Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Pentru o istorie a viitorului (XII)

        Alexandru George

În lungul meu serial, pe care l-am propus lecturii celor mai răbdători cititori ai mei în Luceafărul de dimineaţă (pe care-i anunţ, astfel, că îl voi încheia), am cuprins şi problema de neliniştitoare actualitate a emigrării  scriitorilor români, mai ales tineri, din ţara noastră, fără voinţa declarată de a se mai întoarce. L-am semnalat cu accente alarmiste - eu cred, nu chiar nejustificate, după cum cred că am demonstrat-o, nici ca pe o totală noutate. Totdeauna în trecut, de când îi putem numi aşa, o parte din cărturarii noştri au plecat din ţară, motivul fiind nu nemulţumirea personală, de moment, ci ceva mult mai profund.

Să notăm însă că, la scara Istoriei universale, poporul nostru sau etniile care au populat actuala Românie s-au mişcat mai mult decât credem, au ocupat acest teritoriu venind din Vest, din Nord-Vest sau din Sud-Vest, dar mai puţin din Sud sau prin Dobrogea actuală. Mitul unui bloc statal neclintit, cu cetatea Carpaţilor în centru sau ca o coloană vertebrală, e valabil întrucâtva (ca orice mit!), dar numai pentru o perioadă mai recentă.

Momentul când românii au trecut din faza unei „populaţii“ neînchegate într-un stat care se identifica prin latifonie a coincis cu slăbirea acţiunii caimanilor în regatul maghiar şi cu formarea primelor principate (valah şi moldav), la scurtă vreme unul după celălalt. Printr-o vasalitate intermitentă şi profitabilă în raporturi mereu întreţinute cu Ungaria şi Polonia, poporul român s-a format prin coborârea spre Dunăre, cu perspectiva Mării Negre, în detrimentul altor populaţii, îndeosebi al sla­vilor care trecuseră masiv şi ireversibil în sudul Dunării.

Cu toate că turcii au constituit o barieră politică greu de nesocotit, nici ei, nici Carpaţii n-au fost impermeabili din alte puncte de vedere şi Principatele româneşti, recunoscute chiar de învingători, au devenit nu un bastion impenetrabil, dar nici o răscruce de drumuri prin care a  trecut şi uneori poposit oricine. Imaginea staticismului şi apatiei celor mereu înşelaţi şi jefuiţi datează sau capătă justificare abia în partea secundă a epocii fanariote, care, totuşi, ne-a pus în relaţie cu straturile intelectualiceşti cele mai înalte ale Imperiului otoman, concurate doar de armeni, al căror număr rămăsese la noi mult mai mic, în ciuda prezenţei lor multiseculare.

Impresia fundamentală a europeanului care călca pământul statului care peste un veac va deveni România Mare era aceea de pestriţ, de spaţiu pitoresc şi ciudat, spre exasperarea „occidentalizanţilor“ de mai târziu şi a ortodoxiţilor de încă mai târziu. Nu mai vorbesc de latinizanţi, începând cu ardelenii catolici şi sfârşind cu E. Lovinescu, istoriograful cel mai revelator al poporului nostru în curs de modernizare. Salturile acestea de la o civilizaţie la alta, pe un fond mai accentuat de incongruenţe (după opinia mea) decât admite istoriografia noastră „oficială“ din toate timpurile a stârnit dintru început verva scriitorilor satirici, care au aflat un material copios de exploatat până în zilele noastre, când un nou şoc a afectat poporul pe o arie însă mult mai extinsă.

Conservatorii, indaptabilii, încuiaţii au reacţionat totdeauna împotriva diversităţii, a variabilităţii şi flexibi­lităţii spiritului uman; printre ei s-au numărat şi scriitorii care s-au pus, astfel, la nivelul mentalităţii celor „de jos“ şi  printre ei eu l-am trecut  şi pe I.L. Caragiale, care şi-a şi atribuit în mai multe rânduri calitatea de „om vechi“. El n-a fost însă un retrograd, întocmai ca Maiorescu, dintre toţi junimiştii, el a fost un adversar al lipsei de măsură pe care a exploatat-o într-o bună parte a scrisului său. (Râsul atrage complicitate pe cât înseamnă şi demarcarea de ea.) Fanaticii au fost dintotdeauna absolutişti, categorici, oameni dintr-o bucată, ei încercând să impună acelaşi model unei omeniri sau măcar societăţi care nu-i poate urma exemplul decât în cazuri şi momente izolate.

„Blocul“ nostru de rezistenţă se vădeşte iluzoriu şi, dacă luăm în considerare diversitatea etnică, rasială, de ordin lingvistic, dar şi al confesiunii religioase, căci ea împiedică, dar şi uşurează contactele, lăsându-i la o parte pe boieri, pătura socială favorizată şi accentuat cosmopolită, toate personajele de marcă ale culturii şi literaturii noastre încă din zorile afirmării naţionale aveau origini mixte: grecii, mai ales, sunt copleşitori, începând cu Heliade, cu V. Alecsandri şi Al. Xenopol, apoi Hasdeu şi Al. Macedonski, Caragiale, P. Zarifopol şi atâţia alţii.

În adolescenţa mea, citind cu acea curiozitate pe deplin justificată de subiect Istoria literaturii române de G. Călinescu, am descoperit o afirmaţie ironică şi dezaprobativă despre pretenţia prozatorului sămănătorist Mihail Lungianu, povestitor şi autor de basme pentru „popor“, care se recomandă ca fiind din Rucărul Muscelului, „din os şi din sânge neaoş româneşti, din părinţi şi strămoşi moşneni şi preoţi – bunicul său după tată, popa Lungu, teolog şi protopop, din Poarta-Braşovului, fiind tribun al lui Avram Iancu. El scrie pentru toate vârstele cărţi folositoare în scop cultural şi cu documente de folclor, cu toate că redactarea în rotunjiri etice nu inspiră încredere“ (p. 845).

Mai interesant, dar şi de tot hazul, e că G. Călinescu dedică un capitol „Grupului“ Vieţii româneşti, de fapt, poporanismului, apărându-l de posibila acuză că ar fi fost o publicaţie democrată şi umanitară „în felul gherist“, când ea a susţinut naţionalismul, C. Stere conjugându-şi acţiunea cu aceea a lui O. Goga, pentru care avea cea mai mare admiraţie. Ceva mai moderat, de fapt, mai ezitant şi subordonat celuilalt, a fost G. Ibrăileanu, care a elaborat „tema specificului naţional“ – ca şi cum asta lipsise literaturii noastre până atunci! Ibrăileanu a iscălit totdeauna numai cu iniţiala G., ascunzându-şi prenumele Garabet, care vorbea de la sine, Stere însuşi fiind fiul unui arendaş grec.

După denunţul vehementului H. Sanielevici, toţi scriitorii din grupul ieşean cu numele de Botez erau evrei, inclusiv Demostene, fiul unui preot, care avusese ca tată un evreu convertit. Cu aceste antecedente şi cu prestaţia sa politică ţărănistă pe vremea „burgheziei“, Demostene Botez a ajuns la  onoruri în comunism, membru al noii Academii, director al noii Vieţi româneşti şi chiar preşedinte al Uniunii Scriitorilor.

Cât priveşte pe G. Călinescu, el şi-a încheiat Istoria... sa în ediţia din 1940-1941, care rămâne unul dintre cele mai considerabile monumente ale culturii literare româneşti, printr-un capitol neaşteptat, intitulat Specificul naţional. E, în mod vizibil, o improvizaţie succintă şi fantezistă, menită să-şi câştige dreptul de a depăşi cenzura legionar-antonesciană. Este plină de accente rasiste, care-i vor fi imputate sever, dar nu îndreptate, de Mihail Ralea într-o dare de seamă plină de rezerve, dar şi de elogii – acestea din urmă referindu-se la calitatea artistică a scriiturii, la verva cuceritoare şi la portretistică.

Este o disociaţie în spiritul unei abordări amicale, venită de la un camarad de  generaţie, ceea ce nu a fost şi cazul altora care, fie că au considerat-o o falsificare iudaizantă (majoritatea criticilor de extremă dreaptă, în frunte cu N. Roşu şi grupul de la Gândirea), în timp ce alţii au socotit-o antisemită (Felix Aderca, într-o foarte puţin convingătoarea cronică apărută imediat după 23 august 1944). Dar lovitura cea mai plină de consecinţe i-au aplicat-o comuniştii care nu se încurcau în subtilităţi, ei având şi puterea la discreţie: au interzis-o pur şi simplu pentru exact patru decenii, în ciuda faptului că autorul cărţii devenise cu extremă promptitudine omul lor.

În capitolul final, cu un conţinut de multe ori aflat în contradicţie cu tot restul, G. Călinescu pomeneşte şi de scriitorii evrei „puţini, într-o proporţie firească“, dar afirmaţia lui nu e valabilă (o problemă arzătoare în primăvara lui 1941). În Moldova şi Valahia evreii se semnalaseră şi mai înainte, dar, după Revoluţia franceză şi mai ales când s-a impus spiritul iacobin, a câştigat teren idealul statului – şi acţiunea împotriva  imperiilor, a marilor formaţii statale care nu puteau fi decât cosmopolite. Numai că nici Imperiul ţarist nici măcar Republica franceză nu recunoşteau această situaţie, deşi Rusia continentală cu Ucraina, Bielorusia, Lituania şi parţial Polonia cuprin­deau pe majoritatea evreilor din lume.

Ei au coborât în căutarea salvării de persecuţii spre Sud şi, mai puţin, spre Vest în Europa, căci America le era interzisă. În principatele dunărene ei au venit cu o experienţă profesională superioară, de meseriaşi, comercianţi, cămătari şi bancheri, avangardă a capitalismului, chiar şi în spaţiul rural, ca arendaşi (fără de care nu se poate face decât o agricultură primitivă, osândită la mi­zerie). Reacţia împotriva acestui proces se datorează păturilor sociale primitive, speriate de orice schimbare.

G. Călinescu enumeră doar pe scriitorii evrei, care în generaţia următoare ne-au învăţat limba şi au contribuit şi la programul literaturii; surprinzător poate fi pentru cei care mai cultivă prejudecăţile antisemite numărul mare de căsătorii mixte; dacă un Peretz sau un Winterhalter fuseseră nişte excepţii la finele  regimului fanariot, acuma Alecsandri şi Haşdeu, Xenopol sunt personalităţi emblematice, mai apoi vom avea pe fraţii Vianu, pe Eugen Jebeleanu, pe Ştefan Baciu şi Ion Frunzetti – evident, punând la socoteală şi căsătoria mixtă.

Şi, dacă mai poate fi discuţie dacă Manasse e o operă teatrală românească, în nici un caz nu poţi să-l excluzi pe Mihail Sebastian cu cele trei comedii ale sale aşa de tipice pentru ceea ce s-ar putea numi „provincia“ românească, ilustrată de Brătescu-Voineşti (avântatul antisemit de mai târziu), dar şi de o parte din teatrul lui Tudor Muşatescu. Acelaşi Călinescu îl exclude  pe Panait Istrati din literatura romană (ca şi E. Lovinescu) şi cred că are dreptate, autorul Kirei Kiralina fiind un scriitor de limbă franceză, bun pentru Occident. Dar nu poţi să faci acelaşi lucru cu B. Fundoianu, trecut printre tradiţionalişti, la un loc cu I. Pillat, Zaharia Stancu şi Ion Ciurezu, dar şi (absolut inexplicabil după opinia mea) Ilarie Voronca. (Mult mai târziu, influenţat poate de Călinescu, Dinu Pillat va acorda aceeaşi poziţie autorului Priveliştilor, care părăsise ţara şi, între timp, fusese asasinat de nazişti.)

Problema antisemitismului rămâne până în clipa de faţă una dintre cele mai spinoase, ea constituie nu doar o pagină ruşinoasă în istoria modernizării, ci o problemă cu rădăcini mai vechi, de vreme ce datează de dinainte de 1848, când o parte din eroii acestei acţiuni au fost şi antisemiţi, fapt mai puţin cunoscut. Ba chiar de acest păcat n-a scăpat nici Bălcescu, pe care comuniştii îl vor înălţa la rangul de erou exemplar, intransingent şi cel mai apropiat de marxism dintre toţi cei care s-au putut manifesta şi ideologic.

Vina aceasta o poartă toate partidele politice „burgheze“ reprezentante, în fapt, ale naţionalismului democratic, inclusiv vechii conservatori. (Chiar şi juni­miştii care au fost acuzaţi de contrariu au avut o aripă ieşeană notabilă, din care a ieşit cuzismul, iar din aceasta, prin înrudire şi derivaţie, finul lui A.C. Cuza, Corneliu Zelea-Codreanu şi mişcarea legionară.) Datorită nu­mă­rului lor mare, stabiliţi în Israel, scriitorii şi-au continuat activitatea, uneori în limba română, dar sursa se epui­zează treptat fără posibilitatea de a fi reîmprospătată.

Neprevăzutul, care trece chiar înainte de ironie când  e vorba de Soartă, a făcut că marele bancher Menachem Navon a ajutat imens Revoluţia de la ’48 din  Valahia şi i-a protejat pe emigranţii noştri refugiaţi în Imperiul Otoman să ne facă în preajma căderii noastre sub comunism  cel mai neaşteptat cadou, pe strănepotul său Albert Samuel, care, în săptămânile care i-au precedat fuga din România (1947), a scris un roman, Ferestrele zidite, pe care l-a lăsat în ţară ca aparţinând limbii şi literaturii române, pe care el le învăţase cu câţiva ani înainte în şcoală.

Foarte puţini din cei care s-au salvat din România profitând de originea lor etnică s-au mai întors, poate doar pentru un adevărat adio!, deoarece la despărţire nu avuseseră timp şi nici voie să-şi îmbrăţişeze rudele sau prietenii şi, în genere, dintre scriitorii de limba română aflaţi în Lumea liberă s-au întors efectiv în ţară şi s-au reintegrat în literatura noastră prin scrisul lor: Ilie Constantin, Dan Cristea, Sorin Alexandrescu şi Ion Vianu. Alţii vin din când în când în ţară fără a-şi regăsi decât temporar patria: Matei Călinescu, Dinu Călinescu...Şansa ca ţara noastră să fie căutată de alţii, de perso­nalităţi ca pe vremuri, a dispărut o dată cu comunismul şi cu post-comunismul. Dar asta nu înseamnă că unii stră­ini nu vor fi în continuare atraşi de ceea ce e aici... Nu e însă rostul meu să prevăd ceva, pentru că n-aş vrea să se creadă că, după ce am vorbit atâta, încerc să intru în discuţie şi cu ceea ce nu ştiu, dar aş vrea să fie.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul