Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Pentru o istorie a viitorului (X)

        Alexandru George

 Ne aflăm la aproape douăzeci de ani de la Eliberarea ţării de sub comunism şi acest fenomen, pe care unii îl numesc Revoluţia Română, a avut timp să-şi reverse binefacerile, dar şi să provoace neplăcere unor categorii sociale şi intelectuale mai largi, în chip destul de neaşteptat. Dar Revoluţia, adevărata revoluţie, care marchează prin succesul ei inegalabil şi de durată Istoria, este un „bloc“, aşa cum spuneau marxiştii, neajunsurile sunt mărite, afectând puţini membri ai societăţii, şi, mai ales, în interesele personale, aşa că trebuie acceptată fără discuţie, ba chiar, în puţinele cazuri, cu altruism.

Am afirmat de necontenite ori în eseurile mele imediat post-decembriste că revoluţionarismul românesc a fost predominant „naţional“, nu „social“, acest  ultim atribut fiind propus mai mult pentru a atrage „poporul“ în repetate acţiuni de masă, în care succesele în folosul „cauzei“ nu erau prea evidente, deşi se însumau într-o linie accentuat progresivă. Revoluţionarismul românesc după 1821 şi chiar înainte a fost dictat de imperativul salvării naţionale în faţa primejdiei mereu prezente de a fi desfiinţate în expresia noastră ca stat şi în cea a identităţii naţionale. Aşa că toţi care au participat s-au intitulat (după modelul francez) „patrioţi“, iar indiferenţii sau oponenţii au fost stigmatizaţi ca nişte trădători ai singurei cauze juste şi dătătoare de speranţe.

În Principatele româneşti, începuturile literaturii mo­derne (de fapt, ale adevăratei perioade artistice) coincid cu Romantismul triumfător în Occident (şi în Rusia), dar acesta va fi marcat la noi nu de  tipul intelectualului claustrat în propriul său eu şi care-şi popula imaginaţia cu himere anacronice şi atopice, ci de cel extravers, îndreptat spre colectivismul aproape iacobin al radicalilor din Europa occidentală. Ei erau obsedaţi de ideea identităţii naţionale mai presus cu mult faţă de cea a egalităţii sociale, venită tot din aceeaşi sursă, dar care la noi a fost mai mult un apel la solidaritate în numele unei bătălii pentru supravieţuire cu un inamic copleşitor numericeşte şi ca forţă armată.

Din fericire, aceşti inamici se aflau în rivalitate şi în conflict şi între ei, îngăduind supuşilor (greci, sârbi, valahi, unguri etc.) alianţe şi aderenţe oportuniste când cu unii, când cu alţii. Or, literatura pe care a început s-o facă elita noastră politică şi culturală era o armă de oarecare efect şi, curând, s-a văzut că e singura profitabilă pentru orice acţiune de eliberare. Aderenţa la  Occident se justifica în principiu prin însuşi numele poporului, numai că Roma rămăsese doar un simbol al acestor zone geografice pe care le reprezentau mai bine Irlanda, Portugalia sau Anglia, cu care noi nu prea aveam ce face, iar Franţa era focarul revoluţionarismului, deşi, politiceşte, nu era cea mai avansată ţară cât priveşte libertăţile politice. Orientarea noastră printre toate aceste probabilităţi mult variabile a durat cel puţin un secol, dar nu s-a încheiat după pacea de la Versailles, care a fost un simplu armistiţiu. Totuşi o certitudine o reprezenta decăderea treptată a Imperiului Otoman şi politica agresivă a celui ţarist, cu adresă directă foarte periculoasă la Dunăre, Carpaţi şi dincolo de ei.

În mod destul de paradoxal, Imperiul rusesc era, ca toate formaţiunile statale mari, unul cosmopolit, aşa că autorităţile ruseşti instalate în Principate foloseau curent limba franceză, pe care elita noastră socială şi culturală s-a grăbit să şi-o însuşească, consolidându-şi occidentalizarea, cu efecte considerabile asupra literaturii – şi ele s-au prelungit pe calea firească a contactelor mult mai directe şi mai numeroase cu Regatul Bourbonilor, cu Republica Franceză şi, mai apoi, cu cel de al III-lea Imperiu, francofonia şi-a continuat dominaţia în Europa până când Societatea Naţiunilor, de inspiraţie americană, a marcat o schimbare care va merge crescând până la situaţia actuală; dar încă de la întemeierea acestei mult dorite confederaţii de state, noi, românii, ne-am câştigat (mai ales prin prestaţia diplomatică) statutul mult dorit de stat european. Şi cum apartenenţa la o etnie sau înrudirea cu alta nu mai conta hotărâtor, a fost atunci şi cel mai mare succes al afirmării unei identităţi naţionale într-un cadru liberal ce promitea să devină din ce în ce mai democratic.

Visul acesta s-a spulberat sau îndeplinirea lui se va amâna cu jumătate de secol prin invazia rusească în Europa şi cucerirea unei jumătăţi din „bătrânul“ continent (poate cea mai tânără sau mai reprezentativă pentru spi­ritul ei), cu speranţa ca o unificare meritând acest cuvânt să devină o realitate. Noi ne prezentăm cu un titlu, unul singur, dar de mare onorabilitate: faptul că vorbim o limbă neolatină într-un grad maxim apropiată de cea a vechilor romani, cu care romanticii noştri latinişti credeau că ne aflam în conversaţie, e mare lucru, dar nu totul. Ce înseamnă a vorbi sau a te înţelege într-un anume idiom moştenit de la părinţi sau deprins ulterior?

În perioada de maximă expansiune a Imperiului Roman, mai toţi locuitorii, cetăţeni sau nu, ştiau latineşte, dar asta nu însemna că ar fi fost urmaşii nucleului de unde îşi organizează expansiunea, din Latium. Imperiul pe vremea lui Traian – Hadrian – Marcus Aurelius era unul prin excelenţă cosmopolit; romannus nu indica originea etnică,  ci o calitate civică.

Or, caracterul esenţial al acestei înjghebări stelare, care prin durată şi importanţă istorică poate fi folosită ca exemplu, îl constituie cel mediteranean, adică legătura cu toate regiunile din bazinul mediteranean care a fost transformat într-o mare internă. Şi Bizanţul, care-i va supravieţui, va păstra acest caracter şi va depinde de el. Aventura lui Cezar, inclusiv cucerirea Britaniei, abate spre continent centrul de greutate, mai durabil decât expansiunea în alte direcţii.

Istoriografia naţionalistă, mai ales aceea din ţările europene, începând cu secolul XIX, a comis eroarea de a defini „popoarele“ şi apoi „statele“ după criterii etnice, vorbind despre „germani“, indiferent că erau cei din bandele lui Alaric sau supuşii lui Frederic cel Mare, ori confundând pe francii lui Clovis cu francezii din cea de a III-a Republică sau chiar de pe vremea lui Napoleon. Or, aşa-zisele năvăliri barbare (mai târziu li s-a spus „migraţia popoarelor“ sau „infiltraţii paşnice“) nu aveau decât un mic grup conducător bine determinat etnic, grosul „armatei“ sau al celor puşi în mişcare ce îi urmau şi le îngroşau rândurile erau aventurieri sau disperaţi, puşi doar pe jaf şi căpătuială. Dacă ar fi să ne amintim de gepizi, a căror invazie în Dacia romană şi apoi stabilirea lor într-o zonă a Iliriei, echivalentă cu Banatul actual, are o importanţă certă pentru desprinderea populaţiei roma­nizate de Imperiu, dezordinea acestui grav incident a adus tot felul de străini în acel teritoriu, dar a provocat şi o fugă a unor „nemulţumiţi“ de toate soiurile într-o nouă „patrie“, cu indiscutabile urmări.

Pentru istoriografii care lucrează cu periodizări de mileniu, se poate observa şi reţine invazia sau imigraţia de la Est la Vest în tot continentul european – în această prelungire a Asiei, cum a numit-o un comentator inspirat, de după Primul Război Mondial şi victoria bolşevismului în Rusia, care s-ar fi dovedit astfel că e incompatibilă  cu Viena, Berlinul sau Parisul. Într-adevăr, imaginea unei lumi în mişcare de la Est şi Vest, a unor arieni-indo-europeni sau indo-germani a părut plauzibilă, deşi, pentru vechii romani, mulţi barbari foarte redutabili, în frunte cu galii, nu au venit de acolo, ci din Nord-Vest, cum s-a întâmplat şi cu peninsula zisă greşit „balcanică“, unde invazia doriană sau cea a „pelasgilor“ din imaginaţia lui N. Densuşianu al nostru a venit din Nord, mult mai târ­ziu invazia bulgarilor, în Imperiul Roman de Răsărit, a venit tot din Nord, pentru ca raziile normanzilor şi apoi năvălirile lor în bazinul mediteranean, popasul în Bizanţ şi dirijarea lor spre nesfârşite stepe ruseşti să contrazică linia simplistă a unei anume istoriografii.

În momentul când începe să se poată vorbi de români, măcar sub forma unor grupuri răzleţe, se vede că ei n-au urmat exemplul strămoşilor lor prezumtivi, dacii, de a ataca Imperiul, ci au mers în direcţie contrară, de la Vest (Panonia, Transilvania, spre Sud, până la Dunăre) şi spre Est, dincolo de Carpaţi, de Siret şi de Prut, apoi de Nistru şi de Bug. A fost o infiltraţie de durată, fără conflicte deschise cu alţii, care ar fi ajuns să fie semnalate.

Istoriografia noastră naţionalistă nu a dat suficientă atenţie fenomenului, ea stăruind în ideea mult mai avantajoasă a rămânerii pe loc în faţa valului cotropitor, prezenţa românilor încă de timpuriu putând fi explicată printr-o coincidenţă cu pătrunderea Regatului Arpadian spre Est şi nefiind anterioară acestui proces de cucerire şi colonizare. Nu s-a luat în calcul un proces îndelungat, anume că mişcarea românilor a fost anterioară şi a contat numărul mare de inşi deplasaţi spre Răsărit, ca singura explicaţie posibilă.

La începutul anilor ’30, când s-a ajuns la situaţia unei Europe cu o serie de state despre care în Occident nu se ştia mare lucru, reputatul medievist francez Ferdinand Cot a schiţat un tablou, punând pe seama Invaziilor barbare acest fenomen care ne cuprindea şi pe noi, românii, într-o poziţie semnificativă, deşi era total diferită de situaţia ungurilor, lituanienilor, polonezilor, bulgarilor sau sârbilor, cehilor ori slovacilor. Noi eram nişte supravieţuitori, ceea ce lui i se părea a fi un miracol, iar origi­nea noastră etnică un mister, lăsând în suspensie chestiunea: unde şi când „s-a format“ poporul român?

Istoricul francez greşea în mai multe privinţe, dar mai ales când nu observa similitudinea noastră cu soarta irlandezilor, de pildă, sau a albanezilor sau a grecilor moderni – ca să nu mai vorbesc de basci, de evrei şi chiar de ţigani. Noţiunea de barbar, moştenită din antichitatea greco-la­tină şi reformulată de umaniştii Renaşterii, îndeosebi de cei italieni, a impus o convenţie care durează, a „Occidentului“ agresat din Est, deşi noi, românii, în ciuda faptului că n-am executat mişcări bruşte, n-am stat locului, ci am pendulat în două direcţii opuse; Cot a trăit, poate, ca să ne vadă ajungând la Stalingrad şi în Caucaz, ca, după scurtă vreme, să „eliberăm“ Budapesta şi Bratislava.

Recenta noastră „revoluţie“ ne-a deschis noi perspective, dar şi pofta de a depăşi însuşi Occidentul Europei. Nu se poate şti, ci doar presupune, încotro se va mai duce poporul român care şi în trecut s-a mişcat mai lent, aproape insesizabil, în decurs de sute de ani, în diferite direcţii. Pentru a mă rezuma la scriitori, mai ales  la creatori, cei mai tineri năzuiesc să evadeze din România ca dintr-o temniţă; alţii consideră că în comunism (un simplu episod oarecare, doar neplăcut) s-au scris şi cărţi bune, aşa că, mai ales acum, situaţia a fost depăşită. Spiritele mai conservatoare consideră că tradiţiile mai vechi ale literaturii de până în 1947-1948 vor putea fi valorificate sau revalorificate (deoarece procesul a început chiar în comunism).În ceea ce mă priveşte, prin caracterul naţional al vârstei care mă leagă de ceea ce a fost înainte de comunism, cred că schimbarea înregistrată după decembrie ’89, deşi prea lentă, a dus la o modificare de mentalitate consecutivă îmbogăţirii, apariţiei unei elite a huzurului, dar şi educaţiei noii clase dominante ori numai „sus“ situate. O categorie socială dedată gratuitului şi nepăsătoare faţă de obligaţiile active asumate înainte chiar de cei mai reacţionari boieri. Dispreţul pentru „popor“, care a ajuns să nici nu mai fie pomenit, se înregistrează oriunde nu intră în joc factorul politic demagogic, cu un interes foarte circumscris.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul