Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Nu pot scrie ‘n nefericire

        Şerban Foarţă

Interviu realizat de Andra Rotaru
 
(Poet, eseist, traducător, Şerban Foarţă a debutat în 1976 cu volumul de poezie „Texte pentru Phoenix” (în colaborare cu Andrei Ujică). În 2005 a fost distins cu Premiul naţional de poezie „Mihai Eminescu” şi, tot în 2005, cu Premiul U.S.R. pentru cea mai bună traducere din li­te­ratura universală, „Blazoanele anatomiei feminine. Poeţi francezi din epoca Renaşterii”, Ed. Humanitas (2004), acestea adăugându-se altor premii pentru poezie, eseu şi traduceri. Dintre volumele de versuri amintim: „Simple- roze”(1978), „Şalul, eşarpele Isadorei/ Şalul e şarpele Isadorei”(1978; 1999), „Copyright” (1979), „Areal” (1983), „Holorime” (1986), „Caragialeta” (1998, 2002), “Opera somnia” (antologie, 2000), „Spectacol cu Dimov” (2002), „Poezie - carte borcan” (2003), „Ethernul Pheminin” (2004), „Rebis” (2005), „Rimelări” (2005), „Cartea psalmilor” (2007), „Mic tratat de pisicologie” (2008), iar dintre volumele de eseuri: „Eseu asupra poeziei lui Ion Barbu” (1980), „Afinităţi selective” (1980), „Afinităţi efective” (1990), „Clepsidra cu zăpadă” (2003) ş.a.)
 
Credeţi că, aşa cum există destinaţii de lux, există şi poeţi de lux, pe care cititorii şi-i pot permite sau nu?
 
Domnişoară, într-o bună zi, l-am auzit... scriind pe Marius Chivu: „Una peste alta, Şerban Foarţă este [un] poet de lux pe care ţi-l permiţi sau nu”. Mărturisesc că, până-n ziua aia, nu auzisem că există poeţi „pe care ţi-i permiţi”! Dacă-mi permiteţi, cât de cât, o divagaţie, e cazul să vă spun că, până la 18 ani, am beneficiat (tatăl meu fiind medic la Spitalul C.F.R. din Turnu-Severin) de un permis de circulaţie pe căile ferate indigene (un voiaj, parcă,-n fiecare lună). Spirit, de pe atunci, cam sedentar (ba chiar, aş spune, cazanier) – iar, mai pe urmă, baudelairian convins: „Je hais le mouvement qui déplace les lignes...” (liniile de cale ferată inclusiv!), n-am făcut uz decât rarisim de permis. Sunt, prin urmare, şi articole (ca, între altele, permisul C.F.R.), pe care nu „ţi le permiţi” de bunăvoie, fie şi dacă ele, dimpotrivă, sunt tocmai ultrapermisive (ca să mă exprim uşor defect). Care să fi fost, însă, „destinaţia de lux” (cum spuneţi dvs.), accesibilă graţie permisului numit?! Pesemne, trenul ca atare, rapid sau doar accelerat, cu compartimente capitonate cu pluş roşu (pe care „ţi le permiteai”, având un astfel de permis) şi cu vagoane-restaurant acceptabile, încă, pe atunci (în ciuda mizeriei exterioare cvasi-unanime). Nu era vorba, evident, de ştaiful vagonului în care ia masa, în Express-Orient, un Ion Pillat (cf. Istoria... lui G. Călinescu, p. 779), în preajma căruia „pozează” un sifon cu un design de mare lux... Dacă sifonul, însă, poate fi „de lux”, un poet „de lux” (de lux burghez?) e o sintagmă ce-ţi provoacă disconfort, cu excepţia, bineînţeles, a vreunui poet... luxemburghez! (Şi-i, poate, semnificativ că, în aceeaşi Istorie..., la p. 775, acelaşi poet apare, la anii studenţiei pariziene, pozat în le Jardin du Luxembourg.) Dar ce contează disconfortul nostru, pe lângă faptul că, adesea, arta noastră e, realmente, un produs de lux? Că incultura, că sfertodoxismul, că şcolarizarea suferindă, că umanioarele inexistente ş. cl. fac, astăzi, un produs de lux până şi din pastelurile lui Alecsandri? Fie şi dacă nu faci „artă pentru artă”, iar domiciliu-ţi nu e Turnul de Ivoriu, nici scrierile-ţi nu se vor „de lux”, textele pe care le „comiţi” pot să... luxeze limba a doi-trei simpatrioţi – imensa lor majoritate neavând (şi din motive financiare, vai!) nici cea mai palidă idee despre ce e aia popoezie, pipictură, egomicţiune ş.a.m.d. E drept că şi televizualii (nu chiar toţi), educatori, prin ricoşeu, ai maselor celor mai largi, calcă în străchini fără păs (căci interlocutorii lor, pe sticlă, sunt indulgenţi, de obicei, adică laşi). Să-l auzi pe nu ştiu ce economist televorbindu-ne de cifre „fatidice” (în loc de „foarte mari”), e într-adevăr o performanţă. Nu atât, totuşi, de „fatidică” precum aceea a unui ex-guvernator al celei de-a IV-a litere eline, care telezicea, deunăzi, „doisprezece clase”, „femeie poligamă”, „patria nostrum” (în continuarea unei maxime faimoase, care în gura lui suna într-astfel: Ubi bene, ubi patria!). Se cade să ne mulţumim, în fine, cu definiţia dată artei versului de către marele Ion Barbu: „... fântână/ De zdrenţuite luxuri, Poezie!”           
 
Dacă nici „copiii nu rezultă din liberul arbitru”, din ce a rezultat prima dvs. scriere?
 
Trecând peste povestea cu „liberul arbitru” (din care, dacă „n-ar rezulta copii” sau baremi foetuşi, problema din 4, 3, 2 nu s-ar mai pune!) – scrierea-mi dintâi va fi decurs din adulterul dintre „cutia cu muzică” macedonskiană, dintre, adică, forma de rondel şi pluvialito-autumnoza lui Bacovia (pe care-l pastişam  – empatic, însă). Nu mai transcriu pârdalnica-mi producţie – căci, făcând-o de mai multe ori, s-ar putea crede că e meritorie. Vă asigur eu că nu-i aşa.
  
V-aţi alege un alt oraş decât Timişoara ca să scrieţi? Ce locuri din Timişoara le-aţi lua la dvs. acasă, aşa cum fac copiii atunci când totul poate fi al lor, fără să fure cu adevărat... sau cum fac pictorii…
 
Dar Timişoara asta nu mi-am ales-o „ca să scriu”. Am devenit timişorean în anul de graţie (şi dizgraţie) 1960, în calitate de student pe malul Begăi; apoi, şi mai dihai, în decembrie 1964, prin mariaj... Cât despre, acum, „pe malul Begăi”, aceasta nu-i o simplă perifrază, o circumlocuţie pentru Ti­mi­şoara – cum e între altele „Oraşul de pe Bega” sau „Oraşul florilor” (poetic, acesta, până la refuz). Ei bine, „malul Begăi” (sau „al Begheiului”, de fapt) este chiar malul (cheiul, splaiul) acestui râu non-heraclitic: el pare că nu curge, că stă, mereu, pe loc. Or, pe malul eleatei ape era o bombă, zisă „Groapa” (alias „Terasa Eminescu”?!), unde, cu singura excepţie a jalnicului birt al gării, se putea, pe vremea aia, înnopta. Acolo, am cântat odată, până-n zori, cu un poet, boem de viţă, anume Traian Dorgoşan, aceste versuri docte, ba chiar educative: „În o mie patru sute,/ Patru sute nouă’j’doi,/ Cristofor Columb porneşte/ Să găsească ţărmuri noi.// Şi din Spania porniră/ Trei corăbii înspre larg;/ Iar pe una dintre ele,/ Cristofor era catarg...”. N-aş lua cu mine, totuşi, acasă, „bomba” aia, ci, poate, anii-mi „falnici, douăzeci”. Cum, însă?... Altminteri, ca pictor de duminică, să zicem, peisagist (dar nu şi „plenerist”!), aş putea da drept timişorene „vederi” ce pot fi, totuşi, de... niciunde (deci şi din Timişoara). 
 
Cântaţi şi la pian. Au apărut partituri poe­tice în urma vreunui recital?
 
Mă bucur când nu apar... fluierături! Sau... huiduieli! Care s-ar auzi numai în cazul că aş evolua la... Ateneu. Pe scena căruia, cândva, am şi urcat. Dar nu în calitate de pianist, ci ca poet ce-şi recita un text (Tabula gratulatoria), în uvertura primei audiţii a unei compoziţii a lui Mihai Vîrtosu, inspirate de un text al meu: „Parfumurile unor crinoline/ Par fumurile unor crini... O, line/ par fumurile unor crinoline!”. Câteva sumare comentarii la arta-mi interpretativă făcuse răposatul Tudor Ţopa, într-o misivă care s-a rătăcit prin casă. (Îi cântasem, între altele, con brio, acestui exigent mare meloman, câteva bucăţi beethoveniene – Adagio cantabile din sonata Pathetica, în primul rând). Soţia mea dintâi, Maria-Mia (care, din păcate, nu mai este), m-a portreturat cântând la pian, într-un desen pe care mi-e greu, acum, să-l caut. O admiratoare, în sfârşit, căreia-i cântasem, prin ’984, Mozart, avea să-mi compare, într-o poezie, funda inexistentei mele peruci albe cu un fluture, un fluture cap-de-mort!
 
V-aţi dat doctoratul la Universitatea Timişoara cu o teză despre Ion Barbu. Cum v-a influenţat poezia lui traseul literar de mai târziu?
 
Nu mai ştiu exact în ce măsură poezia... subiectului tezei mele doctorale (din 1978) mi-a „influenţat [...] traseul literar de mai târziu”. Ştiu cum mi l-a înrâurit pe-acela „de mai devreme”. Iată o mostră de prin iulie 1961: „În apele oglinzii, doamnă,-ţi pierzi,/ ştergând-o de cocleli, brăţara veche/ a zâmbetului sterp şi despereche/ cu sclipătul dosit sub drojdii verzi.// În nuferii bolnavi de-atâta alb,/ zadarnici, anii tăi, hai, recunoaşte-i!/ Brăţara   va-ngrăşa mătasea broaştei,/ căzută-n leneş mâl cu clinchet calp”. (Vă rog să luaţi aminte la epitetul despereche, ce este – şi nu este! – barbianul nepereche.)
 
La începutul anilor ’70, trupele rock foloseau textele dvs., de exemplu Mica Ţiganiadă, Fată verde, cu părul pădure sau Mugur de fluier. Cât de apropiat aţi rămas de perioada acelor ani? Aţi mai colabora acum cu muzicienii tineri? Ce gen de muzică v-aţi alege?
 
Nu „multe trupe rock” îmi cântau textele, ci una singură, anume Phoenix. Apoi, dacă versurile din Mica Ţiganiadă (cu care am şi debutat, altminteri, ca textier al renumitei trupe) erau (mai sunt), într-adevăr, de mine, ale celorlalte două îi aparţin lui Victor Cârcu (căruia am a-i cere scuze pentru că, fără voia mea, l-am expropriat!). Capodopera însă, dacă vreţi, a formaţiei Phoenix (şi a mea!) o constituie dublul LP, Cantafabule, din ’975. În ceea ce priveşte „apropierea” de acei ani, nu ştiu ce să vă spun. Anii erau ai „iepocii dă aor”. Banii, puţini, erau de la Uniune (a Scriitorilor sau aia Muzicală – am uitat sau nici n-am prea ştiut). Danii, prin sponsori, nu se practicau. Fanii erau ai, îndeobşte, muzicii Phoenix ca atare (ai textelor proprii, mai puţin). Mani (Neumann) nu se zărea încă. Manii, zeii familiali ai casei, păreau, intermitent, prielnici; culturnicii, îngăduitori – cu cupletele (nu totdeauna), cu pletele (mai niciodată). Numai că, nepletos, eu eram numai cupletist. Ş.a.m.d. Pentru că rimele în -anii încep să se epuizeze şi n-aş vrea să recurg, acum, la vorba vanii, expresie a deşertăciunii, ar fi mai bine să-i lăsăm pe anii ăia nebunatici, în felul lor, să facă nani! Cât despre o colaborare cu „muzicienii tineri”, azi, aceasta nu mai ţine de mine, ci de ei. Am şi cola­borat, în foarte treacăt, cu domnişoara Ada Milea, care mi-a pus pe muzică un text şi în a cărei admiraţie sunt.
 
Aţi mai auzit în ultima vreme versuri ale trupelor româneşti care să vă placă?
 
Unele sunt chiar acelea ale Adei; altele – ale formaţiei Parazitzii, pentru că pun degetul pe rană şi spun pe nume lucrurilor hâde.
 
Sunt mulţi scriitori care nu pot scrie decât cu boxele date tare sau în surdină. Iar alţii corespondează cu textul lor atunci când ascultă muzică. Ce tabieturi aveţi, atunci când scrieţi?
Cu „boxele date tare”, se joacă optim... box. Pentru „în surdină”, boxele sunt absolut futile. Când scrii, nu asculţi muzică; şi invers. Ca fundal, muzica e bună, necesară, ba chiar sine-qua-non, să zicem, când ai alte îndeletniciri. De pildă, când pedalezi pe loc: „La mine-n cameră/ pe un biciclu (imobil) de cameră/ ce nu mă poate duce nici baremi în cealaltă cameră/ pedalez & ascult muzică de cameră/ gândindu-mă că dacă picamerul (ce se-aude dintr-o altă cameră)/ ar avea o soaţă numele acesteia ar fi picameră”. Cât despre tabieturi, n-am niciunul – cum am şi scris, la cererea lui Marius Chivu (cel pe care-l invocam la început), într-o mai veche humorescă, anume Tabieturi şi metehne: „Scriu îndeobşte la computer,/ nu pe papirus, nici pe-ardezii, –/ ca fătul ghemuit în uter, / «uituc, plecat», precum Arghezi,/ sau, cum Bacovia, «ca-n sicriu»,/ în încăperea-n care scriu.// Când scriu nu beau nimic, doar apă/ (când mi-amintesc!) sau o cafea;/ altminteri, degetul pe clapă/ mi-ar nimeri altundeva/ decât acolo und’ se cade/ să cadă (şi, adesea, cade).// Cât despre variile muzici/ pe care mulţi, când scriu, le-ascultă,/ mi-s senzorii hipoacuzici/ la zvonul lor; şi am o multă/ ne-ncredere, că-n timp ce-asudă,/ scriind, mai pot să şi audă.// De unde vine,-n fine, casta/ inspiraţiune, – ce să spun?/ Din întrebări precum aceasta,/ ce, mutual, şi le tot pun/ când mai voioşi, când gravi sau trişti,/ poeţii-n rol de jurnalişti...// Păcat că,-n timp ce scrii, n-ai cum/ pălăvrăgi ca, bunăoară,/ artiştii plastici ce,-n album,/ surprind un nud de domnişoară, –/ acesta fi’nd, în plus, motivu’/ metehnei noastre, Marius Chivu!”.
 
Credeţi că literatura e o „abstracţie”?
 
Dar n-am crezut nicicând aşa ceva... Fireşte, v-aş răspunde la întrebarea asta, dacă mi-aţi defini noţiunea de „abstracţie”... Nu cumva aţi vrut să spuneţi „ficţiune” şi-a ieşit „abstracţie”?... Ficţiune, da; abstracţie, însă, nu. Arta, literatura sunt concrete – chiar şi în cazul că se face de ele (maximă) abstracţie.
 
V-a ajutat scrisul în perioadele mai puţin fericite ale vieţii? Bucuriile vă consumă la fel ca şi nefericirea, fizic şi psihic?
 
În perioadele foarte ne-„fericite ale vieţii”, nu. Nu pot scrie în nefericire. Din nefericire, n-o pot face. Nici în bucurie când dă peste. Scrisul „de anduranţă”, dacă vreţi, cere o climă sufletească temperată.
 
Aţi renunţat la ceva de dragul destinului literar? Involuntar sau cu bună ştiinţă...
 
 „Cu bună ştiinţă”, bineînţeles – am „renunţat”, în mare parte, la „viaţa ce se vieţuieşte”, cum spune, undeva, Mateiu. (Mai fac un ultim, disperat, apel: a nu se pronunţa u-ul din coadă!)
 
Intenţionaţi să traduceţi „Cartea lui Iov”, tocmai deoarece consideraţi că dialogul cu Dumnezeu nu trebuie să fie unul idilic, ci căutaţi măreţia unui dialog revendicativ… să ne aşteptăm la această traducere în curând?
 
Am şi tradus-o, adică am „pre versuri, retocmit-o” – aproximativ între Florii şi ultima zi a Săptămânii Luminate.
 
Chiar şi „ziua beţivului” se poate lăuda că i-aţi închinat versuri… adică 1 mai-ul, „sărbătoarea Armindenului” sau „pelinului”. Care ar fi în topul preferinţelor dintre sărbătorile româneşti?
 
Nu ştiu să fi scris nimic despre Armindeni; nici că aceasta ar fi „ziua beţivului”. Sau este astfel numai în măsura în care ea e hramul (denia) lu’ Sânt Arimia (Ieremia) – ăl de-a nimerit-o cu oiştea-n... Teremia, unde viticultura e(ra) la ea acasă! Dar cel mai mult şi cel mai mult mi-i dragă Sâmbra Oilor – la care fac şi demnitarii noştri zâmbre.
 
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul