Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Fluctuaţiile atenţiei

        Sorin Lavric

 

Una din cele mai stīnjenitoare experienţe de care am avut parte a fost atunci cīnd, străduindu-mă să-mi amintesc chipul femeii de care tocmai mă īndrăgostisem, am constatat iritat că particularităţile feţei i se ştergeau treptat. Şi cu cīt mă chinuiam să-i reīnviu trăsăturile, cu atīt īmi dădeam seama că ele īşi pierd conturul. Era ca īntr-un proces de estompare īn cursul căruia atenţia mea īi absorbea fizionomia. Un fel de percepţie obsesivă, a cărei intensitate īnghiţea amănuntele. Cred că prin experienţa aceasta am trecut cu toţii.

Ceva asemănător am trăit īn privinţa limbii romāne: neplăcerea de a simţi cum, repetīnd de mai multe ori un cuvīnt cu glas tare, literele īşi pierdeau familiaritatea, ajungīnd să-mi sune tot atīt de straniu ca o vorbă pe care o auzeam pentru prima oară. Mai mult, nici măcar semnificaţia lor nu o mai puteam regăsi īn memorie. Pronunţam nişte litere străine, cărora nu le puteam da nici un īnţeles, fiind stupefiat să realizez că acelaşi cuvīnt, cu puţin timp īnainte, mi se păruse o vocabulă banală, căreia nu merita să-i acord nici un interes. Şi cu cīt repetam mai des silabele, cu atīt cuvīntul mi se părea mai necunoscut. Īngăimam perplex, precum un copil mirīndu-se de propriile sunete, un cuvīnt pe care īl rostisem de mii de ori fără să-mi atragă vreodată atenţia.

La fel ca īn cazul chipului femeii iubite, atenţia obsesivă pe care o dădeam silabelor sfīrşise prin a le ucide sensul. Fără să ştiu, īn ambele cazuri trăisem o destrămare a reţelei de obişnuinţe īn care fusesem prins pīnă atunci. Cītă vreme vorbele şi persoanele cu care mă īntīlnisem fuseseră acoperite de rutina unei preocupări convenţionale şi intermitente, nu le dădusem importanţă. Făceau parte din fundalul familiar al lucrurilor obişnuite, acelea pe care nu le bagi īn seamă nici dacă treci de o mie de ori pe līngă ele. Dar, din momentul īn care ceva mă scosese din rutina convenţiei (īndrăgostirea, īn primul caz, şi repetiţia, īn al doilea), atenţia sporită pe care o acordasem unor amănunte (trăsăturile chipului sau īnţelesurile cuvīntului) dusese la dispariţia treptată a detaliilor căutate. Concluzia? Orice lucru intrat īn orizontul deprinderilor noastre īşi păstrează identitatea numai dacă atenţia pe care i-o dăm este una intermitentă. Intermitenţa īi salvează fiinţa, şi asta, deoarece conservă setul de convenţii pe baza căruia īi construim semnificaţia. De īndată īnsă ce atenţia se focalizează continuu şi obsesiv, plasa obişnuinţelor se rupe, familiaritatea fiind īnlocuită de un mediu neconvenţional īn care semnele (vizuale sau auditive) īşi pierd īnţelesul. E īndeajuns ca atenţia să redevină intermitentă, ca totul să reintre īn normal.

Şi tot de atenţie depinde orizontul afectiv al vieţii. Există o dispoziţie sufletească īn care, dacă nimereşti, privirea īţi capătă o ascuţime de microscop: vezi detalii de o indescriptibilă fineţe şi sesizezi corelaţii pe care nu le bănuiai. Dispoziţia aceasta e starea de panică. Cred că nimeni nu-şi doreşte să cadă īn ea şi, totuşi, revelaţiile pe care le capeţi trăind-o răscumpără trauma prin care ai trecut. Datorez stărilor mele de panică descoperirea unui timp de īnţelegere pe care nu-l bănuiam: perspectiva afectivă. Nu, nu e vorba de empatie, adică de acea apropiere sufletească prin care poţi intui ce se īntīmplă īntr-un om, şi cu atīt mai puţin de simpatie, adică de o īndrăgire prin care poţi presimţi motivaţiile unei fiinţe. E vorba de altceva: de o acuitate a percepţiei pe care ţi-o dă gīndul că, privind un amănunt oarecare, s-ar putea să nu-l mai vezi niciodată.

Ceea ce deosebeşte această percepţie de cea obişnuită este că fiecare fleac te izbeşte prin importanţa lui. Iarăşi nu e vorba de ceea ce se spune īndeobşte, şi anume că, īn asemenea clipe, īţi trec prin minte cele mai absurde şi mai futile gīnduri, aflate īn uimitor contrast cu gravitatea situaţiei īn care te afli. Nu de asta e vorba, ci de intensitatea cu care toate fleacurile se impun atenţiei. Năvălesc peste tine īntr-o avalanşă de detalii extraordinar de vii, a căror prospeţime dureroasă te copleşeşte, şi te agăţi de fiecare lucru din nevoia de a te descărca de tensiune.

Şi acum apare drama: lumea īşi vede de mersul ei fără să realizeze că īn tine se petrece un colaps. Īn timp ce ţie nimic nu-ţi este indiferent, toată realitatea e indiferentă faţă de tine. Această nepăsare te stupefiază: ţie īţi vine să urli, iar porumbelul ciuguleşte firmiturile de pīine din caldarīm, o femeie trece legănīndu-şi poşeta, un cerşetor cīntă la vioară, doi tineri īţi zīmbesc fericiţi şi o vrabie se tăvăleşte īn nisip. Detaliile acestea ţi se īntipăresc īn minte definitiv şi indelebil, parcă īmplīntate cu fierul roşu. Şi īn timpul ăsta cazi īn tine īnsuţi, īn vreme ce vrabia se bălăceşte īn praf, fără să ştie cīt de norocoasă este ea īn comparaţie cu tine.

Şi astfel ajung la cea de-a doua trăsătură a panicii: invidia. Īn cursul panicii, īi invidiezi pe toţi pentru seninătatea cu care trec pe līngă tine, trăindu-şi viaţa, şi simţi că ai da orice numai să poţi să intri īn pielea lor pentru a scăpa de neliniştea trăită. Ai da totul ca să-ţi schimbi identitatea şi, astfel, ajungi să-l duşmăneşti de moarte pe cerşetorul care ciupeşte corzile sau pe porumbelul care ciuguleşte firmiturile.

Iar cīnd te īntorci printre cei vii, gustul invidiei te aşează īntr-o perspectivă afectivă din care poţi vedea totul īn altă lumină: acum ştii că spectacolul vieţii se desfăşoară pe un fundal de indiferenţă completă şi vei face totul ca să-l contracarezi cīt timp mai eşti viu.

 

VigilenŢĂ Şi suspiciune

Cuvīntul-cheie al epocii īn care trăim este cel de verificare. Cīnd am constatat cīt timp pierd zilnic verificīnd tot felul de fleacuri, m-a apucat teama ca nu cumva să fiu mai bolnav decīt crezusem, pentru ca, după un timp, să-mi dau seama că ceea mi se păruse a fi un defect psihologic de care credeam că sufăr numai eu să se dovedească a fi trăsătura fundamentală a lumii noastre.

Gama zilnică a gesturilor pe care le facem numai cu rostul de a verifica ceva sau pe cineva are o gradaţie uimitoare: verificăm dacă am īnchis uşa, dacă nu am lăsat apa sau gazele deschise, dacă am dus gunoiul; apoi ne verificăm īnfăţişarea īn oglindă, ne verificăm contul īn bancă sau dacă nu cumva maşina din faţa blocului ne-a fost furată īn timpul nopţii; verificăm dacă nu ne-a īnşelat iubita sau dacă nu am fost păcăliţi la cīntar īn piaţă; verificăm dacă nu am fost surprinşi asupra unei culpe sau dacă partea de abjecţie a fiinţei noastre nu a ajuns la urechile altora; īn fine, ne verificăm fidelitatea prietenilor cu aceeaşi grijă cu care statele lumii īşi verifică periodic mănunchiul de alianţe şi sferele de influenţă. Iar, la sfīrşit, dacă mai avem timp, verificăm dacă ceea ce se spune despre trecutul nostru este propagandă sfruntată sau adevăr banal.

Pe scurt, puţine lucruri din viaţa unui om nu stau agăţate de săvīrşirea īn prealabil a unui act de verificare, iar ceea ce este īnmărmuritor este că toate fleacurile acestea alcătuiesc, de fapt, adevărul profund al vieţii noastre, dar nu atīt īn sensul comun al unei deprinderi psihologice de fiinţă silită a trăi īntr-o permanentă stare de vigilenţă, ci īn sensul profund că omul este prin firea lui un verificator, asta īnsemnīnd, pur şi simplu, că adevărul (verus) este rezultatul unei verificări. Etimologic, a verifica īnseamnă a face ca ceva să fie adevărat. Cīnd verifici un lucru īl adevereşti sau nu. De pildă, cīnd verifici istoria, o adevereşti sau o respingi, dar nu o mistifici acoperind-o cu falsuri.

Astfel, tot ceea ce este veridic şi veritabil īn viaţa noastră este rezultatul unei verificări premergătoare, după cum tot ceea ce este fals şi mincinos este rodul mistificării. Chiar dacă urechea noastră nu mai sesizează jocul de nuanţe dinlăuntrul acestor cuvinte, viaţa ne este prinsă īn cīmpul lor de forţă.

Morala? A măslui viaţa unui popor īnseamnă nu doar a-i servi pe tipsie minciuni care, repetate mereu, devin adevăruri subīnţelese, dar pe deasupra īnseamnă a-l īmpiedica să verifice dacă trăieşte īn minciună sau īn adevăr. Prin urmare, scopul unei propagande este să-i facă pe oameni să nu mai poată verifica o anumită versiune, caz īn care siguranţa şi liniştea lor dispar, căci nimeni nu ar sta să verifice ceva dacă nu ar urmări siguranţa zilei de mīine. Verificăm ca să fim siguri, nu pentru altceva. De pildă, trăim īntr-o Romānie īn care am fost īmpiedicaţi, īn mod sistematic, să verificăm adevărul istoriei interbelice şi postbelice. De aici, şi lipsa noastră de siguranţă.

Adevărul (veritas) este o problemă de susceptibilitate psihologică, şi nu de competenţă cognitivă. Zilnic verificăm o mie de fleacuri, dar de ce? Omul e fiinţă verificatoare (veritas facere), īn sensul că produce adevărul īnlăturīnd suspiciunea şi īntronīnd siguranţa. Psihologic, nu avem īncredere decīt īn oamenii cărora le-am verificat īn timp caracterul. Verifici ca să risipeşti suspiciunea apriorică cu care īţi īntīmpini semenii. Un om verificat e cel care nu mai reprezintă un pericol. De aceea, orice instituţie īşi verifică angajaţii, după cum vecinii de bloc se verifică īntre ei. A şti ce hram porţi – deprinderea spontană de a-l intui pe semenul din faţa ta – arată că verificatul e forma spontană de manifestare a vigilenţei umane. A sta de veghe supraveghind e totuna cu a verifica. Tocmai de aceea adevărul ţine cu precădere de vigilenţă şi de suspiciune şi abia apoi de cunoaştere.

Problema e că, oriunde ţi-ai īndrepta privirea, dai peste deprinderea verificatului. Axiologic, orice valoare – frumosul, autenticul, veritabilul, originalul – trebuie supusă mai īntīi verificării. Dar şi gnoseologic, lucrurile stau aidoma: īn ştiinţe, verificarea ipotezelor este o exigenţă implacabilă. A cunoaşte īnseamnă a selecta ipotezele prin verificarea lor. Culmea e că şi sfinţenia poate fi verificată după un număr de criterii stricte, a căror respectare conferă dreptul de sanctificare a unui om, dar asta īn situaţia ideală, cīnd factorul politic nu-şi vīră coada.

Toate aceste exemple, a căror diversitate pare cu neputinţă de aşezat īntr-o ordine logică, īşi trag originea dintr-o singură nevoie omenească: siguranţa zilei de mīine. Scopul verificării e supravieţuirea, iar pentru a supravieţui trebuie să te mişti īntr-o zonă īn care suspiciunea iniţială a eliminat de dinainte toate pericolele. Tocmai de aceea adevărul e o chestiune de suspiciune, īnainte de a fi o chestiune de adecvare la realitate a cunoştinţelor noastre. Verific nu ca să aflu ceva nou, ci ca să scap de o bănuială, de o nelinişte sau de o presimţire. Tot ce-i vital īn viaţa mea trebuie să-l supun verificării, īn vreme ce amănuntele care nu mă privesc direct pot fi lăsate neverificate. Nu totul trebuie să fie verificat, şi asta, pentru că nu e nevoie.

Ceea ce nu ţine de experienţă, ci de teorie, intră īn sfera neverificabilului, īn sensul că dau credit multor cunoştinţe pe care nu le pot verifica singur, dar pe adevărul cărora mă bazez fără şovăire. Dacă nu aş crede decīt īn lucrurile pe care am apucat să le verific cu mīna mea, aş muri repede de mefienţă, şi asta, pentru că nu īmi stă īn putere să verific īn timpul vieţii decīt foarte puţine adevăruri. „Crede şi nu cerceta“ este o regulă spontană a vieţii noastre psihologice: cred īntr-o puzderie de amănunte pe care nu am stat niciodată să le verific, şi asta, pentru că ele nu īmi sunt cu adevărat vitale. Dacă ar fi fost vitale, ar fi intrat īn categoria „adevărurilor de suspiciune vigilentă“.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul