Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Fragmente din năstruşnica istorie a lumii de gabriel chifu trăită şi tot de el povestită

        Gabriel Chifu

 

Ce-o să ne facem când vom fi mari?

 

Uneori, în timpul verii, o dogoare de cuptor încins cobora din ceruri şi lua în stăpânire orăşelul. Atunci nici ţipenie nu zăreai pe străzi. Totul era încremenit, fără viaţă, ca după un cataclism atomic. Afară doar dacă nu ne puneai la socoteală pe noi. Care noi? Păi, biţă, mircea, gelu, mitică grasu, cornel şi eu.  Eram înfrânţi de căldură, dar nu ne dădeam bătuţi şi nu ne înduram să renunţăm la joacă. Toţi copiii cuminţi dormeau după-amiaza, în vreo odaie mai ferită de soare, noi însă, cu gâtlejurile uscate de sete, căutam vreun petec de umbră şi, fiindcă nu mai aveam putere să alergăm la fotbal, oină sau pituluşul, inventam alte jocuri, din cuvinte. De exemplu, ne gândeam ce-o să ne facem când o să fim mari.

 

Cineva aducea repede-n discuţie meseria de soldat, de grănicer, din aceia pe care-i vedeam patrulând cu arma automată în spate, pe fâşie, la graniţă. Avantajele erau însemnate: în primul rând, aveai armă, puteai trage cu ea şi puteai prinde bandiţi. Da, dar şi dezavantajele erau destule: putea să izbucnească un război şi să te împuşte careva, ca-n filmul ăla sovietic, cu partizani...

 

Aşa că părăseam pista asta şi altcineva propunea o altă îndeletnicire: Cel mai bine e să te faci fotbalist. Venise de curând la noi în oraş o echipă din divizia a, ştiinţa cluj, care jucase cu dunărea calafat în cupa româniei. Jucătorii din cluj păreau nişte zei: aveau tricouri de mătase şi ghete de piele noi, strălucitoare, cum strălucitoare era şi pielea lor sub care se simţeau muşchii de piatră. I-au spulberat pe-ai noştri. E bine, într-adevăr, să te faci fotbalist, dar cum s-ajungi la cluj, dacă, din calafat fiind, nimereşti la dunărea şi joci prin toate satele cu amărâţii şi aruncă toţi cu pătlăgele borşite după tine?

 

Altul, mitică grasu?, a exprimat o părere mai într-o dungă (poate şi unde ne dădeam duhul de căldură, iar cizmăria era într-o hrubă întunecoasă unde tremurai de frig chiar şi vara!): Ce-ar fi să ne facem cizmari? Ar fi ca lumea: stai cât e ziulica de lungă pe scăunelul tău cu trei picioare, tai cu cuţitele alea ascuţite bucăţi de piele, le potriveşti, iei dintr-un castronel cuişoarele de lemn şi le baţi cu ciocanul ăla de o formă neobişnuită în talpa pantofului. Între timp, mai vine pe la tine unul, altul, asculţi ce necaz sau ce bucurie a avut, te saturi de poveşti, plus că, dacă-ţi place, mai tragi şi câte-o duşcă, să prinzi putere. Da, da, ar fi ca lumea.

 

Însă lui cornel nu i-a surâs perspectiva asta, a aruncat în joc altă variantă: Fugiţi de aici, cel mai tare e să fii director, a decretat el repezit, sigur de sine. Ai bani, ai maşină „pobeda” la scară, primeşti plocoane, brânză, vin, curcani, câte şi mai câte.

Îl credeam că aşa e, el cunoştea avantajele de la taică-său, care era director la uzina electrică. Dar mai ştiam ceva, mă prevenise tata că nu oricine poate ajunge director: trebuie să provii din rândurile muncitorimii şi să fi urmat liceul la seral... Astfel încât mă pregăteam să-l contrazic, când gelu, care mereu avea de împărţit ceva cu el, mi-a luat-o înainte: Ce director, mă, dacă e pe-aşa, de ce să nu te faci direct prim-secretar, atunci tot ce mişcă e la picioarele tale! Cam toţi i-am dat dreptate şi aşa s-a ales praful de ideea lui cornel, care, pentru câteva momente, păruse câştigătoare.

 

Biţă, al cărui tată era pensionar şi cam avusese de suferit din pricina mai marilor vremii acesteia, prim-secretari şi alţii ca ei, a pus capăt rătăcirilor noastre: Mai terminaţi, mă, cu tâmpeniile. Nimic nu e mai frumos decât să te faci acrobat de circ.

Într-adevăr, dar lui îi dădea mâna să spere asta, era şi mai mare decât noi, avea şi un corp perfect de atlet, de aceea ne şi impunea respect şi-l recunoşteam drept şef. Pe când eu, sau gelu, sau cornel, cu trupurile noastre pricăjite că ne sufla vântul, cum să ne dorim aşa ceva?!...

Biţă şi-a dat seama că e prea îndrăzneaţă pentru noi propunerea lui şi a renunţat singur la calea asta: Sau să te faci salvamar, a zis el, n-ai treabă, stai de dimineaţa până seara pe plajă, înoţi, te simţi ca-n rai şi mai eşti şi plătit pentru asta.

Ei da, am fost de acord că asta ar reprezenta o ocupaţie de ales, la îndemână. Mai cu seamă că toţi ştiam să înotăm, ne antrenam în fiecare zi, am primi salariu pentru ceva ce acum facem fără bani şi fără să ne dea voie părinţii! Atunci joaca asta ar fi serviciul nostru: grozavă treabă!...

 

Chiar, asfinţise soarele, arşiţa se mai înmuiase, era timpul să mergem la dunăre, să facem o baie pe cinste, să ne răcorim. Mâine o s-o luăm de la capăt, trăgând plini de râvnă după noi trena grea de poveşti, iar epopeea aceasta măruntă şi luminescentă o să-şi scrie noi pagini...

 

Ieşirea din comunism: despre dosare, turnători, securişti, vieţi măcinate, speranţe neîmplinite

 

Cineva a cerut la cnsas să verifice posibilele legături cu securitatea ale membrilor în consiliul usr. După doi ani, am primit, în fine, răspunsul ştiut: nu făcusem „poliţie politică”. În schimb, mi s-a confirmat ceea ce doar bănuiam: că am dosar de urmărire. N-am fost niciodată să-l văd. Nu vreau să aflu cine m-a urmărit, cine m-a turnat, cine au fost ticăloşii din preajma mea, cine au fost informatorii, securiştii. Aleg, cel puţin deocamdată, să rămân cu perdeaua asta trasă peste privire, să nu tulbur ceaţa estică în care e scufundată prima parte a vieţii mele.

 

Probabil cu unii care mi-au făcut rău turnându-mă la securitate am stat frăţeşte la o bere, i-am numit prieteni, am plâns unul pe umărul altuia tânguindu-ne ce vremuri cumplite trăim. Nu vreau să-i cunosc, iar dacă-au închis ochii, nu vreau să le tulbur somnul. Da, nu mi-a plăcut să cunosc securişti în carne şi oase, am preferat să-i imaginez, să le dau contur din cuvinte, în câteva romane.

 

Cum, şi chiar n-am întâlnit niciunul în carne şi oase? Ba da, dacă socotesc bine, da. Chiar lângă noi, în craiova, locuieşte unul, cumva atipic: cântăreţ de muzică populară, dar şi colonel de securitate (la serviciul cadre, dacă nu mă-nşel). Locuieşte chiar în casa boierească a bunicilor danei, pe care a şi cumpărat-o (chiriaş în casă naţionalizată...), pe mai nimic. Degeaba am revendicat noi casa, „artistul” ne-a câştigat la toate instanţele din ţară, cu dreptatea lui pur şi simplu a spulberat dreptatea noastră: acum am ajuns cu procesul la strasbourg, aşteptăm altă dreptate, străină.

 

Într-adevăr, bunicul dinspre tată al danei a fost de stirpe nobilă; colonel de cavalerie, la temelia casei pe care a ridicat-o-n craiova pentru fiii săi e îngropat un pergament în care e înscrisă străvechimea familiei sale.

Săracul, s-a ales praful de viaţa lui, l-au dat afară din casă (casă, cum tocmai spuneam, intrată, prin jocurile prea comice ale istoriei, în proprietatea rapsodului-popular-colonel-de-securitate...). Şi câte alte umilinţe a mai îndurat! Am auzit multe poveşti grăitoare despre el. Măcar una aş ţine s-o reproduc aici (am mai folosit-o, transfigurată, într-o proză), dar se cuvine s-o reiau direct şi, astfel, s-o reliefez. Mi-a istorisit-o gabriela, sora mai mare a danei, care a fost martoră a scenei.

 

Într-o după-amiază, tătaia a intrat în casă tulburat de emoţie şi a exclamat către soţia lui: „Georgeto, gata s-a terminat, ăştia cad, ne dau casele-napoi, se-ntoarce lumea la rânduiala normală!...”

Era anul 1968, primăvara. Ce-l făcuse pe bunicul danei să susţină o asemenea enormitate?

Ei bine, fusese în vizită la vechiul său prieten, generalul dumitriu. Şi ce se întâmplase?

Pe general, aruncat şi el într-o magherniţă, îl chemaseră şi-l instalaseră în vechea lui casă. Mai mult, îi aduseseră la loc, de pe unde era împrăştiată, şi toată biblioteca lui fabuloasă, o reconstituiseră, volum cu volum, după un caiet al generalului, în care el îşi nota fiecare titlu. Asta i se părea bunicului danei (şi mi se pare şi mie acum) incredibil, să aibă comuniştii atâta rigoare, să adune carte cu carte, să nu piardă nimic...

De ce toate astea? Fiindcă urma să viziteze românia preşedintele franţei, generalul de gaulle şi pusese o condiţie: doreşte să meargă la craiova ca să-i vadă bi­blioteca fostului său coleg de şcoală militară, generalul dumitriu.

 

Săracul bunic al danei, s-a dovedit un profet neiscusit, un naiv, în orice caz: a confundat viclenia propagandei comuniste, cameleonismul, ştiinţa lor de a mistifica lucrurile şi oamenii, cu un semn al sfârşitului acelui regim!

Evident, comunismul n-a murit atunci, cum credea el. Ci mult mai târziu. Şi, dacă stau bine şi mă gândesc, chiar astăzi, când au trecut douăzeci de ani de când oficial a fost condus cu alai la groapă, comunismul tot mai dă semne de viaţă pe aici, prin ţinuturile noastre.

 

Una din bolile mele de natură abstractă: gâlma

 

La început n-am observat-o, apoi n-am luat-o în seamă: mi-a apărut ca un punct negru pe obraz. Abia după câţiva ani am descoperit că începe să se mărească: a ajuns să arate ca o aluniţă. Dar tot nu mă îngrijora, nu era o creştere care să mă sperie, m-am obişnuit cu ea acolo, pe obrazul meu.

 

Acum trei seri însă a început din senin să crească altfel: creştea văzând cu ochii! Desigur, am intrat în panică. N-am dormit toată noaptea, stăteam pironit şi mă uitam la umflătura aia, la gâlma aia, cum creşte şi tot creşte. Ce-i asta, ziceam speriat, ce pedeapsă îndur?

 

Dimineaţa se făcuse cam cât o gutuie de mare. M-am dus în baie, m-am privit în oglindă, m-am spălat cu apă rece, poate totul nu e decât un vis urât, da, speram să cons­tat că întâmplarea n-a fost decât o vedenie şi totul să se termine odată, să zăresc în oglindă faţa mea de altădată, curată. Dar nu: m-am pipăit şi ea era acolo. Era acolo şi creştea smintit.

 

Îngrozit, m-am întors în cameră, am telefonat la slujbă, am anunţat că sunt bolnav şi nu pot să vin. Gâlma creştea, creştea nepăsătoare şi de neoprit. Am stins lumina, am tras storurile şi m-am aşezat în pat, abandonasem lupta, învins, pe întuneric, aşteptam sfârşitul acestei poveşti, inexorabil.

Toată ziua aceea astfel a trecut. Spre asfinţitul soarelui, brusc cum începuse, s-a oprit creşterea. Umflătura era acum mai mare decât corpul meu. Atârnam de ea. Am remarcat cu surpriză că, în comparaţie cu dimensiunile ei colosale, greutatea sa era redusă. Dificil, dar mă puteam deplasa cu ea pe corpul meu: într-o anumită po­ziţie, dacă intram lateral, puteam să încap şi pe uşă, din încăpere în baie şi înapoi. Eram disperat, şi acum ce-o să se întâmple, o să rămân cu ea, o să trăiesc cu ea?! Nu, nu, preferam să dispar. Refuzam să fac exerciţii de acomodare cu noua mea cocoaşă, zăceam, repet, sperând să urmeze totuşi deznodământul fatal.

Nu m-am dus nici în ziua următoare la slujbă, motivând că sunt bolnav în continuare, le-am spus colegilor mei că am o boală contagioasă, asta ca să-i conving că nu se cade să mă viziteze, căci ei tocmai se oferiseră prie­teneşte să-mi aducă medicamente şi fructe. (Locuiesc singur în garsoniera din bucureşti, familia este la craiova şi ei cunosc amănuntul ăsta...)

Azi-dimineaţă însă n-a mai fost chip să scap de ei. M-am pomenit că sună la uşă. N-am vrut să le deschid. Dar ei insistau: au început să mă strige, sunau la sonerie, băteau în uşă, m-au apelat şi pe telefonul mobil, ştiau că sunt acasă. Eram alarmat, înfricoşat: dacă am să le deschid, or să dea cu ochii de înfăţişarea mea monstruoasă, de nesuportat!

Dar mintea mea nu mai era limpede: greoi, mai mult târându-mă şi trăgând după mine gâlma mea apocaliptică, m-am îndreptat spre uşă şi le-am deschis totuşi. Ei au trecut pragul garsonierei închiriate şi au exclamat „Intrasem la idei că ai păţit ceva!“...

Eu nu mai ţin minte ce am mormăit confuz: eram derutat că ei nu fac niciun comentariu despre felul hidos în care arăt. S-au aşezat pe scaune şi eu în faţa lor, cu efort. Dar ei continuau să lase impresia că nu-i deranjează gâlma mea: mi-au înmânat o plasă cu portocale, conversau cu mine pe un ton firesc, ca şi cum nimic nu era schimbat...

Mintea mi se-nvârtea în gol, fără să înţeleg ce se petrece: târziu mi-am dat seama că ei nici nu vedeau gâlma, ca şi cum nu exista. Da, da, ei n-o vedeau! Au plecat. Rămas singur, mişcându-mă anevoie, m-am dus în faţa oglinzii, poate aveau ei dreptate, poate se făcuse nevăzută. Ba nu, ba nu, era acolo, era acolo, halucinantă.

 

Atunci am avut o bănuială: să-ncerc şi cu alţii, dacă nici ei nu o văd?!

Mi-am învins sila de mine, mi-am învins spaima, mi-am învins ruşinea şi, păşind greoi-monstruos, m-am strecurat afară, pe stradă, noaptea. Primul ins întâlnit părea să nu aibă nicio repulsie la vederea mea. Şi următorul la fel, şi următorul la fel. Da, da, nici ei nu-mi vedeau gâlma.

Şi astăzi m-am convins, nimeni nu o vede. Deşi ea există, porneşte din creierul meu, tiranică, şi eu o trag după mine, stau agăţat de ea, gâfâind o port ca pe o osândă şi nimeni, nimeni nu o zăreşte.

 

Istorica vizită la viena a lui vasile dumitrel

 

Vasile dumitrel era redactor la ziarul judeţului, „drum drept”. Acolo l-au prins evenimentele din decembrie 1989. În acele zile, el se uita cu luare aminte la tot ce se petrece în jur şi nu-i venea să creadă, se minuna, se mai şi speria, îşi făcea şi semnul crucii (rămăsese cu obiceiul ăsta din copilărie, de la ţară,  de la bunică-sa, înainte şi-l făcea pe ascuns, că nu era voie, dar acum nu se mai ferea!...), dar pufnea şi în râs: până în urmă cu o săptămână şefii îi ceruseră să laude cu convingere partidul, iar acum aceiaşi inşi îi ordonau să-l înfiereze cu mânie. Degeaba însă au schimbat macazul, toţi cei din conducerea ziarului au fost daţi afară, s-au instalat alţii, care au pus alt nume ziarului, un nume pentru vremurile noi, „monitorul”.

 

Cu noroc, vasile dumitrel a supravieţuit furtunii, a fost păstrat în redacţie: erau alţii cu păcate mai mari decât ale sale, au fost măturaţi înaintea lui, când urma el la rând, cei din fruntea gazetei şi-au dat seama că trebuie să se oprească, nu mai aveau cu cine să facă ziarul, nou-veniţii aveau gura mare, dar puţină pricepere.

 

Încet-încet, vasile dumitrel şi-a consolidat poziţia în noua orânduire haotică, o poziţie mijlocie: tot nu scăpase de uluială privind la ce se întâmplă, dar învăţase să şi-o ascundă, simula foarte bine acomodarea cu exigenţele perioadei. Aşa se face că în 1992 a fost trimis în străinătate, „pe linie profesională”, la invitaţia unei organizaţii uma­nitare austriece, un stagiu de o săptămână la viena.

A călătorit cu trenul până acolo, gazdele au trimis pe cineva să-l aştepte la gară, omul l-a instalat la hotel, i-a dat nişte bani de buzunar şi l-a lăsat în plata Domnului: să se descurce, să vadă, să cunoască, să descrie ce vede. A venit la sfârşit şi l-a condus la tren.

 

 Săptămâna petrecută de unul singur n-a fost uşoară, ba chiar s-a dovedit un coşmar. De ce? Păi vasile dumitrel nu mai călătorise niciodată în străinătate. Fusese doar în bucureşti şi în diverse localităţi din ţară şi, cu precădere, din judeţ. Realizase reportaje despre cooperative agricole, combinate chimice, cantine muncitoreşti, ridicarea de podeţe şi electrificarea unor comune. Crezuse că această experienţă-i ajunge ca să dea piept cu viena. Ei bine, nu. Măcar de-ar fi nimerit şi el, la prima ieşire peste graniţă, altundeva, într-un loc mai modest, la chişinău sau la sofia, dar picase tocmai în strălucirea aia, în luxul ăla, care puteau lua minţile oricui, nu doar pe ale lui, aşa neumblat cum era!...  Desigur, nu ştia nicio boabă de germană şi nicio altă limbă străină (liceul şi-l terminase târziu, la seral, fusese promovat din fabrică...), ceea ce îi îngreuna şi mai tare misiunea.

 

 Oricum, totul i-a ieşit pe dos acolo. N-a ştiut cum să ceară de mâncare la un bufet şi-n loc de friptură i-a adus chelnerul o plăcintă cu mere, a cumpărat o bere şi berea cu pricina avea gust de scorţişoară, i s-a întors stomacul pe dos. A mers să mănânce într-un expres, a pus pe tavă o farfurie în care era un rulou de carne, dar n-a găsit pâine, zadarnic a cerut cu glas apăsat pâine, pâine, ăia nu l-au înţeles, nu i-au dat, a fost nevoit să mestece carnea goală, doar cu legume, ceea ce el nu era în stare, îi venea greaţă, unde mai pui că atunci când a tăiat ruloul, a dat în el peste boabe de porumb, asta l-a intrigat rău de tot, bătuse el atât drum, plătise el atâta bănet pe porţia aia ca să mănânce boabe de porumb! Asta ar fi putut foarte bine s-o facă la el acasă, în satul din dolj, se găsea porumb cât vrei!

Dar relele s-au ţinut lanţ de el: nu nimerea intrarea şi ieşirea dintr-un imobil, de fiecare dată dădea să iasă pe la Eingang şi să intre pe la Ausgang, de fiecare dată trăgea de-o uşă când s-ar fi cuvenit s-o împingă şi invers. Iar în cameră, totul se adeverea potrivnic, avea de înfruntat o conspiraţie: n-a reuşit să deschidă fereastra, până la urmă, tot învârtind de maneta aceea, geamul s-a deschis, dar nu ca orice geam, ci numai partea de sus, de s-a speriat că l-a stricat şi o să-i cadă în cap. Probleme insurmontabile a întâmpinat şi în baie: n-a izbutit decât după chinuitoare încercări care-au durat vreun ceas să descopere butonul care să pornească apa de la veceu. Cât despre duş, până n-a pândit femeia de serviciu s-o întrebe în limba surdo-muţilor, n-a fost chip să-l folosească, fiindcă duşul res­pectiv n-avea robinet, cum se obişnuieşte, ci altceva, tot un fel de manetă de care mişcai încoace şi-ncolo.

 

Trei zile încheiate a durat lupta lui vasile dumitrel cu viena. Ieşea dimineaţa din hotel şi o lua pe jos (nu folosea metroul sau tramvaiul, îi era frică să nu se încurce), avea încredere în mersul pe jos, firea lui de ţăran îi spunea asta... Apuca pe o stradă dreaptă plină de magazine scli­pitoare şi ajungea undeva unde bănuia că e centrul: fiindcă acolo palatele se-nşirau ca mărgelele pe aţă, era potop de omenire din toate colţurile pământului, toţi se vânzoleau, făceau poze şi pe feţele lor se citea încântarea, iar vitrinele arătau atâta bogăţie de mintea lui vasile dumitrel nu putea să cuprindă. Seara, vasile dumitrel făcea calea întoarsă, rupt de oboseală. În a treia seară, din senin l-a podidit plânsul: l-a apucat aşa o disperare, ce loc frumos e ăsta şi ce tâmpit e el şi ce viaţă de mizerie dusese el până atunci! Da, plângea ca un copil şi se gândea la toate astea. Şi s-a recunoscut învins. Următoarele patru zile n-a mai părăsit camera de hotel. Decât o dată, când s-a repezit până la o alimentară de alături şi a cumpărat pâine, câteva cutii cu brânză topită şi trei sticle cu apă (şi cu asta a dat greş, apa avea gust acrişor de lămâie, nu i-a plăcut, dar a băut-o aşa...).

În ultima zi, când a venit să-l conducă la gară, austriacul care-l avea în primire l-a găsit pe vasile dumitrel schimbat: tras la faţă, îngândurat, cu privirea pierdută: „Herr dumitrel Alles ist în Ordnung?”. vasile dumitrel n-a înţeles, dar a dat din cap şi a zâmbit.

 

Când a ajuns în ţară, vasile dumitrel s-a grăbit să meargă la restaurantul lui preferat din centru, de lângă redacţie: a comandat ciorbă de burtă, mici, sarmale, ceafă de porc cu cartofi prăjiţi şi murături, a băut ţuică şi o sticlă de cabernet. Credea că are să crape. N-a crăpat. Se simţea bine. Dar se simţea şi trist, în sinea lui recunoştea că e un înfrânt, nu-i priise la viena, nu era făcut pentru atâta măreţie, viaţa lui e una măruntă, într-o urbe măruntă. Şi a jurat că nu o să mai calce niciodată în străinătate. Şi s-a ţinut de cuvânt.

 

Astăzi are consistenţa luminii

 

Eu m-am părăsit de mai multe ori, dana nu m-a părăsit niciodată. Ea a fost mereu cu mine, chiar şi atunci când eu nu mai eram. În repetate rânduri, am plecat hai-hui, m-am rătăcit, am dormit în paturi străine, convins că am pierdut-o. Când m-am întors, am găsit-o neschimbată, alegând calea bună ca acul busolei.

 

Am o poză cu ea de la începutul dragostei noastre: pe terasa casei din strada păltiniş numărul 9, stă pe genunchii mei, poartă o rochie scurtă, răspândeşte o boare răcoroasă, seamănă cu o caisă pârguită şi înmiresmată. Privesc din când în când această fotografie şi mă gândesc la felul cum lucrează timpul, migălos, asupra făpturilor noastre, ca vântul şi ca valul asupra stâncilor ori ca pictorul asupra pânzei. Asupra unora lucrează numai timpul şi întâmplarea. Asupra altora, lucrează şi Dumnezeu. Asupra ei, de pildă: anii scurşi au spălat-o de tot ce era tulbure în alcătuirea ei, astăzi e limpede, are consistenţa luminii. Pare o perdea de borangic pe care razele lunii, tot trecând prin ea, au subţiat-o şi au topit-o până s-au făcut şi firele de borangic tot raze.

 

Pentru mine, sufletul ei are ceva de cenuşăreasă răbdătoare: aproape nu-l mai vezi şi apoi, deodată, îl descoperi minunat. Are ceva de râu care curge pe sub pământ: aproape nu-l mai simţi, îl crezi pierit şi deodată îl des­coperi ieşind la suprafaţă năvalnic.

 

Ce secret deţine ea că nu minte şi nu înşeală, că rămâne curată precum cerul deasupra mediteranei? Ce secret deţine ea că nu i se ştirbesc, nu i se trec  sentimentele? Ce secret deţine ea că mă iartă şi mă învăluie precum mirosul chiparoşilor din agios gordis, că mă adăposteşte şi mă apără precum zidurile unei bisericuţe?

 

O asemăn cu un râu care curge pe sub pământ şi apoi izbucneşte tulburător la vedere. Aşa e. Am văzut flori care înfloresc şi am văzut pomi care rodesc de două ori în acelaşi an, dar până la ea n-am crezut că şi oamenilor li se poate întâmpla. Ea, vădit, în loc să-mbătrânească, prin iubire, în aceeaşi viaţă, a-ntinerit încă o dată, izbitor.

 

Ah, păşesc în această dragoste ca printr-un câmp verde într-o dimineaţă senină de mai.

 

Un exerciţiu practicat la Bucureşti: plecarea din propriul corp

 

De patru ani m-am mutat în bucureşti. Sunt un fel de paznic într-un palat misterios de pe calea victoriei. În primii doi ani am locuit în garso­niera aceea din centru închiriată de la m.t.: era ca vai de lume, strâmtă, nu cred că încăpeam în ea de-adevăratelea, pe de-a-ntregul, cu tot ce înseamnă alcătuirea mea; prea friguroasă iarna, prea călduroasă vara, dar potrivită pentru acel exerciţiu care, în timp, a devenit foarte al meu: părăsirea propriului corp.

 

După-amiezele, când încheiam slujba la palat, mă retrăgeam în cămăruţa aceea şi aproape eram silit să practic acest exerciţiu: în bucureşti, cum se ştie,  traficul e infernal şi îmi era imposibil să mă deplasez efectiv dintr-un loc în altul. Atunci mă despărţeam de corpul precar-obosit-greoi-îmbătrânit, îl lăsam în meschina odaie, să îngheţe iarna şi să moară de cald vara, iar eu ieşeam din el nepăsător, uşor, ca dintr-o pelerină, când s-a terminat ploaia sau, aşa cum am mai spus, ca dintr-o cameră de hotel ieftină, din care ai da orice să scapi.

 

Ieşeam uşor şi mă înălţam, făceam cercuri în văzduh uitându-mă de sus la mine însumi, cel rămas în camera tristă. Apoi, fără regrete, aş zice fericit, mă-ndepărtam, porneam pe drumuri tot mai riscante pe unde nimeni înainte nu trecuse, sub mine se căsca golul, deasupra mea bănuiam doar privirea şi respiraţia făpturilor celeste.

 

Aceasta devenise-n bucureşti principala mea ocupaţie, ignoram suferinţa, durerea, neputinţa, îmi abandonam în garsonieră trupul golit, aidoma unei sperietori într-o vie şi plecam în văzduh, fără aripi, în călătorii din ce în ce mai îndrăzneţe şi din ce în ce mai greu de închipuit ori de înţeles de către cei de jos, care nu le-au încercat niciodată.

 
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul