Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Tema autorului

        Gabriel Chifu

Săptămâna trecută am publicat, chiar în „Luceafărul”, ample extrase dintr-o carte intitulată „Fragmente din năstruşnica istorie a lumii de gabriel chifu trăită şi tot de el povestită”.  E o carte pe care tocmai am trimis-o în tipografie. Sentimentele mele în acest moment sunt amestecate şi contradictorii: pe de o parte, e mulţumire, e uşurare că am reuşit să aştern pe hârtie ceea ce îmi propusesem (55 de texte, câte unul pentru fiecare an de viaţă...); pe de altă parte, e nelinişte şi e îndoială: cât de bine este scrisă cartea?

Intenţionat spun am trimis-o în tipografie şi nu spun am încheiat-o: o asemenea carte nu poate fi de fapt niciodată încheiată, scrisă până la capăt, ea se scrie aidoma unui drum ce se creează pe măsură ce păşeşti tu pe el.

Regula imediată a cărţii e uşor de exprimat: trăitul transferat în literatură. (Şi nu e aceasta tocmai una dintre funcţiile de căpătâi ale sale, ale literaturii, să dea expresivitate prin cuvânt vieţii noastre?...). Aici apare o nuanţă pe care aş vrea s-o reliefez. Ţelul cărţii nu este strict memorialistic: memorialistica mi se pare că se opreşte la un anumit nivel şi anume, să reconstitui adevărul trăit; ceea ce contează în pagina de memorialistică este evident fidelitatea relatării, caracterul de document şi de fotografie exactă. Pe când eu, dincolo de acestea,  am năzuit în principal altceva: expresivitatea literară, biograficul preschimbat în literatură. Ceea ce reprezintă o cu totul altă miză.

Să-ţi scrutezi propria existenţă atent la ceea ce e dramatic şi grăitor, să călătoreşti prin memorie „căutând pepitele de aur, cioburile unei lumi pierdute”, pe care să le aduci la suprafaţă încercând să reconstitui întregul, să reînsufleţeşti totul verbal.

O asemenea întreprindere, să explorezi ceea ce ai trăit şi să relatezi direct, fără umbrela, fără plasa de protecţie a ficţiunii, fără acel factor de deformare mai mare sau mai mic care te pune la adăpost, prezintă, desigur, riscuri considerabile: gradul de expunere al tău ca autor este foarte ridicat, sinceritatea brută înseamnă adeseori o cale care te aruncă brusc în penibil. Sunt însă riscuri pe care ţi le treci în cont.

Lumea pierdută de care vorbesc este o lume foarte particulară, foarte a mea, o lume care, insist, nu mai există niciunde şi nicicum decât astfel, fragmente, cioburi, firimituri în mintea mea.

Şi ce iese dintr-un asemenea demers auctorial? Miniaturi, „amintiri din copilărie” ori poate mai mult, o mitologie personală, „o epopee măruntă şi luminescentă” cu care fiecare este dator. Strângi aici şi descrii cu migală şi cu bucurie sentimente, stări, senzaţii, întâmplări mici în sine dar pentru cel care le-a trăit de importanţă cosmică, spaime, obsesii, persoane preţioase şi uitate ce s-ar cuveni transformate în personaje memorabile, istorie simţită dureros, pe propria piele, excursii în regiunea umbrită a subconştientului (sau doar tatonări neiscusite ale sale), confesiuni  despre ceea ce de obicei e de nemărturisit, şi altele, şi altele, toate aduse în limbaj prin nişte desene în stil naiv, pe un ton relaxat din care zâmbetul sau chiar hohotul de râs nu ar trebui să lipsească.

Nu prea sunt în stare cum şi unde să încadrez textele astea, ele nu sunt proză pur şi simplu, nici poezie ca în manual, nici eseu sau memorialistică de-adevăratelea; sau, de ce nu?, poate sunt toate acestea, poate se topesc toate într-una, făcând să dispară diferenţele (diferenţele acelea care ne limitează supărător, care ne sărăcesc...) dintre cuvintele constituite în vers şi cuvintele rânduite în proză. Cuvântul deplin, cuvântul care alunecă firesc din poezie în proză şi înapoi, cuvântul auroral pentru care aceste frontiere convenţionale sunt şterse cred că reprezintă un vis pentru oricine s-a încredinţat literaturii.

Şi încă o precizare: fiind un demers atât de legat de biografie, o asemenea carte mai are un rol neapărat de numit, acela de „a rezolva” propria existenţă, adică un rol terapeutic, dacă nu chiar taumaturgic.  
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul