Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Poeme

        Traian T. Coşovei

IUBITA MEA, PATRIA MEA ZIUA DE IERI A UITAT

 

Pe dealuri pescuiau unii din galeriile de mină –

scoteau la iveală viermi pe care îi rosteau

într-o bunăvoinţă a vorbirii.

 

Privesc peste umăr, prin zidul din cărămidă:

nu-i nimeni să-ţi dezlege mâinile de amintire.

 

Ia-mi locul în mine – găseşte-ţi culcuş în răzbunarea mea,

ascunde-te în privirile mele: priveşte-te singură în adâncul apelor

care te-au purtat spre noi înălţimi. Curvă şi viaţă!

 

Scheletul morii de vânt: pulberea şi făina risipite –

priveşte-ţi trecutul, învăţător al meu!

Şi pe fata morarului lovindu-se cu aripile retezate

                                                     de pâinea zilei de mâine. 

 

Priveşte înainte, învăţătorule: e numai pulbere, e numai risipă

şi toţi avem o mocirlă în cerul gurii

din care numai mătasea broaştei

tresare într-o bunăvoinţă a vorbirii.

 

Scârba de sine şi uitarea de cel care te priveşte peste umăr

totuna îmi par: mâinile legate în semn de amintire,

crucile înşirate pe dealuri triumfale, execuţiile publice –

priveşte înainte, tu, învăţător al nostru!

 

E numai pulberea care se aşterne după ţărâna

din care noi, cu mâinile noastre trezite din întuneric,

te-am zămislit ca pe un rod bolnav.

 

 

DOMNUL ÎNVĂŢĂTOR

 

E timpul să stingem lumina, e vremea să oprim zgomotul apelor –

cu paşi mărunţi vine învăţătorul nostru de pretutindeni.

El e zămislit din lut, ridicat de nicăieri din cărămidă.

El e ars de soare, el presărat din rumeguş peste dobitoace.

El e învăţătorul nostru cu şiraguri de cuţite la brâu:

                                           el este chiar el şi o bună parte din noi.

 

Pe dealuri felinarele vestesc întunericul lui –

în adâncuri, fântânile amintesc

despre adânca lui înţelegere.

Iată-l cum ne loveşte cu blândeţe spinarea

cu aceeaşi nuia cu care căutase în zadar apă, pâine sau vin

până când din spinarea noastră ţâşnesc, într-o lumină de sânge,

adevărurile:

apa, pâinea şi vinul, inima şi zvârcolirile ei…

Şi fata blondă alergând despletită printre dealuri.

 

E timpul să stingem focul din vatră:

să spunem că nu am trăit pe pământ,

să minţim, să pretindem,

să jurăm la lumina întunericului

că şi noi am călcat peste ape,

întotdeauna pe urmele lui.

 

 

IUBITA MEA, PATRIA MEA

 

Ce s-a întâmplat cu tine, iubita mea,

ce suferinţă tăcută te străbate, tu, ţara mea

plină de zăcăminte ascunse sub gratii de lumini

                                                        şi promisiuni?

 

Cine te mai strânge în braţe, iubita mea,

cine îţi mai fură trecutul, cine îţi hotărăşte viitorul:

nunta, botezul, înmormântarea – tu, ţara mea,

tu, iubita mea jucată la zaruri, cântărită din priviri

şi, până la urmă, uitată de toţi

într-un manual

scris pe un colţ de masă în cea mai cruntă beţie a istoriei?

 

De ce eşti tu, iubita mea, mamă şi curvă cu toţi străinii

care te-au amăgit, care te-au smintit?

Tu, iubito, tu, patria mea

scuipată printre dinţii unei străine vorbiri,

mă recunoşti?

Vin către tine, vorbesc despre tine

cu toţi munţii, cu toate apele, cu toţi morţii războaielor mondiale

care îmi atârnă la gât şiraguri de cruci,

cu toate mănăstirile spânzurând pe dealuri înmiresmate de morţi.

 

Ce s-a întâmplat cu tine, iubita mea, ţara mea,

patria mea tăcută şi iertătoare şi răbdătoare?

De ce nu-ţi mai sărut pământul în aceeaşi limbă

                              cântată de cei vechi la ospeţe?

 

                   

DATORIA DE ARIPI

 

Unul cântă din traista poştaşului, altul la violoncel;

peste drum, fanfara înalţă fluturii şi viermii

cântecului de mâine.

Şi fiecare are de ales drumul spre ziua mântuirii…

fiecare cu alegerea lui: ciozvârta sau halca.

 

Până şi hoţii din vagoanele de marfă

au priceput aceste înţelesuri: adică ziua de mâine

ridicată ca pe o pânză de corabie

în mila vânturilor, alizeelor… şi altor amănunte

ale plimbării ori ale călcării pe ape.

 

E o stare de spirit a cărătorilor de piane,

o emulaţie a purtătorilor de case de fier, de cuvânt –

un foc de artificii al celor ce dorm în vagoane de marfă.

 

E un dor de ducă pe calea ferată.

 

De pe rambleu le fac semne ca o pasăre,

de pe rambleu le doresc o ţară mai bună.

 

Este un dor de vechime în bătrânele oase.

 

Când se vor întoarce, nu vor mai avea datorii –

când se vor întoarce nu vor mai avea aripi

cu care să hrănească cerul pustiu.

 

Oricum, e o ploaie pătrată şi capătul drumului

a început să-şi piardă înţelesul.

 

 

FRESCĂ DE EPOCĂ

 

După zavera tarabagiilor şi sminteala copiilor

a venit adevărăciunea ciumei şi răzmeriţa şobolănimii.

Nimeni nu e mai curat pe pământ decât fiul prafului

                                                                    şi al pulberii.

 

Şi nimeni mai adevărat decât urma şarpelui

ieşit la drumul mare. Şi nimeni mai neadevărat

decât parfumul trupului tău

din care m-am hrănit o iarnă întreagă şi

încă o iarnă…

 

Şi nimeni mai de neinventat decât scrumul

şi zaţul şi rumeguşul şi cenuşa şi zdreanţa de viaţă

pe care mi-ai fluturat-o, plecând, la ferestre…

în fine, ce-a mai rămas…

 

 

Din focul care a ars toată noaptea pe dealuri

mi-am pregătit vopsele:

oare câte femei şi-au pieptănat părul

înainte de a fi zugrăvite de vii?

 

 

ÎNVINGEREA DE SINE

 

E un copac în spatele fiecărei case –

sub pământ, un câine credincios păzeşte moartea

                                       ca pe o pasăre care îşi ia zborul.

– Am plantat un copil, am sădit o casă, am ridicat un copac:

e o umbră sub umbra pământului,

o aşteptare dezaripată, ştearsă din amintiri.

Tăcută, în liniştea plină de glasuri care amână sfârşitul, întunecatul,

o pasăre îşi ia zborul…

 

e un copac în fiecare şoaptă, în oricare gând.

Nu e coşciugul bătrânului de pe deal. E masa

la care cinstiţii comeseni află – după ce dau deoparte

                                                                            firimiturile –

că vinurile cu dansatoare sunt cele mai otrăvite.

 

Ca şi petalele, ca şi moartea care izvorăşte din noi:

Noi, duşmanii noştri, otrăvitorii noştri, muribunzii şi

                                                                           învingătorii!

Nişte monştri ai adâncurilor care am învins

până când am murit pe mari câmpuri de bătălie: nişte

scuturi, gemete, hălci de carne însângerată care

s-au predat întunericului. Atât pentru pietrele cioplite

pentru turiştii care fotografiază os cu os, ciozvârtă după

                                                                             ciozvârtă.

 

E un copac ce tresare în spatele fiecăruia din noi,

e o moarte eroică, un nou început – ca şi petalele umede,

otrăvite care tresar din mormintele noastre.

 

 

PARKING

 

Pustie stradă, pustiu caldarâm – morminte de paşi:

felinare şi sărutări, strângeri de mână – şi, mai la urmă, 

promisiuni şi ameninţări,

sudalme şi lacrimi – şi, sub lumina palidă: îmbrăţişări.

 

Când templele Vechii Elade au depăşit măsura chiparosului,

s-a răsucit lumina. Şi s-a văzut târziul umbrei de pe frunte.

 

Pustiu, târziu caldarâm, pe ce amuţire de cuvinte

am venit nepregătiţi să ne naştem?

 

Pe ce întuneric de cuvinte vine lumina, voi, hoţilor de lumină?

Şi, prin ce tuneluri se strecoară acea rază îndurătoare cu voi?

Pe unde se preumblă raza umbrei din voi?

 

Sunt mai multe semne de întrebare decât semne de circulaţie –

şi semnele voastre vă îndrumă spre un trecut îndoielnic

sau spre un viitor din care veţi alege mătasea broaştei…

cântecul de apoi, cel din amurg.

Deşi luminile focurilor de tabără vă roşesc feţele

sunteţi morţi ca nişte batiste pierdute pe ape. 

 

Pentru unii e timpul să apună la răsărit.

Pentru alţii a venit vremea să răsară în plin asfinţit:

e o afacere murdară cu lumina care nu mai calcă pe ape…

 

E o luptă surdă cu locurile de parcare ale bunului Dumnezeu.

 

   

UMBRE PE APE

 

Străpunşi de lumină, ameţiţi de magnetism – aşa sunt străinii

                                                           purtaţi de ape la stăvilar –

unii au plătit pentru asta, alţii au cărat sacii de oase

din cimitir… oase cu ghiuluri, cu furci şi topoare; –

oase cu oase până la trupul descărnat de ultima răsuflare.

 

Casa din făină de pe creştetul dealului

au folosit-o şi alţii ca pe o ladă de zestre: o pâine amară

s-a ridicat din pământ şi a vorbit cu gura plină

de viermi şi năpârci: o gură amară a deschis gura cuvântului

care a plutit peste ape.

 

Un străin îmi spală faţa.

Altul îmi acoperă gura cu pământ.

 

Amândoi nu înseamnă împreună.

 

Cine sunteţi voi? Amintiri ale gurii? Semne pe ape?

Scârbe strecurate printre dinţi au vorbit îndeajuns

şi îndeajunsul scârbei de a fi se plimba pe ape

ca o meduză care se pregăteşte să-şi tragă un glonte în cap…

 

 

Un cap din piatra cioplită în făina de zestre

a celui mai vremelnic anotimp al vorbirii.

Un străin îmi acoperă morţii,

le închide gura cu pământul ţării mele.

 

Dealuri pustiite de vânt – iată,

cititorule din pietre, dănţuitorule peste ape,

zburătorule peste nimicuri, ţineţi minte aceste vorbe

care au lovit stânca până la izvoare:

 

Amândoi nu înseamnă împreună.

 

 

SUFLETE MICI

 

Când recele devine frig, când frigul devine gheaţă

luând forma amintirii unui grăunte de viaţă –

abia atunci, din laptele tulbure al milostiveniei

se nasc nişte suflete mici care, uneori, au pene

cu care nu ştiu să zboare.

 

 

Se uită în oglinda gheţei şi ne văd pe noi.

Noi nu ştim să zburăm, dar am învăţat să înotăm

într-un ospăţ nesfârşit la care ne mâncăm morţii

                                                 până la măduva dulce a uitării.

 

Noi suntem suflete mici. În timp ce fericirea ni se urcă

pe ziduri ca o iederă păroasă. În timp ce noi nu suntem încă morţi

pentru că avem cunoştinţe… unchi şi mătuşi.

 

Mâinile noastre care au mâncat carne nu se mai înţeleg

cu cele care au mâncat oase încrucişate, piratereşti.

Mâinile noastre nu mai strâng mâinile care,

ca doi bătrâni bolşevici, au făcut oameni de zăpadă

                                                  din nisipuri mişcătoare de oameni…

 

Ziduri de Ierihon pentru un popor de surle, tobe şi trâmbiţe.

 

Noi suntem suflete mici, cu experienţă, ascunse în odaia ta,

în cămara ta plină cu jambon şi lemne pentru la iarnă –

suntem cei care îţi vor binele cu preţul binelui:

noi nu dăm niciodată bună ziua şi

nu ne luăm niciodată la revedere.

 

Noi suntem sufletele mici care trec peste toate.

 
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul