Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Foc de tabără la Valea Dracului

        Stelian Tăbăraş

 

Presa ne anunţă că la 1 iunie 2009 se redeschide şi pentru publicul larg Castelul Bran. S-a discutat mult în ultimul timp despre înstrăinarea lui şi mai ales despre valoarea lui în bani. Niciodată suficient de mare, niciodată mulţumind pe toată lumea.

La valoarea lui patrimonială s-au adăugat, însă, în timp şi alte valori. Aici a fost adusă într-o cutie cu ferecătură de argint şi aur inima reginei Maria, după ce regina fusese nevoită să cedeze castelul de la Balcic, o dată cu tot Cadrilaterul. Acolo, la Balcic, fusese sudul României, cu nisipurile lui de aur, cu amestecul de populaţii anume păstrat (români, turci, bulgari, tătari, greci…), cu obiceiuri specific balcanice (bragerii, iaurgerii, prăvălii cu cafea şi dulceaţă…). Aici fusese locul preferat al pictorilor români, care au reţinut în pânzele lor lumina fără seamăn, orizonturile largi, cu bărci pescăreşti şi negustori cu cobiliţe întocmai ca în Oltenia.

 Dar, să revin la Bran. Aici s-au adăugat cercuri de cultură ca la arbori, cu vizitatori celebri, cu case de odihnă ale uniunilor de creaţie, cu folosirea Castelului drept locaţie pentru unele filme româneşti, în special, cele turnate după „Castelul din Carpaţi”, de Jules Verne.

În vara lui 1986, dintr-o firească şi până la urmă întemeiată teamă de radiaţiile de Cernobâl, nu ne-am mai dus, ca de obicei, la mare (se spunea că nisipul ar fi nociv, chiar şi apa mării), ci la Bran. Ne-am cazat, „cu căţel şi purcel”, într-o vilă unde scriitori, artişti plastici, actori, compozitori convieţuiau o vreme şi, astfel, aveau prilejul să se cunoască mai bine. Îndeosebi copiii, deschişi şi fără orgolii, se jucau împreună; adulţii, plini de „probleme serioase de creaţie”, discutau separat.

Acolo ne-am petrecut câteva săptămâni cu Nicolae Carandino, căruia cei mici îi ziceau „bunicul copiilor”, fiindcă avea grijă să poarte întotdeauna în buzunare biscuiţi şi acadele, pe care le împărţea ca la veveriţe. (Era un Rac iubitor de copii, născut pe 19 iulie 1905 – soarta a decis să moară în aceeaşi lună a anului 1996.) Vorbea deschis, fără teamă, despre anii lui lungi şi grei din lagărul de la Târgu-Jiu, din închisorile de la Sighet, Galaţi şi Bucureşti, de domiciliul forţat în Bărăgan; povestea despre Iuliu Maniu, fiind unul dintre puţinii care ştiau şi data decesului acestuia, despre comportamentul mai mult sau mai puţin demn al unor confraţi de suferinţă, despre încercarea, atunci, în 1945, de a fugi în străinătate, a unui adevărat guvern pentru exil şi de arestarea acestuia printr-o trădare la Tămădău.

Cunoştinţa întemeiată în vacanţa la Bran avea să se transforme la Bucureşti într-o adevărată prietenie – ne-am vizitat de câteva ori, vorbeam la telefon. Carandino, cărunt, tuns scurt, umbla cu un uriaş manuscris sub braţ – a nu ştiu câta copie după alte copii, cum se obţineau atunci la primitivele (şi supravegheatele) maşini de scris. (Cei tineri chiar nu-şi pot închipui ce înseamnă să mergi anual cu maşina de scris la miliţie, pentru înregistrarea ei, completând formulare şi scriind texte stas, pentru a putea fi observate mai uşor particularităţile şi eventualele modificări. O coadă nesfârşită de intelectuali „cu copii în braţe!”, cu maşinile de scris.) Era ceea ce se cheamă „un manuscris circulând ca samizdat” – memoriile de după 1944, publicate pentru prima dată în volum la editura „Dreptatea“ din New York, sub titlul „Zile de istorie“.

Carandino ne-a dăruit primul volum din memoriile sale („Nopţi albe şi zile negre”), o carte fascinantă despre copilăria şi adolescenţa lui pe malurile Dunării, la Brăila, despre studiile lui strălucite, despre primele iubiri. Atunci se forma cel ce mai târziu avea să ajungă cronicarul teatral de temut, atunci se forma viitorul om politic ţărănist. „Nu vă las şi volumul apărut la «Dreptatea», ca să nu vă expun”. Nu peste mult timp, am auzit însă citate din acest volum la Europa Liberă, unde reuşise să-l trimită. Procesul politic îi distrusese familia – soţia fusese obligată să divorţeze ca să poată supravieţui; cât despre copii, el însuşi nu vorbea despre asta, dar în „Amintirile unui cafegiu”, de Gheorghe Florescu, am citit că ar fi avut un plecat din ţară, înstrăinat cu totul de România. De aici, nostalgia lui, înduioşarea până la lacrimi la vederea copiilor, de aici veşnica lui căutare de prieteni şi convivi.

În ajunul întoarcerii de la Bran, am hotărât să facem foc de tabără pentru mari şi mici; cu greu am găsit un loc potrivit – undeva pe Valea Dracului, numită astfel din cauza nesuferitei muşte galbene, prăsite în depozitele de bălegar ale fostelor grajduri regale. În plin comunism, ştiută fiind aversiunea cenzurii faţă de orice sugestie religioasă, locul fusese rebotezat „Valea Dragostei” (sic!). Am încropit focul, spre bucuria copiilor, spre meditaţia întristată a adulţilor. Eram mulţi în jurul lui atunci; dintre ei, azi am rămas doar familia mea şi familia de muzicieni Carmen şi Petru Stoianov.

În 2006, am mai citit un articol al Ioanei Diaconescu despre Nicolae Carandino în arhivele CNSAS. Am mai citit şi un scurt şi mai vechi interviu – nu ştiu dacă nu era publicat postum – în revista „Memoria”, al cărui titlu („Adevărul trebuie spus cu toate riscurile”) mi l-a adus înaintea ochilor pe „bunicul copiilor”. În rest, tăcere.Pe vremuri, focul se păstra învelit în cenuşă („focul e-nvelit pe vatră/ iar opaiţele-au murit”). Dar eu mai păstrez şi acum învelit în amintiri focul de la Valea Dracului …
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul