Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

O schiţă de portret

        Gabriel Chifu



Când iei distanţă faţă de un loc, începi să-l vezi mai bine. Este ceea ce mi se întâmplă mie cu oraşul Craiova.

 

Acolo trăiesc câţiva scriitori pe care (constat, cântărindu-i de la depărtare...) îi preţuiesc atât pentru calitatea lor literară, cât şi pentru cea umană. Unul dintre ei este, neîndoios, Bucur Demetrian, un poet foarte bun, dar, din păcate, prea puţin cunoscut, în raport cu valoarea scrisului său. Această subcotare se explică, în primul rând, prin firea şi comportamentul poetului. Bucur Demetrian face parte dintr-o categorie rară: se distinge prin discreţie, decenţă, eleganţă, îi sunt cu totul străine gesticulaţia largă, genialoidă, datul din coate, autosituarea în vârful piramidei. Nu întreprinde nimic pentru a fi în prim-plan. Scrie şi atât. Nu cultivă relaţiile, nu se agită egolatru, este absolut lipsit de simţul „mondenităţii”, al alianţelor profitabile, nu aparţine niciunuia dintre grupurile create doar ca să-i propulseze pe membrii lor. Relaţia sa cu literatura este una de natură profundă, strict personală: să scrie, să citească pare să fie modul său de a exista cu adevărat. Cine are răgaz să urmărească atent viaţa literară îi poate întâlni semnătura în revista Ramuri, rareori sub grupaje de versuri şi număr de număr ca avizat comentator al cărţilor de poezie. Lirica sa stă sub semnul unei modernităţi crepusculare, de factură bacoviană. Egală cu sine, ea îşi extrage forţa şi expresivitatea tocmai prin acumulare, din curgerea monocordă. Cu câţiva ani buni în urmă, îl numeam un fel de receptor care captează tot ce ţine de caducitatea fiinţei; atras magnetic de zona unei blânde negativităţi, simţind şi descriind credibil asfinţitul şi golul, îl conside­ram un memorabil poet al imploziei şi al ţipătului mut. Volumul său din 2008, Bărbaţi în faţa oglinzii, aduce o schimbare de ton pe care ţin s-o semnalez, fiindcă modifică înnoitor poezia lui Bucur Demetrian. Astfel, poetul nu renunţă la acea surdină care-i devenise o marcă, la acea mişcare lentă cu paşi de pâslă, la rostirea pe jumătate, la existenţa cu puncte de suspensie. Dar le adaugă o atitudine inedită: în unele dintre versurile de acum, privirea sa e directă şi neîndurătoare, iar imaginile surprind prin violenţă, aşa cum se întâmplă în poemul din deschiderea cărţii, Lovitura de bici: „...faţă în faţă cu vidanjorii/ scormonitori în/ fundul gurii/ de unde porneşte cuvântul// apoi beau votcă rachiu vin ieftin/ cad în mocirlă/ la culcare primesc/ lovitura de bici/ pentru ziua de mâine”. Un fior metafizic străbate şi animă aceste versuri în care eşuarea şi sfârşitul (poetul e de găsit pe „scările ducând spre moartea cea de toate zilele”...) reprezintă o prezenţă dictatorială şi, totodată, sursa unei semnificative pregnanţe stilistice. Ca în antologicul poem Tablou, generat de o rafinată analogie fundamentală (trupul, viaţa sunt asemenea tubului de vopsea pe care pictorul îl „stoarce” şi-l preschimbă în operă...). Limpezimea, simplitatea, concizia rostirii creează aici un neobişnuit dramatism: „aruncă pata de culoare/ pune pastă groasă pe pânză/ din trupul ăsta bătrân/ stoarce zorile mincinoase/ aripile lui grele atârnă/ cu toate căderile adunate/ ca bănuţii de-o viaţă// stoarce trupul şi pregăteşte/ şevaletul/ sorbind aerul rămas/ pe fundul mării/ pe buzele înecatului”. Aşa cum spuneam, poezia lui Bucur Demetrian se cuvine să fie adusă în atenţie, dar ca să-ţi vorbească, trebuie să păşeşti tu spre ea, să ajungi tu la ea, iar pentru aceasta trebuie să dovedeşti vocaţie de cititor, adică să ai spirit pătrunzător, dar şi timp, răbdare, devoţiune. Ceea ce, în vremurile noastre de traumatizantă precaritate, e greu.

 

Observam la începutul acestor însemnări faptul că lirica lui Bucur Demetrian nu e percepută la nivelul meritelor sale. Şi descopeream o cauză imediată a acestei situaţii, anume felul său de a fi atipic, care presupune pasul înapoi, rămânerea permanentă în retragere, o retragere socială şi nu numai. Nu e singura explicaţie. O alta, de ordin general, ar fi spaţiul în care trăieşte poetul. Cred – şi mă bazez pe dubla mea experienţă, aceea de provincial şi aceea de locuitor al Capitalei –  că se manifestă două unităţi de măsură: una a centrului (şi, când spun centru, nu am în vedere doar sensul geografic al cuvântului...) şi alta a provinciei. La vocaţie egală, scriitorul din provincie e silit să depună un efort mult mai mare pentru a se afirma, în comparaţie cu cel din Capitală. Funcţionează o sumedenie de prejudecăţi de receptare prin care îi dezavantajăm pe unii şi îi avantajăm pe ceilalţi. Apartenenţa la un centru de putere îi amplifică considerabil unui autor oarecare şansele de impunere pe piaţa literară. Uneori, oameni de talent din provincie sunt aidoma unor atleţi care aleargă în afara pistei, în afara stadionului: nimeni nu se uită la ei şi, deci, nu are cum să-i remarce, iar eventualul lor record nu va fi luat în seamă, nu va fi înregistrat, omologat. Aş putea să exemplific că aşa stau lucrurile numind şi alţi poeţi de valoare din Craiova, de la Ioana Dinulescu şi până la Paul Aretzu, care şi-au croit drumul târziu, cu un consum de energie disproporţionat.

 

Dar, întorcându-mă la Bucur Demetrian, aş vrea să completez această sumară schiţă de portret literar cu o referire la el ca om, ca prieten. Într-o vreme a atâtor dezamăgiri, el înseamnă o excepţie care mă reconfortează şi îmi creează iluzia că nu e totul pierdut, atâta timp cât există asemenea oameni, de caracter şi de fineţe, oameni pe care te poţi bizui până la capăt.

 

Când închid ochii şi mă gândesc la Craiova, îmi vine neapărat în minte şi chipul, luminos pentru mine, al lui Bucur Demetrian.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul