Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

O cortină de apă

        Stelian Tăbăraş

La  documentarele despre „ctitoriile Epocii de Aur”, fericiţi cu adevărat erau operatorii de imagine; foloseau mult planuri generale – într-adevăr, generoase, dispuneau la filmări de mijloace tehnice şi umane de  invidiat: li se făcea rost de cele mai bune obiective („ochi de peşte”), peliculă Eastman sau japoneză, din lumea lor, de obiecte şi aparate desperecheate, aproape confiscate de la unii colegi care nu le pierduseră  încă prin filmări la gura furnalelor, în fumuri şi flăcări. „E pentru filmul despre canalul Midia-Năvodari”, li se argumenta celor care încercau să protesteze la „rechiziţionare”. Adică, nu încăpea loc de refuz.

Atât  se alegea de asemenea documentare - şalupe, helicoptere şi  chiar avioane „îndesate” de personal, pe care echipele obişnuite de filmare nu-l dobândeau niciodată. Scenariul? Vorbă să fie. Un articol deja publicat, scris de unul din cei cinci corespondenţi speciali ai „Scânteii“, să fie „făcut film!”. La decupaj, regizorul nu mai preciza decât „transfocator înainte, transfocator înapoi, panoramare dreapta-stânga”.

Iată-ne, deci, pe Canal, într-o şalupă. Macheuza echipei avusese inspiraţia să „îmbrace” un costum de plajă, aşezată pe  capota ambarcaţiunii, precum Loreley pe stâncă. Treceam printr-o vale foarte adâncă, printre maluri de cretă roşie, desigur rămăşiţe ale lanţului hercinic. Pe cele două râpe atârnau în sfori nişte brigadieri,  chinuindu-se - unii cu pickhammere, alţii cu târnăcoape, arşi de soare, cărămizii. Vă imaginaţi ce senzaţie halucinantă avuseseră la trecerea „tabloului vivant” pe care îl constituia şalupa noastră.

Pe mine personal mă interesau brigadierii formaţi din elevi de şaisprezece ani – cum Dumnezeu acceptaseră ei să piardă un an de şcoală pentru acest voluntariat? I-am aşteptat la poarta „lagărului” (căci lagăr era acea tabără înconjurată cu sârmă ghimpată). Au apărut în coloană, în cadenţă şi, desigur, cântând. Voluntariatul se făcea prin rotaţie; detaşamentul de acum provenea din regiunea Bistriţa-Năsăud. O nuanţă comică: prima companie avea în repertoriu cântece din Primul Război Mondial („Porniţi, batalioane, să trecem Carpaţii”…), iar al doilea, alcătuit din maghiari, cântau acelaşi cântec în traducere! S-au dus la vestiare să se pregătească pentru cina de la cantină. Mâncarea nu era proastă, am gustat-o (dar nu se compara cu masa piloţilor de la helicopterul trimis de pe heliodromul de la Neptun: vreo şase, şapte feluri de mâncare, evident calculate în calorii, după conţinutul în vitamine şi proteine. Ei făceau parte doar din echipa de supraveghere şi încredere a dictatorului, care, de altfel, era aşteptat să apară în persoană, peste câteva zile, la faţa locului). 

Între timp, am avut vreme să discut cu comandantul taberei despre viaţa  acelor tineri. Aveau un program „zidit” pe ore şi minute, chiar şi în zilele libere prin lege. „Bine, dar tinerii ăştia n-au nici o clipă pentru ei înşişi?” „Cum să nu – iată, aici, între orele cutare şi cutare“  - şi ne-a arătat un grafic. „Dar ăsta nu este timp liber, am exclamat eu. Ce pot face ei doar o singură oră, zilnic?”  „Păi, îşi fac curăţenie,  aranjează paturile, scriu sau răspund la scrisori. Dumi­nica au voie să primească vizite. Dar am avut şi cazuri  în care s-a abuzat de îngăduinţa noastră. L-am desco­perit  pe unul că îşi făcuse fictiv, doar la suprafaţă, o operaţie de apendicită, ca să  plece acasă”.

Mi-a mai povestit episodul şarpelui:  fusese descoperit într-o conductă veche, părăsită, avea dimensiuni monstruoase,  aproape mitologice; au venit ziarişti chiar şi de la Dobrogea Socialistă să-l fotografieze şi să scrie despre el! „Şi ce-au scris, de fapt?” „Păi, li s-a interzis să se sufle vreo vorbă, era socotit un sabotaj, iar răspândirea veştii, un mijloc de înspăimântare a brigadierilor şi a viitorilor brigadieri!” (Cel care vorbea era însuşi adjunctul lui Nicu Ceauşescu, comandantul tuturor brigăzilor. Omul venea pe acolo mai degrabă pentru chiolhanuri la „Gră­diniţa” din Midia, unde avea la dispoziţie un salon separat).

Altă întâmplare, de data aceasta simbolică şi emoţionantă, se petrecuse cu un cioban cu turma, care traversase în zori canalul sec spre Negru Vodă, iar seara nu s-a mai putut întoarce fiindcă era plin cu apă. În plus, fusese luat în primire de păsări de apă, iar primii pescari îşi încercau undiţele. Fireşte, asemenea scenă n-ar fi încăput în „filmul” nostru, el avea un text plin de citate şi de gongorisme.

Am ajuns şi la vestigiile unui tronson al canalului din 1952. Era o baltă lungă, cu sălcii pe mal, deja cu păsări de apă şi peşti. Două motopompe uriaşe scoteau zi şi noapte apa, pentru ca noul canal să poată fi continuat. Operaţiunea a durat 22 de zile, noi i-am apucat sfârşitul şi am văzut în mâlul de pe fund obiecte uitate sau părăsite: vagoneţi cu bucăţi scurte de cale ferată, ca aceia din mină, şi… un plug cu proţap lung, cu mânere îm­pingătoare de ambele laturi. Cu ele araseră deţinuţii fundul pietros al Dobrogei, doar zgâriindu-l, aşa desculţi, sub soarele torid. Avuseseră normă câţiva vagoneţi de persoană, pe zi. Umpluţi cu greu din zgârieturile plugului, tras de oameni slăbănogi, nemâncaţi, îmbrăcaţi în zdrenţe. Am părăsit locul în tăcere, fiecare în felul lui străduindu-se să-şi fixeze amănunte în memorie, pentru că peisajul, după anumite lucrări, urma să fie reumplut cu apă din fostul lac Midia, ca o cortină groasă peste un fragment de istorie şi de suferinţe umane.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul