Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Pentru o istorie a viitorului (XI)

        Alexandru George

Momentul actual pe care-l trăieşte ţara noastră şi, o dată cu ea, literatura şi producţia literară, în genere, un „moment“ care se prelungeşte nepermis de mult,  este tradus mai ales sub forma unei crize, un cuvânt care e pe buzele tuturor, chiar dacă unii, foarte puţini, îl înţeleg altfel decât ca pe o nenorocire şi-i dau accepţiunea de fatalitate normală, acceptabilă. Se vede, însă, că producerea de bunuri simbolice este dependentă şi de o situaţie mai generală, care nu se reduce cum credeau marxiştii la aspectul economic, ci ţine mai mult de determinanţii politici şi, de fapt, de cei morali şi psihologici. Decepţie, speranţe înşelate, elanuri de prea scurtă durată, voinţa de schimbare dovedită insuficientă sau chiar doar aparentă, iată notele predominante într-o societate care a făcut indiscutabile progrese şi care numără, totuşi, milioane de cetăţeni, în timp ce factorii negativi, oricât de spectaculoşi şi de regretabili, nu se înregistrează numericeşte decât în procente mult mai mici.

Ţara noastră a revenit, după decenii de asuprire, falsificare şi blocare la regimul liberal al anilor ’30, într-o formă chiar mai largă şi mai accentuată, în care forţele literare şi-au putut manifesta capacităţile creatoare, dar şi rezultatele au fost nemulţumitoare chiar pentru cei mai puţin pretenţioşi; au dominat mărturiile asupra cumplitei epoci comuniste, jurnalele, memorialistica, eseurile, care au căutat să judece şi să propună adevăruri ocultate sau nici măcar bănuite, indiferent de pe ce „poziţii“ au fost scrise şi când.

Întrucât mă priveşte, am fost mult mai interesat, de pildă, de memoriile unui George Macovescu sau Curticeanu (şambelanul curţii cuplului de tirani) sau ale gangsterului de anvergură internaţională N. Pacepa, dar şi de seria ticăloşilor de tip Ov. S. Crohmălniceanu, Ion Ianoşi sau Ion Caraion, cu care coborâm în insanitate, în patologic, ca şi de ultimele aventuri ale poeţilor tineri (de cincizeci de ani) din generaţia post-optzecistă. Genul memorialistic, triumfător prin adeziunea publicului la scrisul cel mai larg posibil şi care nu poate fi decât de educaţie comunistă, fie ea şi impusă cu silnicie, a compromis şi a anihilat prezumtivele merite ale unei literaturi „de curaj“ care ar fi existat în comunism – una din cele mai potente mistificaţii prin artă a regimului, care ajunsese să fie apreciată măcar în parte de cei care trăiseră şi suferiseră atunci şi ştiau cât e de falsă –, pentru că ar fi fost totuşi „ceva“.

Partea cea mai interesantă e că nefericirile trăite în comunism au activat penele unor out-sideri, îndeosebi ale unor doamne din societatea înaltă a ţării, care, într-un stil deloc dolorist, dar nu mai puţin dramatic, au relatat cele trăite de ele şi de familiile lor, de o lume căreia i se făcuse o vină doar prin faptul că existase, rolul ei uriaş de avangardă şi de civilizare a „poporului“ nefiindu-i trecut în cont după merit nici în perioada „democraţiei“.

Recent, printre memorialiştii care e bine să fie de toate speciile s-a înscris şi romancierul Nicolae Breban, un personaj de marcă în timpul comunismului, după ce el a făcut-o prin texte interesante, după opinia mea, singurele care merită această calificare din tot scrisul său. În numărul din aprilie a.c. al revistei Contemporanul – Ideea europeană, el iscăleşte unele observaţii despre Experienţa comunistă, ceea ce, până la urmă, se va dovedi un elogiu în stilul său egolatru, adresat cu oarecare generozitate şi câtorva prieteni şi camarazi de generaţie, care se vor considera sub numele de „şaizecişti“ şi care au o realitate valorică, dar mai ales istorică efectivă. El observă că epocile de opresiune au, ca efect deviat, o accentuare a seriozităţii, a sensului grav al realităţii care pentru scriitorii cu această orientare reprezintă un factor benefic, cel puţin stimulativ.

E aici ceva real, dar numai în mică măsură; epocile tragice, de mari nenorociri, care afectează diferit straturile unei populaţii sau impresionează până departe pe cei care nu le-au trăit, au uneori efectul exact contrar celui dezvăluit de Breban: apar, periodic, o literatură şi o artă diversioniste, distractive, menite să-i facă pe bieţii oameni să uite de nenorocirile sau neajunsurile cotidiene, să se smulgă din cotidian măcar din când în când. Şi pe foarte mulţi disperarea, totala lipsă de perspectivă a unei eliberări sau îmblânziri mai substanţiale îi duce la sinucidere fizică ori morală, la apatie, la un negativism al fata­lităţii mereu ostile.

Am scris toate acestea, într-un context mai larg şi înainte cu ani de zile de actualul analist, răspunzându-i în parte cu anticipaţie. Numai că între noi sunt deosebiri esenţiale, schizoidale (ca să întrebuinţez un cuvânt din arsenalul meu de particularităţi favorite). El, indiferent de unele supărări sau contrarietăţi, a fost o vedetă a regimului comunist care s-ar putea spune că a şi „suferit“ atunci, dar a fost, în mod vizibil, un mare profitor al prăbuşirii lumii vechi (căreia eu îi aparţineam prin toată fibra şi chiar esenţa). Numai un om de această speţă privilegiată putea să vorbească de Experienţa (!?) comunistă şi să se întrebe dacă ea n-a avut, totuşi, ceva bun, tocmai acum când toată lumea, inclusiv cei mai mari şi mai vinovaţi „actanţi“ se scutură de el, şi „condamnarea“ (ţineţi-vă râsul!) s-a făcut oficial în parlament printr-o ceremonie-caraghioslâc. „Mai ales păturile «de jos» au făcut, orice s-ar zice, un salt într-o emancipare individuală şi socială care, altfel, ar fi durat un secol. Nu numai orăşenii de margine, dar şi ţăranii, mai ales cei din zonele sărace ale ţării, sudul Moldovei, Bărăganul şi o parte a Ardealului. Zonele de vest, bogate înainte de război, «au pierdut», se pare. Şvabii din Banat, dar şi Saşii din sudul Transilvaniei, sub Ceauşescu, s-au expatriat sau, dacă vreţi, s-au «repatriat», deşi termenul e nepotrivit, casa şi «clădirea» lor de veacuri era aici, pe aceste pământuri şi dădeau un pozitiv aer cosmopolit Transilvaniei şi, deşi civilizatori de marcă, spre deosebire de unguri, nu aveau pretenţii terito­riale. Cu plecarea lor şi a evreilor, din Transilvania şi din vestul Ţării, România a pierdut o parte apreciabilă din tehnicienii de vârf, gospodarii harnici, bancheri şi comercianţi“. Îmi opresc aici acest citat dintr-un text la fel de elucubrativ, dar de vreo douăzeci de ori mai mare şi care e gândit şi scris de un membru al Academiei Române, de directorul unei mari şi importante publicaţii, de un scriitor cotat şi chiar  admirat de varii categorii de cititori. L-am reprodus exact, punându-i, însă, în ordine doar câteva virgule care să zicem  că i-au fost introduse unde nu trebuiau autorului la cules.

Geografia extravagantă în care-şi situează Breban comentariile, dar şi referinţele istorice sunt aşa de în afară de realitate, încât nu pot susţine nici o teză; cum pot fi considerate sudul Moldovei şi al Transilvaniei, Bărăganul şi Câmpia Dunării zone sărace, când posedau cel mai fertil sol din întreaga Europă, al cărei grânar fuseseră pe vremea latifundiarilor? Şi pe atunci, dar mai ales după Marea Reformă Agrară, existau foarte mulţi ţărani bine rostuiţi, buni gospodari, pe care comuniştii îi vor numai „chiaburi“ şi-i vor considera exploatatori. Saşii în Transilvania care-şi datorau bunăstarea pământului, ei nepo­sedând suprafeţe aşa de mari în comparaţie cu latifundarii mari ai maghiarilor din Transilvania, erau  nişte oră­şeni, oameni ai burgurilor, ai cetăţilor, care dăduseră numele provinciei Siebenburgern şi se îmbogăţiseră în regim de semi-independenţă din industrie, comerţ, afaceri, toate elemente ale capitalismului de care ceilalţi, dar mai ales valahii, trebuiau ţi­nuţi departe.

Este de-a dreptul aiuritor să citeşi sub semnătura unui scriitor din Transilvania, care, în plus, e pe jumătate german, distinciţiile pe care le face între Nord şi Sud, între felii de teritorii româneşti, pe care autohtonii le-au cucerit printr-o bătălie surdă de veacuri, încununată de victorie decisivă de două ori (1916-1919 şi 1944-1945) cu armele. Fără ele, nordicii mai de la miazănoapte  şi cei mai de la miazăzi ai fanteziei  lui Breban n-ar mai fi visat la vreo eliberare.

Acuma, la două decenii după o nouă fericită eli­berare, ne aflam într-unul dintre cele mai faste momente ale istoriei noastre din ultimele veacuri; momentul e de mare gravitate şi de maximă răspundere, căci până acum tot ce s-a comparat cu el a fost un apel la afirmarea identităţii noastre naţionale; acum ni se cere ceva tulburător şi nemaiîncercat: să renunţăm la ceea ce a dus la un anume succes – de fapt, să dăm acestora alt nume. În nici un caz şansele noastre de supravieţuire ca naţiune nu vor mai fi dependente de rezistenţa pasivă, ci de mobilismul nostru, de înţelegerea rapidă, de aptitudinea de a ne salva prin schimbarea raporturilor cu alte etnii, mai ales cu cele ce vieţuiesc acum pe teritoriul ţării.

Trec peste tot expozeul problemei, aşa cum îl vede Breban, deoarece totul dovedeşte o ignorare totală înlocuită cu fanteziile cele mai groteşti: evreii, de pildă, nu au avut rolul de a-i scoate pe ţărani şi conservatori din letargie, nu  le-au oferit un model superior de a se descurca în afara posesiunii şi eco­nomia ei agrară. În fiecare dintre provinciile ro­mâneşti, rolul lor a fost altul, cum erau şi profesiile şi pregătirea lor „tehnică“ sau măcar intelectuală. Spre cinstea vechii societăţi româneşti, străinii nu au constituit un obiect de oponenţă şovinistă; de asemenea, nu trebuie uitat că majoritatea polonezilor, evreilor, francezilor şi chiar grecilor au venit în ţările româneşti ca refugiaţi, armenii nefăcând nici ei total excepţie. În schimb, plecările din ţara noastră, mai ales cele masive, s-au datorat comunismului care a izgonit toate seminţiile occidentale aşezate la noi de veacuri şi chiar pe evrei, pe care a sfârşit prin a-i aduce la exasperare.

Un bilanţ  al catastrofei comunismului adus la noi în ţară de ocupanţii sovietici nu poate să nu reţină şi unele opere literare valabile esteticeşte sau măcar acceptabile, aceasta explicându-le şi succesul într-o epocă vitregită de spiritul creator liber şi recunoscut pe temeiuri critice. Răzleţ, au apărut după moartea lui Stalin unele scrieri valabile; dezgheţul a continuat mai vizibil după 1961-1962 şi, la sfârşitul epocii Gheorghiu-Dej, s-a produs o liberalizare spectaculoasă, aproape de necrezut, pe care toate piedicile şi revenirile din epoca lui Ceauşescu nu le-au putut anula.

În clipa de faţă, aşa-numita generaţie şaizecistă îşi serbează (în continuare) triumful, dar scoaterea ei în vedetă şi atribuirea unor merite exagerate nu servesc adevărului. Căci, în fapt, ea, al cărei purtător de cuvânt se face Nicolae Breban în articolul la care m-am oprit, a fost, în primul rând, norocoasă, fiind formată din tineri care, în mod firesc, au prins la începuturile lor atmosfera politică schimbată şi au făcut doar minime concesii pentru a se face acceptaţi. Restul a depins de talentul fiecăruia, ceea ce nu le-a lipsit. Dar ideea de „generaţie“ falsifică realitatea istorică, deoarece momentul şaizecist a fost şi acela al unor mari recuperări care i-au privit pe cei puţin mai vârstnici din generaţia „războiului“, dar şi pe o mulţime de persecutaţi politic, care au umplut presa literară, deşi abia ieşiseră din închisori.

Desigur că în oricare epocă literară se comit nedreptăţi, iar cele recunoscute se repară greu; dar în comunism a survenit un fenomen pe care ştiinţa marxistă nu l-ar fi prevăzut nicicând: părăsirea ţării de către cei mai neaşteptaţi scriitori, cu „poziţiile“ cele mai variate... Iar azi fenomenul a intrat în normalitatea acceptată, eventual chiar recomandată. Înseamnă aceasta că am intrat în universalitate, doar pentru că unii scriitori născuţi în ţară renunţă la limba română sau o consideră un mijloc de expresie secundar?

Scriitorii de limbă română fugiţi din ţară de decenii sau aproape de căderea comunismului din te miri ce pricini, mai pot fi consideraţi prin ce au scris o prelungire a literaturii „naţionale“?...Adjectiv pe care l-am pus între ghilimele pentru  că a început să sune aproape compromiţător.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul