Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Eminescu, epistolar

        Adrian G. Romila

 

De la debutul în volum din 1982, Dan C. Mihăilescu nu s-a mai oprit într-o carte în mod special asupra lui Mihai Eminescu. Mulţimea de apariţii ulterioare ale efervescentului eseist l-au arătat mai degrabă preocupat de interbelicul românesc şi de „zimţii” politico-biografici ai spaţiului literar contemporan. Nu o dată a apărat cu pertinenţă, în scris sau per os, relevanţa hermeneutică a cunoaşterii faptului „de viaţă”, estetica fascinantă a fragmentului şi interesul pentru marginal. Revenind recent la clasicul poeziei naţionale, autorul Literaturii române în postceauşism nu s-a dezminţit. Despre omul din scrisori Mihai Eminescu (Humanitas, 2009) nu e un studiu doct, o sobră analiză de imaginar în genul galicelor „omul grec” sau „omul egiptean”, ori o acribioasă investigaţie menită să reveleze surprize istorico-literare. Volumenul reprezintă un eseu sclipitor, pe cât de voit neacademic, pe atât de fermecător în exuberanţa stilistică atât de cunoscută a autorului. El e dedicat îndeosebi celor aproape o sută de scrisori inedite schimbate între Veronica Micle şi Eminescu, publicate în 2000, la Polirom, de Christina-Zarifopol Illias, dar observaţiile sunt extinse pentru întreaga corespondenţă eminesciană.

„Omul din scrisori” nu iese deloc bine desenat din abordarea autorului, aşa cum ne-am aştepta. Nu avem, adică, răspunsuri definitive, portretul unui Eminescu epistolar final, ci conjecturi făcute abil şi din plăcere. Asta nu din cauza tratării eseistice lejere (eseul lui Dan C. Mihăilescu e foarte bine argumentat), ci pentru simplul fapt că în orice „om” există o fiinţă schizoidă, sfâşiată între viaţa domestic-diurnă şi cea „din plicuri”. Aşadar, una greu de conturat. Asemănată cu o „intrare dinspre grădină”, abordarea epistolară a unui eu auctorial poate fi, însă, mai credibilă decât cea diaristică sau memorialistică, asemănate, la rândul lor, cu intrarea ilicită pe scara de serviciu, respectiv, cu cea oficială, prin faţă. Dacă în jurnal oglindirea eu-lui e crudă, nudă, narcisiacă, iar în memorialistică e travestită (tot narcisiac) în costumul de public, în scrisori ea falsifică nuanţând pentru altul, fără malformaţii exagerate. Faţă de alte texte, „omul din scrisori”, susţine autorul, e obligat să se plieze strategic pe destinatar, de aici varietatea de forme şi dificultatea unui desen fixat. „Unul este Eminescu în scrisorile către Maiorescu şi Iacob Negruzzi, cu totul altul − alţii! − în corespondenţa cu Veronica Micle, după cum într-un fel (sumbru) se îmbracă în epistolele către familie şi mult altfel (antipodic) atunci când le scrie lui Caragiale şi Ronetti Roman...” Şi atunci, avem, într-adevăr, în scrisorile sale, un alt Eminescu decât cel pe care-l ştim? Ies la iveală detalii de alcov sau de fişă medicală? De unde necesitatea unei asemenea investigaţii? Dan C. Mihăilescu răspunde enunţându-şi intenţia: pentru a exersa, în cazul lui Eminescu, „sublimul pe pământ”. Pentru post-modernii pe care nu-i mai mişcă niciun cuvânt mare, mitul trebuie reîncărcat de umanitate, zeul trebuie re-umplut de fiinţă, imponderabilul trebuie să primească greutate. Copleşit de etichete bombastice şi goale, chipul lui Eminescu trebuie readus în dimensiunile umanităţii, tocmai pentru a-l reda viu unei posterităţi saturate de mitizări şi atente la coterie. „Această superbă, uriaşă baie de frivolitate, această postulare cvasitotalitară a erosului în cele mai naturale ipostaze ale sale, după sutele de mii de pagini dedicate anti-firescului eminescian, axate aproape exclusiv pe metafizică, folclor, ştiinţe economice şi politice, Schopenhauer, Kant şi Hegel, pe Nirvana, cosmologie, alchimie, istorie naţională, mitologie, geopolitică etc. − pe orice, numai pe rănile şi nebunia omului nu −, această baie domestică de carnalitate are valoarea purificatoare a unei scufundări lustrale (s.a.)”. Încercând „frumuseţea celor jenante” şi intrarea „în miezul omului”, Dan C. Mihăilescu decupează din cele 93 de scrisori un Eminescu perfect legitimat prin umanitatea sa, cu toate ponderabilele ei greu de înghiţit după atâta metafizică pe spatele prestaţiilor poetice şi intime.

Perioada la care face referire autorul Perspectivelor eminesciene e delimitată, la un capăt, de venirea lui Eminescu la Bucureşti, la redacţia Timpului (octombrie 1877), iar la celălalt, de „eliberarea” conjugală a Veronicăi Micle (Ştefan Micle moare în august 1879) şi de interminabilele împăcări şi despărţiri consumate pe fondul escapadelor bucureştene ale văduvei Micle. Tot acest amalgam de „reciprocităţi întru chinuri şi extaze” se reflectă în corespondenţa celor doi printr-un schimb de alinturi comice, imputări dure, declaraţii reci şi fierbinţi, destul de specifice pasionalului sfârşit de veac XIX, colorat în toate sectoarele vieţii printr-o retorică de vodevil. Nu lipsesc nici aici, desigur, conştiinţa damnării, lamentoul existenţial şi iubirea rănită. Dan C. Mihăilescu operează, însă, cu un cadru hermeneutic inedit. El citeşte scrisorile (şi relaţia dintre cei doi) cu ochii caragialeşti din O noapte furtunoasă şi D-ale carnavalului, acceptând, deopotrivă, atât natura profund pasională a cunoscutelor personaje din piese, cât şi pe cea pur firească a cuplului eminescian. Conform extraselor din scrisori, Eminescu poate fi, pe rând, când Crăcănel, când Chiriac („Aceasta e să împarţi soarta rea în care trăiesc eu, să fii a mea oricum aş trăi şi oriunde” e vecină cu „o mai iert acum, dar dacă s-o mai întâmpla încă o dată... hotărât mă însor” şi cu „vezi dumneata şpanga asta?”), aşa cum Veronica nu e nici ea „departe de tristeţile Vetei şi de patima «sinucigaşă» a lui Chiriac” („îţi declar acum că m-am hotărât să mor materialminte, după cum am murit sufleteşte, căci lumea a devenit un secriu mare şi pustiu pentru mine” se învecinează cu „Ce! Ce-o să mi se-ntâmple? Să-mi arză cherestigiria? Arză sănătoasă! Nu m-a făcut ea pe mine! Este asiguripsită... Atâta pagubă”). Înflăcărarea şi dezamăgirea, cearta şi împăcarea fac ca să apară la intervale foarte scurte de timp şi rizibilele „momoţel”, „moţi”, „popoţică”, „Poţoţoni”, dar şi groteştile „Satyrul cel mai scârbos”, „putoarea grecească de capră”, „escrocul mizerabil”, „musiu în chestie” (toate aplicabile amicului Caragiale) ori sobre ca „un om ca mine, care într-adevăr nici a crezut ceva, nici a iubit ceva, nici a dorit măcar ceva pe pământ”. Toate aceste explozive şi apoi deferente oscilaţii retorice ţin, e-adevărat, de patosul vieţii într-o epocă romantică plină de „nopţi furtunoase” şi de „carnavaluri”, dar şi de firea oscilantă a celor doi protagonişti, prinşi între gura lumii, neputinţele proprii şi distanţele de tot felul.

Tuşa principală a portretului epistolar eminescian e, într-un sfârşit, disimularea. Dan C. Mihăilescu subliniază capacitatea marelui poet de a se conforma stilistic statutului destinatarului şi obiectivelor vizate, astfel încât să recunoaştem câte un Eminescu pentru fiecare partener de corespondenţă. Lucrul acesta e în măsură să dovedească nu neapărat un „boem prefăcut”, în căutarea avantajelor materiale sau afective (de la familie, de la iubite, de la Maiorescu, Negruzzi, Creangă, Slavici, Caragiale sau Chibici Revneanu), ci, susţine autorul, „un meseriaş atent [...], un bun administrator al propriului destin şi mai deloc o figură atinsă de pitorescul experimentării diverselor ipostaze captatorii”. Verdictul autorului e, de data aceasta, stabilit: „Avem prin urmare, la o repede ochire, un eu caligrafic (s.a.) în scrisorile către Maiorescu (adică armonios, impecabil în demonstraţii, îmbibat bibliografic, cu o maturitate accentuată responsabil), unul supus-administrativ, când vine vorba de familie, eul auctorial care corespundează cu Negruzzi, eul polemic, în situaţii de conflict profesional, iar la antipod eul ludico-erotic, savuros ca o pastişă ghiduşă după romanele de amor ale vremii”. Unui redactor de gazetă germană îi scrie aulic de Schopenhauer şi de Hegel; lui Maiorescu, ca un student unui venerabil magistru cu mari aşteptări; unei Venere îi vorbeşte linguşitor-politicos cu „domnişoară” şi „dumneavoastră”; lui Caragiale şi Ronetti Roman le face observaţii argotice pentru tăceri îndelungate; în cazul Veronicăi, după cum deja ştim, îi scrie pe toate registrele, la un loc. Câţi destinatari, atâţia Eminescu, un eu epistolar cât o epocă.

Eseul lui Dan C. Mihăilescu confirmă reacţionarismul său istorico-literar. Nu are stofă de erudit, cum însuşi o mărturiseşte, dar are, în schimb, cu prisosinţă, talent de fin analist al firii literare, dinspre marginaliile ei.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul