Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Precizie şi senzaţionalism

        Dan Cristea

Ceea ce e de remarcat, în primul rând, în romanul lui Radu Ţuculescu e calitatea scriiturii, elegantă, precisă, rafinată, îmbrăţişând cu uşurinţă, alături de notaţia realistă, domeniile fabulosului poetic şi ale imaginarului. Cu scrierea sa, autorul ne oferă un roman autobiografic îndrăzneţ şi captivant sau, mai bine zis, o autoficţiune, înţelegând prin aceasta o specie narativă intermediară, unde scriitorul se scrie pe sine, mai liber însă faţă de constrângerile cronologiei (autobiografice) şi mai deschis deopotrivă atât la capriciile memoriei cât şi la seducţiile invenţiei fictive.

Problema memoriei, de altfel, se pune de la primele pagini ale cărţii, când scriitorul evocă păţania copilului nimerit, fără explicaţii, într-o şatră de ţigani nomazi, cu ale căror obiceiuri face o scurtă, dar indelebilă cunoştinţă: „Îmi amintesc cuvintele, oare cum de mi-au rămas atât de clar imprimate-n minte? Ciudat animal şi memoria asta. Reţine la întâmplare, se pare, fără nici o strategie, într-o dezordine căreia este inutil să-i cauţi vreo explicaţie. Dintr-o dată îţi aminteşti de o replică, de-un miros, de-o culoare dintr-un trecut mai mult sau mai puţin îndepărtat. Eu cred că ceea ce persistă cu mai multă convingere şi mai multă personalitate este mirosul. Mirosul cailor. Mirosul fetei cu cozi negre, groase şi lucioase prin care se insinuau panglici mătăsos-colorate. Mirosul fetei, după ce s-a dezbrăcat în pielea goală şi m-a chemat să intrăm, împreună, în apa râului“ (p. 26).

Definită ca fiind discontinuă, spontană, fragmentară, dar şi persistentă în ce priveşte amintirile lumii sensibile, memoria scriitorului reconstituie astfel un univers al copilăriei şi al primei adolescenţe de o mare bogăţie în ce priveşte mirosurile şi culorile, sunetele ori senzaţiile tactile şi gustative. Să mai observăm faptul că, tot ca o autoreferinţă la scriitura cărţii, ar putea fi considerată, pe de altă parte, şi dorinţa eului - copil de a inventa un alfabet aparte sau o limbă pe care „să nu o priceapă nimeni, în afară de mine“ pentru a scrie în jurnalul pe care se pregăteşte să-l ţină şi a cărui unică însemnare o constituie o declaraţie de dragoste pentru o colegă de şcoală. Un jurnal, însă al unui timp măsurabil în ore, ţine şi eul-matur, trecut de prima tinereţe, al romanului, jurnal care, tipărit cu caractere diferite, se intersectează cu povestea copilăriei. „Eul-copil“ şi „eul-adult“ sunt creaţiile scriitorului care nu se dă înapoi de a folosi, pentru amândouă ipostazele, mijloacele visului şi ale reveriei, ale ficţiunii şi invenţiei senzaţionaliste.

Povestea lui Adrian Loga (numele protagonistului e inventat, în timp ce prenumele părinţilor, cum arată şi dedicaţia cărţii, sunt autentice) se desfăşoară într-un orăşel de provincie, situat „între o margine de pădure şi malul unui râu“, într-o perioadă de timp cuprinsă între anii ’50 şi începutul anilor ’60. Una din primele amintiri ale copilului (de aproape cinci ani) e legată de moartea lui Stalin, prilej cu care acesta compune şi un mic refren revoluţionar şi caraghios-absurd pe care îl lălăie în public spre disperarea mamei înfricoşte de conse­cinţe. Cu aceeaşi ocazie însă, părinţii şi câţiva prieteni de familie se reunesc la o copioasă masă de sărbătoare, unde petrec plini de veselie şi de bună dispoziţie, stări inexplicabile pentru mintea protagonistului copil.

Întoarcerea în timp a autorului se opreşte pe mai multe chipuri (ale părinţilor, bunicilor, ale câtorva prieteni şi colegi de şcoală, ale unor profesori de la şcoala germană, ale unor figuri mai mult sau mai puţin anonime, mai mult sau mai puţin pitoreşti, provocatoare de atracţie ori de repulsie), pe unele locuri şi întâmplări, pe câteva experienţe considerate ca decisive, de felul prima iubită, primul sărut, prima erecţie, prima aventură sexuală (aici memoria îi joacă feste autorului, semn că nici cronologia, nici adevărul „realist“ nu constituie literă de lege în cadrul naraţiunii sale). Înlănţuirea acestor fragmente discontinui de viaţă într-o viziune narativă se face, pe de o parte, prin ideea creşterii în vârstă şi, implicit, pe ideea acumulărilor de experienţă (la sfârşitul capitolelor consemnând „vârste“ interioare se reiterează fraza: „Apoi am mai crescut puţin“), iar, pe de altă parte, prin metafora despărţilor, a pierderilor ineluctabile. Aşa cum prima jucărie a copilăriei, avionul argintiu, dispare pentru totdeuna, la fel dispar pentru totdeuna, pentru protagonist, oameni şi lucruri. Copilăria însăşi va muri pe „burta unui deal“.

Partea cea mai consistentă a romanului e dată de abundenţa notaţiilor precise şi, mai ales, de somptuoasele prelungiri ale percepţiilor diverse, prin scriitură, în spaţii imaginare. Mirosurile, aromele, parfumurile, senzaţiile gustative se deschid astfel spre reverii: „Scoteam pepenii. Miezul galben în care sâmburii se aliniau simetric ne bombarda nările cu aromă ameţitoare. În cele din urmă, ne transformam şi noi în sâmburi negri, scufundaţi în marea cea densă şi dulce ca mierea. Mâncam tot, rădeam cojile până când ajungeau transparente. Devenem lipicioşi din cap până-n picioare. Atrăgeam sute de insecte, dar nu ne păsa. Eram mai mulţumiţi ca niciodată, cu burţile noastre umflate ca la gravide. Ne îngălbeneam, căpătam culoarea miezului de pepene. Eram dulci şi zemoşi, răstigniţi de trunchiul stejarului, cu pleoapele pe jumătate închise, gemând de satisfacţie. Încet şi sigur, insectele ne acopereau, ne sorbeau trupul cu trompele lor minuscule. Sute de aripi străvezii tremurau peste noi, excitându-ne“.

Un eu-senzual, un eu-halucinant, un eu-oniric, un eu-gurmand, un eu al muzicii şi al reveriilor provocate de muzică (Adrian e îndrăgostit de vioară şi visează să devină un mare compozitor) alcătuiesc substanţa din care e plămădită natura protagonistului- copil şi adolescent, fermecat adeseori de splendoarea lumii naturale de care ştie cum să se bucure. La polul opus, cu precizie asemănătoare, chiar dacă au mai puţine prelejuri de a se manifesta, sunt notate senzaţiile contrariante, de scârbă, greaţă, repulsie (de pildă, ritualul de a săruta mâna tatălui ca iertare). Radu Ţuculescu ştie să vadă obiectele, lucurile, chipurile oamenilor şi, în genere, corpul uman, feţele pozitive şi negative, excelând deopotrivă în portretul sănătos şi în portretul grotesc. Ştie să evoce şi să inventeze.

Timpul istoric pe fundalul căruia se desfăşoară această copilărie fericită în general îşi trimite doar câteva ecouri în povestire. Cum e vorba de familia unui doctor de provincie, lipsurile de tot felul din epoca respectivă par să nu se simtă. Aluziile la Stalin, referinţa la un poet, prieten de familie, care ar fi făcut puşcărie, fiind apoi cenzurat, portretul grotesc al unui portar de spital idiot care perorează despre lupta de clasă, chiaburi şi duşmani ai poporului, schimbările din statutul unor bunici, plecările în Israel ale unor familii de evrei pot conta astfel printre semnele care indică perioada „obsedantului deceniu“ şi a anilor imediat următori. Violenţa nu absentează totuşi din povestea copilăriei şi adolescenţei lui Adrian Loga, care, din acest punct de vedere, se încheie în modul cel mai brutal cu putinţă. Ademenit pe malul Mureşului de frumoasa Lina ţiganca, adolescenta libertină jinduită de aproape toată suflarea masculină a orăşelului, fiul de doctor, aflat în faţa primei experienţe sexuale, e surprins şi maltratat de un grup de derbedei, care îl stâlcesc în bătaie şi-l batjocoresc, nu numai din răzbunare, dar şi pe motivul diferenţei de statut social. Ştiind că e violonist, derbedeii îi mutilează şi degetele de la mâna stângă, punând astfel capăt, pentru totdeuna, carierei lui de interpret. O nouă inadvertenţă, căci din „jurnal“ aflăm că protagonistul amintirilor de copilărie şi adolescenţă ar fi cântat la vioară, ani mai târziu, la sfârşitul liceului de muzică, interpretând concertul lui Mendelssohn. În orice caz, avem de-a face aici cu un final de ficţiune senzaţionalistă, incitant, dar şi mai aproape de gustul filmelor italiene neo-realiste.

Într-un registru complet diferit se scrie scriitorul în jurnalul despre care aflăm că de-abia a fost începu („m-a apucat chestia asta doar de când adelina s-a cărat să înveţe la o colegă“) şi care intersectează povestea sfârşitului de copilărie pe care-l trăieşte Adrian Loga. Dincolo de câteva detalii ce trebuie căutate cu grijă, aproape că nu există nici o continuitate între „eul“ exuberant al romanului copilăriei şi „eul“ acrit de viaţă, coleric şi stresat al jurnalului, jurnal care înfăţişează atmosfera debusolată a zilelor noastre, cu manelişti, drogaţi, bande agresive de cartier, oameni plecaţi la muncă în străinătate. Leit-motivul acestei scrieri paralele e  „ofofooof viaţa mea“. Singur, părăsit de soţie, care, dusă la muncă în Spania, se încurcase acolo cu un alt bărbat, abandonându-şi familia, protagonistul jurnalului, scris atât la timpul prezent cât şi la trecut, îşi rezervă afecţiunea aproape maniacală, deşi nu lipsită de accese de furie inexplicabilă, pentru fiica studentă de douăzeci de ani, Adelina. Pe cât de tandru şi delicat se arată personajul „romanului“, pe atât de grosolan şi brutal se arată în multe scene personajul „jurnalului“. Singura legătură narativă dintre cei doi protagonişti ar consta în faptul că amândoi sunt victime ale unui amor de circumstanţă, pasager sau, în alţi termeni, freudieni, pedepsiţii dorinţei libidinale. Senzaţional ca şi finalul primei poveşti, sfârşitul jurnalului şi-ar putea găsi şi o explicaţie psihanalitică, abordându-se ca produs al unei ima­ginaţii ajunse la paroxism din pricina încordării cu care tatăl îşi aşteaptă fiica, plecată de acasă  de câteva zile. Date fiind şi asemănările fizice dintre ele, aceasta s-ar fi putut afla foarte bine în locul tinerei care îşi vinde trupul şi apoi se sinucide. Problemele subconştientului sunt, oricum, menţionate printre rânduri.

Precizia şi deopotrivă imaginarul percepţiei care se dezvoltă prin scriitură rămân însă printre lucrurile de lăudat în cartea lui Radu Ţuculescu.

 
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul