideologice ori socio-filozofice. Conservatori versus liberali, socialişti contra junimişti, antidinastici împotriva proregaliştilor, naţionalişti (în variante mai mult sau mai puţin fundamentaliste) contra modernişti de varii nuanţe, autohtonişti versus europenişti, comunişti împotriva sistemei burghezo-democratice în ansamblu – toţi laolaltă şi fiecare în parte l-au crucificat pe Caragiale, înghesuindu-l fără milă, după nevoi şi interese, pe modele variabile şi circumstanţiale de pat al lui Procust. Din acest efort perseverent de asumare fracţionată, tendenţioasă şi partizană a unui Caragiale plasat permanent în opoziţie cu ceva a rezultat imaginea satiricului, a veştejitorului de tare sociale, a unui Daumičr literar al moravurilor româneşti – pe scurt, a realist-criticului I. L. Caragiale, cu accent virulent pe ultima vocabulă.

De un secol şi mai bine, criticismul caragialian este perceput ca endemic, gratuit, lipsit de sens meliorist; el nu se constituie în rezultanta impulsului natural de exorcizare a răului naţional, ci într-o formă perversă de masochism intelectual şi existenţial, un reflex al tendinţei de răzbunare pe un destin istoric precar, ingrat şi meschin (Rromânia lui Nenea Iancu şi Românica zilelor noastre travestesc în ironie drama unei insatisfacţii perene). În loc să ne eliberăm de rău încercând să-l eliminăm din celula socială ori, măcar, să-l atenuăm, noi îl căutăm pretutindeni şi cu orice preţ, la nevoie îl inventăm şi de fiecare dată îl amplificăm într-un stupefiant război cu noi înşine.

Românul este maestrul unui soi aparte de escapism ontologic. Paradigma evazionistă cu care operează curent nu presupune, în primul rând, ignorarea morfologiei maligne a realităţii care îl înconjoară. Perspicace, dar iezuit („aminteri nu-i prost!”, are dreptate Conul Leo­nida...), el sesizează răul, însă îl transferă sistematic în ograda Celuilalt şi astfel se consideră la adăpost de efectele sale posibile. Conştientizarea răului şi urâtului nu mai este consecinţa asumării propriei condiţii, ci un motiv de a-i acuza pe Ceilalţi. L’enfer ç’est les autres! Lipsa de solidaritate etnică face ravagii istorice. Mania culpabilizării şi minimalizării aproapelui a dobândit proporţii apocaliptice, transformându-se, din sport individual, în schizofrenie naţională. N-am avut şi nu avem discernă-mântul necesar să realizăm că suntem toţi în aceeaşi barcă – victime reale şi falşi supravieţuitori, minimalizaţi şi mi­nimalizatori, deopotrivă. Am crezut şi continuăm să credem că Titanicul românismului are nivele de habitat etic diferite şi că principiul fizic al vaselor comunicante se abrogă de dragul frumoşilor noştri ochi cu retină albă. Am făcut din Ceilalţi eternii invalizi de serviciu ai naţiei, oribile caricaturi asupra cărora ne deversăm dispreţul, ori – şi mai rău – monştri diformi şi vrednici de exterminare, eludând împrejurarea tragică, dar ineluctabilă, că vaporul se scufundă cu toţi deodată.

„Ori toţi să muriţi, ori toţi să scăpăm!” pare, numai, o glumă gratuită. Ibrăileanu are dreptate: în Caragiale nimic nu e gratuit. Fraza este emblematică – mai aplicată şi mai adâncă în înţelesurile ei grave decât ne place să credem. Ea conţine în stare pură binomul schizoid Noi-Ceilalţi care ne împiedică să facem saltul de la populaţie la popor. Sindromul beţiei autominimalizatoare a glisat într-un fenomen de dipsomanie colectivă de proporţii naţionale. Ne devorăm între noi conduşi de un irepresibil instinct atavic, ne dizolvăm în băi sulfuroase de ridicol şi sarcasm. Când găsim într-o operă literară corespondentul imagologic al propriilor fantasme identitare exultăm cu satisfacţie cretină; când nu, ne încăpăţânăm s-o identificăm în semnale pe care le extragem voluntarist din context, conferindu-le valoare de generalitate. În această ordine de idei şi proceduri, Caragiale a fost instrumentul ideal, dar şi victima colaterală predilectă. Hulitul N. Davidescu are perfectă dreptate: „Opera lui corespunde (...) necesităţii căreia îi jertfim cu toţii o parte din activitatea noastră: de a ne ponegri cu toţii reciproc”. Greşeşte doar când crede că numai „o parte...”.

Suntem cutreieraţi de instincte sinucigaşe: preferăm să murim prosteşte, clamându-ne mizeria, decât să ne salvăm, recunoscând părţile bune, în măsură să pledeze în favoarea noastră la Judecata de Apoi sau măcar să ne servească drept salutare circumstanţe atenuante. Nemulţu­miţi tot timpul de locul nostru în România şi de locul României în lume şi în istorie (de ultima se fac, of course, vinovate imperiile care ne-au înconjurat cu ostilitate şi ne-au împiedicat să fim iarăşi ce-am fost şi mai mult decât atât...), iritaţi de prea multele pete de pe imaginea noastră adăugăm cu bidineaua încă şi mai mult negru pe tablou, caricaturizându-l şi înnăbuşindu-l în ridicol. Acceptăm mai degrabă să fim asimilaţi hidoşeniei generale pe care o edificăm cu sârg şi o etalăm cu fariseice oftaturi resemnate decât să vedem lumina din noi şi să ne angajăm viril întru biruinţa ei.

În acest context, restituirea adevăratului sprit al literaturii lui Caragiale reprezintă mai mult decât o miză lite­rară esenţială pentru configurarea adecvată a morfologiei şi sintaxei culturii române; poate fi o şansă de reconstrucţie morală şi de revizuire identitară. Pentru că frizează evidenţa elementară faptul că nici un scriitor român – ba, mai mult: nici o personalitate trăitoare pe aceste meleaguri, indiferent în ce perimetru s-a ilustrat! – n-a (pardon...) fecundat mai prodigios fiinţa românească privită în esenţa ei, n-a marcat cu o pecete mai adâncă şi mai durabilă ficsomania obrazului naţional şi n-a imaginat un model ontologic al românismului mai cuprinzător, mai fidel şi cvasiunanim acceptat ca etern element de raportare şi identificare. Fantoma caragialismului ne bântuie de multe decenii cu o energie cotropitoare ce face vid în jurul său. Este, poate, singura oglindă în care ne recunoaştem chiar dacă o facem cu ipocrizie, gândindu-ne tot timpul la Ceilalţi. Nici cei mai elitişti dintre conaţionalii noştri nu se revendică drept naturi eminesciene, cioraniene, ionesciene, sadoveniene, iorghiste, cantemiriste, hasdeene, rebreniene, nica­siene, brâncuşiene sau mai ştiu ei cum. Caragialieni, în schimb, ne recunoaştem cu toţii, măcar pe ici pe colo şi anume în punctele... esenţiale... Identificarea se face însă cu adevăratul sau cu un fals Caragiale? – aceasta-i întrebarea şi cred că ea merită răgazul unei reflecţii expurgate de inerţii mentale şi, implicit, cultural-mentalitare.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul