Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Done\\\\k - Urziceni, via Istanbul

        Gelu Negrea

Mircea Lucescu a câştigat la Istanbul finala istorică a Cupei UEFA. Istorică pentru că a fost ultima, nu fiindcă la finalul ei a triumfat un compatriot al nostru, să ne-nţelegem. Mă bucur pentru fostul căpitan de pe Wembley şi de la Guadalajara (eheu, fugaces, Postume, Postume, labuntur anni...), dar împăr­tăşesc mai puţin spre deloc entuziasmul zgomotos al mediei autohtone vizavi de acest succes, chiar dacă la obţinerea lui a pus umărul, crampoanele, voinţa, inteligenţa etc. şi Răzvan Raţ, român de-al nostru, ca şi Mircea Lucescu. Dacă ar fi să merg cu sinceritatea până la capătul tunelului în care nu se zăreşte nici o luminiţă izbăvitoare m-aş vedea vedea silit să mărturisesc că pe mine victoria ucrainenilor (mă rog, vorba vine ucraneni...) împotriva celor de la Werder Bremen mai curând m-a întristat şi mi-a creat o stare confuză de depresie amestecată cu frustrarea, totul ornat în chip de bomboană pe colivă cu revolta în genunchi faţă de un destin naţional ingrat pe care, de-o istorie, îl contabilizăm hoţeşte la izbânzi, deşi ştim bine că, de drept, el figurează la capitolul eşecuri dureroase şi îl contemplăm pasivi, incapabili să ne sustragem farmecului său otrăvit, desuet şi umilitor.

Mircea Lucescu se înscrie pe lista – nu atât de lungă pe cât ne place nouă să credem, suficient de cuprinzătoare, totuşi, pentru ca existenţa ei să ne bântuie mustrător coşmarurile identitare – a românilor care, pentru a deveni nume-reper pe harta lumii, au trebuit să părăsească România: Brâncuşi, Enescu, George Emil Palade, Ionesco, Henri Coandă, Elvira Popescu, Cioran, Constantin Silvestri, Sergiu Celi­bidache şi alţi câţiva. Să nu şocheze apropierea. Desigur, substanţa şi calibrul sunt net diferite – fenomenul rămâne însă acelaşi, indiferent că perso­nalităţile invocate s-au ilustrat în perimetrul culturii „mari” sau în, iată, frivola vanitate a unui joc sportiv. Pentru a ajunge ce este, Lucescu şi-a luat lumea-n cap şi şi-a ignorat obârşia; s-a delimitat, cu alte cuvinte, de cutumele fotbalului românesc şi doar aşa a intrat pe calea regală a performanţei de anvergură continentală. Cu părere de rău, îmi amintesc (şi vă reamintesc) că, iniţial, a încercat să facă treabă la Doneţk cu ceea ce presa a numit la vremea respectivă „colonia românească”: Stoican, Bărcăuan, Daniel Florea, Marica, Raţ... Ca în povestea cu cei zece negri mititei, la ridicarea deasupra capului a trofeului decernat miercuri la Istanbul a mai participat unul singur, cel mai neromân dintre toţi ca structură, mental şi comportament.

Nici măcar în fotbal, afirmarea nativilor danu­bieni pe alte meleaguri decât cele strămoşeşti nu are în Mircea Lucescu un reprezentant singular. Primul antrenor român care s-a logodit cu gloria, Ştefan Covaci, a cucerit doi ani la rând, în ’72 şi ’73, cu Ajax Amsterdam, Cupa Campionilor Europeni, o Cupă a Olandei şi o Cupă intercontinentală. Veţi spune că amândoi au beneficiat – la Ajax şi, respectiv, la Şahtior – de condiţii speciale, între care se detaşează dimensiunea copleşitoare a oportunităţilor financiare avute la dispoziţie. Corect. Aş putea contraataca răspunzând că al treilea antrenor român care a reuşit o performanţă de vârf, Emerich Jenei, nu era rudă cu Ali Baba şi n-a înnotat în bani – nici el, nici jucătorii de la Steaua ’86. Nu voi recurge la acest argument: sunt perfect conştient că, în cele două decenii scurse de la momentul Sevilla, prin soccerul european s-au schimbat multe, romantismului generos şi sufletist al acelor timpuri luându-i locul brutalitatea aseptică a capitalismului fotbalistic pur şi dur, unde totul începe şi se sfârşeşte cu numărul de zerouri care confi­gurează activul bugetului cluburilor. Da, dar în cazul ăsta ar trebui să tragem cuviincioşi basca pe ochi şi să ne revizuim oarece pretenţiile fantasmagorice cu care însoţim şansele şi traiectoria echipelor noastre în competiţiile continentale. Sinistraţii de la Rast, miluiţi de Gigi Becali cu câte un acoperiş deaasupra capului, nu vor sta niciodată la aceeaşi masă cu latifundiarul din Pipera, oricît de mult şi-ar dori-o şi ar visa-o. Şi nici formaţiile noastre cu Manchester, F.C. Barcelona, Chelsea, Milan şi aşa mai departe. Mult prea departe...

 

Rezultate halucinante în ante-penultima etapă a campionatului intern: Rapid – Universitatea Craiova 0-3 (!!!), Gloria Buzău – F.C. Vaslui 4-1, C.S. Otopeni – Politehnica Iaşi 4-1. Un deznodământ firesc a avut partida de la Urziceni: Unirea – Dinamo 1-0. Dacă până acum echipa lui Rednic a demonstrat că nu me­rită să câştige titlul, duminică seara ea a mai demonstrat şi că merită  cu prisosinţă să-l piardă. Când într-o ediţie de campionat nu poţi smulge măcar un punct formaţiei cu care te afli în dispută directă pentru supremaţie, iar, pe deasupra, nu reuşeşti nici să baţi acasă o virtuală retrogradată (despre C. S. Otopeni vorbesc...), trebuie să te consolezi cuviincios cu gândul mediocrităţii depline şi iremediabile. Indiferent cum se vor regla conturile în ultimele două etape, Dan Petrescu şi Unirea Urziceni sunt deja învingătorii morali ai competiţiei nr. 1 a fotbalului românesc. Aceasta este şi frumuseţea, şi marea sa dramă... În aceeaşi ordine de idei şi tristeţi provinciale, e bine să ne amintim măcar o dată pe an că banii reprezintă doar al doilea motiv pentru care Mircea Lucescu nu  vrea în ruptul inimii târgului să mai antreneze în România!
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul