Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Politică şi delicatese literare

        Gelu Negrea

Nimic nou sub soarele litoralului

 

Din punct de vedere conceptual, a VIII-a ediţie a Festivalului Internaţional Zile şi Nopţi de Literatură, care va începe peste o săptămână pe litoralul (sper, împreună cu toţi participanţii) însorit al Mării Negre, nu pro­pune reconsiderarea paradigmei organizatorice de ansamblu şi nici noutăţi la nivel de detalii. Este un semn bun, în general, şi el se cuvine salutat în consecinţă: înseamnă că manifestarea tinde să se stabilizeze într-o formulă de desfăşurare atractivă, operaţională şi consistentă, în măsură să răspundă optim finalităţii complexe preconizate de Uniunea Scriitorilor, iniţiatoarea şi realizatoarea proiectului.

Timp de şase zile, între 11 şi 16 iunie, la Neptun şi Mangalia îşi dau întâlnire pentru a respira solidar aerul reconfortant al literaturii fără frontiere şaizeci de scriitori, critici, traducători, editori şi jurnalişti culturali din cincisprezece ţări de pe toate meridianele mapamondului: Belgia, Chile, Franţa, Germania, Israel, Japonia, Marea Britanie, Polonia, Portugalia, Rusia, Serbia, Slovenia, S.U.A., Ungaria şi, cu voia dumneavoastră, of course, România.

Vor avea loc obişnuitele, de acum, sesiuni de lecturi, în care prozatori şi poeţi vor citi din ultimele lor creaţii. (În numărul viitor, Luceafărul de dimineaţă va găzdui un subs­tanţial grupaj de texte cuprinzând prezentări ale câtorva dintre cei mai proeminenţi oaspeţi de peste hotare care şi-au anunţat participarea la eveniment, însoţite de traduceri în avanpremieră a unor eşantioane reprezentative din lucrările lor.)

De asemenea, conform comunicatului de presă al U.S.R., în ultima zi a Festivalului vor fi decernate Marele Premiu Ovidius, acordat de Ministerul Culturii şi Cultelor unei personalităţi literare de notorietate, şi Premiul Municipiului Mangalia, atribuit unui tânăr scriitor. În context, remarc cu regret faptul că acesta este al doilea an consecutiv în care, de pe lista distincţiilor, lipsesc premiile pentru traducătorul şi editura străină care au adus contribuţii importante la promovarea şi răspândirea literaturii române în lume. Motivaţia nu este greu de intuit, mai ales în aceste vremuri de criză, dar, având în vedere cât de – fie şi potenţial – benefică era lucrarea lor pentru cultura noastră, părerea de rău rămâne...

În fine, tradiţionalul colocviu al Festivalului avansează, în acest an, spre dezbatere tema: Literatura şi politicul – cât respectăm, cât criticăm. Asupra semnificaţiei, implicaţiilor şi actualităţii sale mă voi opri succint în rândurile următoare.

 

Chestii de terminologie, dar nu numai

 

Am impresia că, din raţiuni de lapidaritate, formularea titulaturii colocviului poate induce o oarecare marjă de ambiguitate ce riscă să deturneze discuţiile de la obiectul şi obiectivul său de fond către o zonă marginală, de interes limitat şi, ipso facto, irelevantă. Bănuiesc că, intenţional, enunţul vrea să sugereze nevoia unui răspuns la întrebarea: cum trebuie să se poziţioneze literatura în raport cu politicul? Ceea ce sintagmele „cât respectăm” şi „cât criticăm” nu exprimă în modul cel mai fericit. Iată de ce:

Literatura este (sau ar trebui să fie) în aceleaşi relaţii cu politicul, ca şi cu ecologia, de exemplu, cu religia, filozofia, high-tech-ul sau fotbalul. Le are în vedere în chip de componente ale universului înconjurător, se poate inspira din realităţile lor specifice, dar atât. Nu le datorează nici respect, nu are nici menirea să le critice. O operă literară care îşi propune să „respecte” (moderat ori până la graniţa cu obedienţa), la fel ca şi una care îşi asumă în mod expres ipostaza critică (sau, şi mai rău, condiţia criticismului) vizavi de ceva sau de cineva, a pierdut deja bătălia cu propria imanenţă, eşuând în propagandă circumstanţială. Cu semnul plus sau minus – nu contează.

Altfel stau lucrurile dacă personalizăm ecuaţia şi prin „literatură” îi înţelegem pe literaţi, pe scriitori, care va să zică. Ei, da: ei pot să se dovedească respectuoşi cu politi­cul (eventual, şi cu politicienii) cât vrea muşchii lor anatomo-fiziologici, ca să spun aşa. Nu însă şi muşchii lor estetici. La fel, în calitate de persoane private sau publice, au dreptul – ba, de la caz la necaz, chiar şi datoria! – să critice oricât de vehement politicul şi pe politicieni: în ziare, la radio şi TV, la mitinguri sindicale, demonstraţii de stradă sau întruniri de orice altă factură. Când scriu lite­ratură însă, e de preferat să-şi reprime astfel de impulsuri şi să-şi vadă naibii de creaţia lor, păstrând-o departe de tentaţiile şi servituţiile oricărui tip de angajare ideologică. În privinţa asta, subscriu cu robustă convingere la verdictul radical al lui Victor Erofeev, autorul romanului Stalin cel Bun: „Adevărata literatură nu este angajată. Cei care scriu cu dorinţa de a combate sistemul nu sunt scriitori, ci jurnalişti revoluţionari... ca Lenin”.

Ştiu: scriitorul nu este superman, nu poate să trăiască într-o societate şi să fie liber de presiunea difuză pe care o exercită asupră-i perfidele ei morfologie, sintaxă şi semantică existenţiale şi, aşijderea, nu poate, omeneşte vorbind, să se plaseze, maiorescian, sub zodia seninătăţii impersonale – nici el, nici creaţia sa. Într-un fel sau altul, politicul îşi va intromisiona oricum coada îmbârligată prin măruntaiele operei, o va amprenta subteran, chiar dacă macula­tul contact va îmbrăca haina seducerii voluntare sau violului subtil. Dacă tot e inevitabilă, relaţia scriitorului cu politicul se cuvine, totuşi, să rămână măcar ilicită, neprogramatică, rod al fatalităţii perverse. Pe cât posibil, la modul conştient, cel puţin, autorul de literatură ar trebui să se ţină departe de vânturile/valurile politicului.

De acord: Aristotel defineşte omul drept zoon politikon, dar Stagiritul a emis la viaţa lui şi adevăruri mai inteligente. Recunosc: pe Dante Aligheri nu l-a prea dat afară din casă ataraxia ideologică, umorile guelfului care a fost (varietatea bianco) transpar contondent în paginile capodoperei sale, dar nu de asta iubim noi Divina commedia şi pe autorul ei.

Putem privi lucrurile şi din reverse angle, ca la transmisiunile sportive profesioniste: haideţi să ne imaginăm o clipă cum ar fi sunat 1948 dacă filele sale ar fi fost saturate ori numai tuşate tangenţial de convingerile comuniste din tinereţea zbuciumată a lui George Orwell. Ei?...

 

Havel, Llosa et comp.

 

Ceea ce vreau să insinuez cu aceste propoziţii simple este că atitudinea (faţă de) politică a scriitorului este o chestiune periferică şi, până la urmă, neconcludentă; lite­ratura e în altă parte...

Vačlav Havel a candidat şi a fost ales preşedintele Cehiei, dar asta nu l-a ajutat să devină un dramaturg mai valoros decât era; Mario Vargas Llosa, în schimb, deşi a candidat şi el, n-a fost ales preşedintele statului Peru, dar asta nu l-a împiedicat să rămână unul dintre marii prozatori ai literaturii contemporane.

La rândul său, Tudor Arghezi – care a profesat un „respect” excesiv faţă de mai mulţi lideri marcanţi ai politichiei naţionale, oricât de diferite au fost regimurile care i-au cocoţat în vârful ierarhiilor sociale la zi – şi Mihai Eminescu – poetul şi publicistul care s-a aşezat cvasipermanent în postură critică faţă de sistema politică a vremii sale – beneficiază de statui comparabile în pantheonul li­terar românesc, în pofida caracterului diametral opus al situării lor în raporturile cu diavolul politic şi chiar în pofida diferenţelor de caracter, pur şi simplu, dintre ei.

 Desigur, de dragul demonstraţiei, sunt obligat aici să simplific datele problemei până aproape de învecinarea lor cu caricatura, dar, în esenţă, treaba aşa stă, după părerea mea. Ecuaţia politică – scriitor configurează o reţea de determinări cu geometrie variabilă, în care elementele se pot intersecta şi influenţa pasager, dar niciodată, însă, decisiv din perspectiva literaturii. (Eventualele excepţii nu fac decât să întărească regula!) Apropierea, ca şi delimitarea de politic nu modifică fundamental statura în eternitate a unui artist. Nici măcar atunci când opţiunea sa ideologică se dovedeşte, la scară istorică, pe de-a întregul revoltătoare şi condamnabilă – vezi cazurile Cčline ţi Drieu de la Rochelle în Franţa. (Aş putea produce, fireşte, şi exemple mai familiare, de autori de-ai noştri, din popor – rămaşi la vatră sau transferaţi în alte perimetre spirituale –, care s-au lăsat contaminaţi – temporar sau definitiv – de sminteala politicului, dar  n-am nici un chef să-i irit pe cei cu naturelul cultural mai simţitor.)

 

Şi totuşi, literatura şi politicul...

 

În comunicatul de presă despre care am mai amintit, se avansează, ca posibil punct de plecare, o pistă generoasă de demarare a dezbaterilor în colocviul de la Neptun: „Opinia cea mai răspândită este că scriitorul este un opozant prin însăşi natura artei sale, altfel spus, un cenzor moral al societăţii”.

Ideea este seducătoare şi prezintă avantajul că intră în perfectă consonanţă cu narcisismul congenital al celor mai mulţi dintre reprezentanţii breslei. Este ea însă şi pe de-a întregul adevărată? – this is the question.        

Literatura – arta, în general – se desparte într-un punct esenţial de orice altă formă de activitate umană: ea nu răspunde unei nevoi pre-existente, geneza sa misterioasă ţine exclusiv de impulsul interior al artistului, de propensiunea lui individuală spre exprimare. Spre o anume exprimare: nu comanda socială formulată de un suveran pontif şi de un dictator au făcut din Capela Sixtină şi, respectiv, din Crucişătorul Potemkin două capodopere, ci modul cum ele au fost gândite, concepute şi realizate de Michelangelo Buonarotti şi de Serghei Eisenstein. Shakespeare a scris Hamlet nu pentru că actorii sau spectatorii de la Teatrul The Globe erau sfâşiaţi lăuntric de absenţa din repertoriu a tragediei prinţului de la Elsinore. Nici măcar pentru că omenirea avea nevoie imperioasă de Hamlet, ci pentru că Shakespeare a vrut şi a putut să compună Hamlet. De ce ea, şi nu altă tragedie? Nu va şti nimeni, niciodată. Probabil, n-a ştiut nici Shakespeare însuşi. Înainte ca marele Will să formuleze ultima replică a piesei, omenirea nici nu visa că ea va fi scrisă vreodată. Nevoia de Hamlet a oamenilor a survenit post-factum, după ce tragedia exista deja ca realitate materială. Arta este singura activitate umană care nu satisface trebuinţe, ci inventează, în-fiinţează din neant, pune în mişcare trebuinţe necunoscute şi nebănuite. Ea îşi află izvorul exclusiv în sine-şi, este neanticipabilă, neplanificabilă şi necondiţionată de altceva în afara propriei imanenţe.

În atare circumstanţe, mi se pare că tema propusă spre dezbatere la Neptun reciclează în manieră soft discuţia despre perenitatea binomului maniheist artă (literatură) angajată – artă liberă (eventual, situată în opoziţie cu imperativele politice curente). Radical vorbind („a fi radical înseamnă a merge la rădăcina lucrurilor”, postula cineva, cândva...), ba poate chiar căzând în exageraţiune, cred că problema se reduce la întrebarea: mai este de actualitate sintagma artist-cetăţean? (Vă aduceţi aminte formula, nu-i aşa?) Comuniştii erau cei care îl obligau pe scriitor să adere la valorile etice promovate de politrucii zilei, să-şi exprime periodic adeziunea şi entuziasmul faţă de ctito­riile orânduirii socialiste multilateral dezvoltate, faţă de patrie şi partid, de conducătorul iubit etc., etc. şi să participe, în calitate de „om al cetăţii”, la întreaga circotecă propagandistică întreţinută de aparatul specializat al P.C.R. Ţineau toate acestea de rosturile şi menirea de fond a scriitorului veritabil? Evident, nu. De ce ar ţine atunci atitudinea contrară, de contestare, criticare şi condamnare a regimului, a oricărui regim? Nu cumva ideea plasării în opoziţie a scriitorilor faţă de orice formă de organizare socială reprezintă un fel de proletcultism cu sens schimbat? Înregimentarea – indiferent de ce parte a baricadei – rămâne tot un atentat samavolnic la libertatea artistului. Nu se poate pretinde scriitorului – sau artistului, în general – nici să respecte, nici să se opună critic politicului, nici să aprobe mutual, nici să se constituie în gladiator sau erou al bătăliei anti. Cel puţin, nu în exercitarea funcţiei sale creatoare. În particular, este treaba lui ce face sau ce nu face.

Trebuie privite cu reticenţă, de exemplu, părerile despre contribuţia scriitorilor la căderea regimului dictatorial, despre impactul efectiv al „rezistenţei prin cultură”, de care s-a făcut atâta caz în publicistica post-decembristă, despre rolul producătorului de literatură ca cenzor moral sau ca actant al monitorizării ori modelării conştiinţei civice. Când îi acuza pe poeţi că pervertesc moravurile tineretului şi cerea alungarea lor din cetate, Platon sărea viguros Pegasul, creditându-le în chip disproporţionat capacitatea de influenţare. Impactul literaturii în spaţiul social ca vector al conservării ori al schimbării structurilor organizaţionale existente ţine – la modul direct, nemediat – mai mult de un imaginar prăpăstios, de autoiluzionare şi de inefabilul unor narcisiste speculaţii pro-domo, necum de substanţa unor argumente probatorii irefutabile. Faptul că Sturm und Drang-ul  a generat Revoluţia Franceză este mai mult o legendă decât un fapt istoric. În adevărul lui post hoc, ergo propter hoc nu credeau nici filozofii scolastici.

Dacă suntem convinşi cu adevărat că literatura se ocupă cu cele etern-umane, cu universaliile, cum ar veni, trebuie să despărţim apele, să-l absolvim pe scriitor de îndatoririle sociale ce revin celorlalţi cetăţeni şi să-l lăsăm să se desfăşoare, liber de orice servituţi, în universul artei sale, unde să se comporte aşa cum îl taie capul şi cum îi dictează conştiinţa şi talentul. Interferarea spaţiului creaţiei cu acela al politicului (posibilă în plan real) nu este şi necesară – cu atât mai puţin obligatorie – în plan artistic. Aş zice chiar, dimpotrivă. Părerea mea...

P.S. Încă ceva: dacă politicienii se comportă cu scriitorii ca şi când aceştia n-ar exista, de ce s-ar comporta scrii­torii cu politicienii ca şi când aceştia ar exista?!

 
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul