Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Poeme

        Anna Menyhért

Născută în 1969, este critic literar, poet, editor; a predat la Universitatea din Miskolc, apoi a fost şefa Catedrei de studii ungare de la Institutul Balassi Bálint. În perioada  2000–2006 a fost preşedinta Cenaclului Attila József şi a Asociaţiei Literare a Tinerilor Scriitori Maghiari, cu sediul în Budapesta, unde trăieşte în prezent. Este directoare a Societăţii Literare Ungare de Colectare a Drepturilor Autorilor (Budapesta). A publicat până în prezent trei cărţi de eseuri şi  poeme.

 

INIMA UNEI VULPI

 

Vulpiţa, cea întâlnită de-atâtea ori  în basme,

nu personajul bun de imitat. Vicleană.

Fofilându-se, dând târcoale primprejur,

adulmecând. Vieţuieşte-n păduri însă posedă

vaste cunoştinţe despre spiţa umană. Ştie

pătrunde-n case, spre-a şterpeli un pui.

Dacă vine lupul, oamenii dau alarma în forţă,

dar, când e vorba de-o vulpe, îi vezi

doar supăraţi: putem să ne luăm adio

de la încă un pui.

Vine şi pleacă după plac. Iute, agilă.

Intră-n teritoriul inamic – terenul său de

vânătoare. Alegerea-i uşoară, desigur.

Puii sunt pe-aproape, închişi, fără putinţă de scăpare.

Cu inimile mai-mai să le iasă din piept.

 

Parcă-ar mai fi cineva cu mine în apartament,

mă însoţeşte, îmi păşeşte alături,

când mă strecor pe furiş afară,

înspre portiţa grădinii,

s-arunc o privire.

Bezna umedă bate deja în griul dimineţii,

dar el aşteaptă în hol.

Îl surprind în oglindă. Stă şi se uită.

Un bărbat tânăr, cu faţa proaspătă,

într-o cămaşă albă,

cu bretele roşii,

iar părul de la spate lunecos.

Inima dă să-mi spargă pieptul.

 

Înapoi acum, la vânătoarea de vulpi.

Oameni, puşti, cai, câini, şoimi.

Strigăte, feţe-nroşite, aţâţare.

Fugă, ascundere, goană,

pândă în poziţia culcat, goană iarăşi,

inima-i tresare. Sumedenie de oameni ce vânează

deodată, fiecare cu altă tactică.

Omul ţâşneşte, câinele amuşină,

o ia la sănătoasa, urmăreşte vânatul,

dispare, şoimul dispare-n picaj.

Vulpea trebuie să iasă, e la strâmtoare,

n-are cum să fugă, nici cum să se ascundă.

O păţeşte la fel ca puii.

Deasupra zboară o săgeată argintie,

mulţi se-avântă într-acolo.

Inima dă să-i iasă din piept.

 

CASETĂ

(obiectul dorinţelor Anei)

 

Umezeala se evaporă, o şuviţă subţire

de apă în noroi, doar capătu-i scânteiază

în lumina soarelui.

Cu neputinţă de prezis.

Precum trupul meu, hormonii,

o dorinţă străină, ori poate mai mult decât atât.

Am dorinţe numai ale mele,

ce pot fi ţinute-n frâu.

Dăruieşte-mi o casetă micuţă, îmi doresc atât de mult una,

aş purta-o la gât,

mi-ar aduce noroc, aş putea-o deschide

însă nu mi-aş dori.

Aş prefera să stea închisă,

cu tainele-năuntru, strălucitoare

şi roşie, atârnată

de-un lănţişor de argint.

 

INTERVAL

 

Sunt la volanul maşinii, în drum spre casă.

Îmi înalţ privirea. Şoseaua luceşte,

plouă. În stânga şi-n dreapta, peisajul

îmi pare complet străin; deodată, îmi

dau seama că n-am idee cum de m-am pomenit

aici. Nu-mi amintesc

nimic dinaintea momentului de-acum,

doar clipa de până la acea-ntâmplare.

Nu mă pot regăsi.

 

Ce trist: pe moment sunt bine, dar o secundă, două,

parcă n-aş fi existat. Încerc să-mi recapăt memoria:

benzinăria şi micul magazin erau acolo.

O ştiu şi fără să le fi văzut.

 

 

Să fie neapărat nevoie de căutarea asta

şi de mine clipă de clipă, ori

certitudinile mele-s de-ajuns?

E grav că timpu-i o sumă de frânturi

sau m-aş putea dispensa de el fără grijă,

în vreme ce parcurg porţiunea udă de asfalt

dintre strada György şi Újpalota?

 

 

Am fost aceeaşi oricum.

Să-mi pară sau nu rău

că nu ştiu cât de departe-am fost dusă-n

clipita dinaintea izbiturii?

Nesiguranţa-mi săgetează inima.

Fiindcă din toate astea

am rămas numai cu cele-ntâmplate

înainte şi după.

 

 

Să ascundă secrete timpul pierdut?

Dar este el pierdut cu-adevărat

doar fiindcă nu mi-e cunoscut?

M-am schimbat oare cu ceva de-atunci

sau mi-am continuat nestingherită

călătoria pe-ntinderea din faţa mea?

Poate că sunt – chiar şi fără mine însămi,

chiar dacă uit de existenţa mea,

şi astfel scap de-obsesia intervalului

dintre cele două clipe.

 Prezentare şi traduceri de Simona-Grazia Dima
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul