Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Spontaneitate şi rigoare

        Simona Popescu

 Interviu realizat de Andra Rotaru

 

Poetă, prozatoare şi eseistă, Simona Popescu este o prezenţă aparte în spaţiul literar românesc. Născută în Braşov, s-a remarcat mai întâi în cadrul Grupului de la Braşov, alături de prietenii scriitori Andrei Bodiu, Caius Dobrescu şi Marius Oprea, iar mai apoi în cadrul Cenaclului Universitas (condus de teoreticianul şi criticul literar Mircea Martin) şi Junimea (condus de regretatul profesor O. Crohmălniceanu). În prezent este lector doctor la Catedra de literatură română a Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti. Dintre volumele de poezie: Xilofonul şi alte poeme (1990), Pauza de ­respiraţie (1991/ împreună cu Andrei Bodiu, Caius Dobrescu şi Marius Oprea), Juventus şi alte poeme (1994), Noapte sau zi (1998), Lucrări în verde sau Pledoaria mea pentru poezie (2006), iar dintre volumele de eseistică: Volubilis (1998), Salvarea speciei, eseu biografic despre poetul suprarealist Gellu Naum, precum şi romanul Exuvii (1997, 2004).

În 2008 a coordonat romanul experimental Rubik, o provocare literară consolidată alături de peste 20 de studenţi români şi străini.

 

A existat vreun avantaj să fiţi descoperită de timpuriu, pe vremea când eraţi încă elevă de liceu, de către Alexandru Muşina? Mulţi tineri care scriu nu au şansa să fie încurajaţi nici măcar de profesorii lor de liceu...

 

A fost bine că am dat de Alexandru Muşina fiind elevă de liceu. Şi a fost importantă, tot în perioada aceea, prietenia cu trei băieţi deştepţi care scriau poezie, dar mai ales citeau de stingeau, ca şi mine (între timp, au devenit scriitorii Marius Oprea, Andrei Bodiu şi Caius Dobrescu). Alexandru Muşina era pe atunci un tânăr profesor navetist plin de entuziasm şi foarte generos. Ne-a încurajat mai ales să citim – cum trebuie, ce trebuie – şi ne-a imprimat un fel de exigenţă care pornea de la chiar exigenţa faţă de noi înşine. Datorită lui îi ştiam pe mai toţi poeţii optzecişti – cei care avuseseră şansa să publice în anii ’80. Adică eram contemporani cu contemporanii noştri, un lucru absolut necesar oricărui tânăr care alege drumul literaturii. Mi-aduc aminte că eram nişte devoratori în materie de cărţi: poezie din toată lumea, din toate timpurile, dar şi eseurile lui T.S. Eliot, ABC-ul lui Pound, cartea despre poezia americană a lui Serge Fauchereau, Structura liricii moderne a lui Hugo Friedrich şi câte şi mai câte. Dintre romane, aveam slăbiciune pentru cele atipice (nu din cele pentru şcoală). Vorbeam mult despre cărţi, uneori ele deveneau doar pretextul spectacolului continuu al autoconstruirii de sine în faţa celorlalţi, „semblables” şi „frčres”. Am fost martora structurării prietenilor mei ca tineri intelectuali. E o experienţă tare interesantă. Citeam despre asta în Portretul artistului la tinereţe chiar atunci. Şi, mai târziu, în Omul fără însuşiri, în Jocul cu mărgelele de sticlă sau Narcis şi Goldmund. Dar e altceva să cunoşti lucrurile pe propria-ţi piele. În ceea ce priveşte textele pe care le scriam, Muşina ne încuraja, dar noi între noi eram destul de duri unul cu altul. Cred că exerciţiul nostru de onestitate a fost mai important decât încurajările. Nu era o duritate distrugătoare, ci constructivă. Aveam încredere unul în altul şi totul – chiar şi contestaţia – era bazat pe solidaritate şi pe căldura prieteniei.

 

Cum a fost perioada în care aţi citit la Cenaclul de Luni şi la Cenaclul Univer­sitas? Au existat momente în care critica a fost dură, în care v-aţi pierdut încrederea în dumneavoastră?

 

La Cenaclul de Luni am citit o singură dată. Eram elevă la Braşov. Venisem însoţită de cei trei prieteni ai mei, care fuseseră acolo cu câteva săptămâni înainte – fără mine, că mă supărasem pe unul dintre ei, nu mai ştiu de ce. Dar ne-a trecut şi acum mă însoţeau la Bucureşti. M-au lăudat foarte tare cei de la cenaclu, deşi nu cred că meritam. Eram doar o începătoare. La Universitas am avut parte de primiri bune. O singură dată, când am citit o poezie, Plicty, care conţinea şi un fel de „anchetă” despre plictiseală, au strâmbat din nas că stric poezia, că asta nu mai e poezie. Singurul care mi-a luat apărarea a fost Mircea Martin. Eu nu făcusem altceva decât să adaug versurilor răspunsurile pe care le primisem de la prieteni, colegi, studenţi ca mine, cunoştinţe care aveau vârste şi profesii diferite la nişte întrebări legate de plictiseală. Eram în anii ’80. Prin plictiseală înţelegeam multe alte lucruri: numeam „plictiseală” un fel de neputinţă, de disperare stătută. Kundera vorbea despre aceeaşi stare ca despre litost. Nu era spleen, era litost… Vroiam să văd cum se descurcă alţii. Răspunsurile unora dintre ei – de fapt, toate – mi s-au părut emoţionante. Pentru mine, poezia însemna mesaj emoţionant. Direct, simplu, fără „figuri de stil”. Ceva care să te lase măcar puţin pe gânduri. Din punctul meu de vedere, răspunsurile acelea ţineau de poezie. Şi, de atunci încolo, toate cărţile mele conţin inserţii de acest fel, găzduiesc ideile altora legate de ceea ce mă preocupă pe mine. În Noapte sau zi am întrebat nişte copii cum visează, în Lucrări în verde i-am întrebat pe studenţii mei ce e poezia pentru ei, de ce nu le mai place poezia. Dar în anii ’80 ancheta aia părea o erezie, ca şi inserţia de proză sau eseu. Apoi au început să scrie şi ei, colegii mei, amestecând versurile cu alte genuri… Cel mai mult m-am bucurat de aprecierile celor care se adunau la Junimea, cenaclul de proză condus de Ov.S. Crohmălniceanu. Acolo erau optzeciştii, nişte profesionişti ai scrisului şi oameni foarte deştepţi. Şi era şi Croh. Croh credea mult în mine. I-am fost recunoscătoare când m-a susţinut pentru un premiu de debut la Uniune, imediat după 1990. Nu mai ştiu cine a luat premiu în anul acela, nici cine erau juraţii, mai ţin minte doar solidaritatea lui Croh (a vorbit despre asta într-un interviu). Era o vreme când un premiu, poate şi pentru că eram tânără, putea fi un prilej de bucurie.

Dar, revenind la întrebare: singura persoană care m-ar putea face – şi mă face – să-mi pierd încrederea în mine sunt chiar eu. Nu mi-e deloc uşor. De aceea am nevoie şi acum (poate mai mult ca oricând) de încurajările altora, pentru că port cu mine descurajatorul de serviciu (care, între timp, s-a profesionalizat, are o teribilă eficienţă!).

 

Scrieţi şi eseu, şi poezie, şi proză. Există un timp al fiecărui gen sau în atelierul dvs. de creaţie vă puteţi adapta spontan, lucrând simultan la mai multe manuscrise?

 

Lucrez dintotdeauna simultan la mai multe cărţi. Acum aş vrea să termin rescrierea doctoratului, un eseu despre ce e un autor. Mi-aş mai dori să pun punct unei cărţi autobiografice, un fel de volet al Exuviilor (dacă nu ar suna prea de tot, cred că le-aş spune Ingluvii – cuvânt simetric faţă de „exuvii”). Şi adun pentru un viitor volum de versuri. Am o rubrică la Noua literatură. Îmi plac anchetele. Cel mai mult îmi place să răspund întrebărilor din interviuri (şi pentru că mi-e cel mai uşor, merge mai repede). Eu consider interviul o formă de literatură.

 

V-aţi ales titlul volumului de eseuri Volubilis ca o pledoarie pentru Hortensia Papadat-Bengescu, care susţinea, prin crearea personajului feminin al cărţii Femeia în faţa oglinzei, că „ceea ce se petrece în făptura ei trebuie să fi fost tocmai obscurul proces petrecut în plantele agăţătoare”. Ce vă motivează în momentul de faţă, care dintre elementele naturii înconjurătoare vă provoacă să vă descoperiţi?

 

Volubilis e titlul unei serii de cărţi din care deocamdată a apărut doar una. În fragmentul din Femeia în faţa oglinzei, H.P.B. reuşeşte în doar o pagină să vorbească, printr-o extraordinară punere în abis, despre literatura ei (subiectivă), despre ea însăşi, despre felul în care funcţionează „organismul” ei artistic. O adevărată demonstraţie de maestră (să folosim femininul!). E o metaforă a scrisului: spontaneitate şi rigoare. Ce spune ea acolo mi se potriveşte. Cât despre alte elemente ale naturii cu care aş fi eu în legătură... Într-un alt interviu am făcut elogiul ierbii. Iarba se îndoaie (se îndoieşte!) şi poate de aceea e rezistentă. Trebuie s-o smulgi ca să piară! Mie mi se pare şi foarte frumoasă. În Lucrări în verde am scris despre viţa-de-vie (care te învie!). Cât despre prezent, ce să zic? Acum doi ani am cumpărat cu soţul meu o căsuţă cu livadă, undeva, lângă Piteşti. Am săpat între doi pruni un petec de pământ unde am aruncat seminţe. Abia aştept să văd ce va ieşi. Pământul e lutos, neprietenos, a trebuit să-l sap de trei ori. Anul trecut am pus seminţe de levănţică, de margarete, de regina nopţii, de imortele. N-a ieşit nimic, poate şi pentru că le-am îngropat prea adânc. Dar mi-a ieşit, în schimb, un lan de flori albastre şi albe, foarte frumoase (îmi dăduse un prieten seminţe de Capul şarpelui). Ei bine, cred că asta îmi place cel mai mult acum: să arunc seminţe aşa, aiurea, şi să văd ce iese din întâlnirea dintre efortul meu, seminţele alese şi pământul neprietenos.

 

Cu care dintre ideile de mai demult, din scrierile anterioare, sunteţi solidară, pentru că, spuneaţi, „vrejurile volubilisiului se întind (…) dar şi leagă în acelaşi timp, îmi place să cred, într-un fel sau altul, celelalte cărţi ale mele, trecute şi, sper, viitoare”.

 

Cu tot ce am dezvoltat în jurul ideii de identitate, de la poemul Matrioşka la Exuvii, ramificându-se în cartea la care încă lucrez acum (cea despre „ingluvii”). Fiecare carte nouă continuă fire din cele anterioare, chiar dacă sunt poezie, proză sau eseu. Exuviile sunt construite pe reluarea unor idei în registre şi tematici diferite. De pildă, simetria Infern-Paradis (în capitolele Cartea de bucate, Dede, Cuiburi de hârtie). Sunt şi idei care ţin de planul de detaliu. Ca să dau un singur exemplu: am un peşte în metamorfoză care trece prin toate cărţile mele, ca peştele din filmul Arizona Dream. În prima mea carte, Xilofonul şi alte poeme, e un guppy într-un borcan (cam cum eram noi în borcanul comunist). În Juventus e un peşte electric (şi mai e şi o sirenă cu două cozi!). În Noapte sau zi e un peşte cu fulgi în loc de solzi. În Exuvii apare Onchorhynchus Keta. Şi, în sfârşit, căluţul de mare (şi el peşte) din Lucrări… (un fel de corelativ al poeziei, pentru mine, acolo). Cărţile mele toate, indiferent de forma pe care o iau (proză, eseu, poezie), sunt, până acum, secvenţele unei singure cărţi, de fapt.

 

De ce v-aţi ales ca adresă de contact o referinţă la romanul „Exuvii”?

 

N-am făcut-o dinadins. Am încercat tot felul de combinaţii cu „Simona Popescu”, însă, cel puţin la Yahoo, unde mi-am făcut adresa de poştă electronică, erau deja ocupate. Până la urmă, soţul meu mi-a dat ideea asta.

 

Bucureştiul v-a devenit indispensabil. Aţi simţit vreodată că schimbările prin care el trecea deveniseră atât de acute, încât să-l vindecaţi în vreun fel?

 

Eu iubesc Bucureştiul. Nu mi-e indispensabil. Cel mai mult stau în casă, în cochilia mea. Dar casa asta ar putea fi oriunde. Mă uit cum tânjesc unii după Bucureşti, tot vin, se întâlnesc, sunt foarte activi, neobosiţi. Ei aleargă după ceea ce eu aleg ca să scap. Cel mai bine mă simt în căsuţa cu livadă. Dar nu pot locui acolo, că Bogdan are multă treabă în Bucureşti şi apoi fetiţa mea e la şcoală şi e foarte legată de colegi şi de prietenii pe care şi-i i-a făcut pe strada pe care locuim. Sunt ataşată de Bucureşti şi-mi place şi ca idee. Trec zilnic pe lângă casa lui Nedelciu, a lui Radu Petrescu. Sunt şi alţii. De fiecare dată mă gândesc la ei.

 

Spuneaţi într-un interviu că atrageţi „copiii şi nebunii”. Bucureştiul îi are din plin pe toţi. Reacţiile dvs. în faţa intruzivităţii lor sunt literaturizate?

 

N-am scris despre ei niciodată, deşi ar merita: Bucureştiul copiilor şi nebunilor. În părculeţul Pitar Moş, care e chiar în faţa blocului meu, locuieşte un personaj ciudat. Dar pe bănci poposesc mereu şi alţii. În parcurile din jur, Icoanei, Ioanid, sunt copiii. Mi-ar plăcea să cred că mă leg de ei printr-un soi de puritate (care rimează cu „duritate”, ca să echilibrăm lucrurile!).

 

Dacă atunci când suntem mici trebuie să învăţăm poezii ca să primim ceva în schimb, cum vi se pare libertatea de acum, de adult, în faţa constrângerilor?

 

Chiar faptul că sunt adult e o enormă constrângere. Încerc să-i fac faţă zi de zi. Deşi, fie vorba între noi, nici când eram adolescentă sau copil nu m-am simţit eu prea confortabil. Nu există libertate în afara celei pe care mi-o dau prin scris. Aşa cred. Vorbesc şi de libertatea de a îndrăzni. Şi apoi libertatea de a te linişti. Exact în acelaşi timp.

 

Când răsfoiţi revistele de cultură preferate, mai găsiţi un „stil al epocii” la rubrica adresată cititorilor?

 Eu nu prea mai citesc revistele de cultură. Se întâmplă uneori, când mă duc în câte o vizită pe la rudele lui Bogdan, să dau de un teanc dintr-o revistă sau alta. Le răsfoiesc repede. Mai fac câte o tură, uneori, pe Internet. Traversez texte. Dacă mai citeşte Bogdan câte ceva, lasă revistele deschise la anumite pagini. Mă uit la ce lasă el deschis. Întotdeauna mi-a plăcut să văd ce pune el deoparte. Ultima dată am dat peste nişte interviuri cu câţiva regizori mari. Citesc presă culturală străină, tot pe Internet. Urmăresc câteva bloguri. Vreo trei sunt scrise de un fel de prieteni despre care nu ştiu nimic. Unul e singurul cetăţean din România care pomeneşte de Ramon şi ale sale greguerias. Dar poate nici nu locuieşte în România. Cred că şi un general „stil al epocii” m-a făcut să renunţ să mai cumpăr presa literară. Ar mai fi şi inconsecvenţele legate de moralitate. Pe mine încă mă preocupă povestea asta.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul