Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Cenzura şi istoria

        Sorin Lavric

Sīnt teme a căror lămurire echivalează cu o cădere a solzilor de pe ochi: īncepi să vezi lumea īn alt fel, dar īntr-un fel cu atīt mai dureros cu cīt, pīnă atunci, nu te īndoiseşi o clipă că nu ai fi īnţeles-o. Īn rea­litate, te mişcai īntr-o variantă prefabricată de īnţelegere a realităţii, o variantă al cărei conţinut īţi fusese strecurat īn minte printr-o subtilă şi anevoie de depistat persuasiune colectivă. Cīnd am realizat acest lucru, mi-am dat seama că, mai īntīi, adevărul e o chestiune de psihologie colectivă şi că, īn al doilea rīnd, nu există societate umană īn care cenzura să poată fi desfiinţată cu totul.

 

O societate fără cenzură e ca un orga­nism fără control nervos: īi lipseşte dispecerul, īi lipseşte acel organ care, emiţīnd informaţii privind soarta organismului, īşi vede de propria supravieţuire. Şi aşa cum creierul se preocupă de sănătatea trupului tocmai din nevoia de se păstra pe sine īn viaţă, tot aşa focarele ce exercită cenzura īntr-o comunitate īşi urmăresc propria supravieţuire. Dar nu poţi păstra ordinea unei comunităţi decīt cenzurīnd-o īn aşa fel īncīt să le dai oamenilor impresia că o faci spre binele lor. Şi astfel, preţul pe care īl plăteşti pentru păstrarea ordinii generale este amputarea gīndirii individuale. Īn schimbul liniştii şi bunăstării, īi laşi pe alţii să hotărască care e adevărul poporului tău. Şi cum adevărul este ceea ce cred oamenii la un moment dat despre ei īnşişi, arta unei cenzuri este ca, făcīndu-i să creadă ceea ce vrea ea, să le inducă convingerea că au ajuns singuri la adevăr. Scopul cenzurii de tip democratic este să lase impresia că nu există. Pentru asta, ea are nevoie de un singur element: emoţia umană.

Aşa cum īn trecut censul şi recensămīntul intrau īn răspunderea cenzorilor, astăzi cenzura democratică intră īn prerogativele a două instanţe: mass-media şi anturajul. Ambele dau naştere celei de-a treia forme, cea mai eficientă, de cenzură omenească: autocenzura. Să le iau pe rīnd. Cenzura mediatică e una clasică: adevărul este trunchiat prin omisiune, prin scoatere din context sau prin măsluire discretă. Cenzura anturajului (familial, profesional sau al amicilor) e cu mult mai subtilă: ea se bazează pe emiterea unor semnale afective care, sporindu-ţi vi­gilenţa, īţi induc o stare de alarmă īn virtutea căreia ştii că sīnt lucruri despre care, odată ajuns īn public, e bine să nu spui ce gīndeşti. Discuţiile īntre apropiaţi creează un cīmp afectiv culminīnd īntr-o stare de alertă psihică al cărei rezultat īl vei simţi īn public: te vei preface că aderi la o minciună pe care īn sinea ta o respingi. Din acest moment, emoţia anturajului te ghidează din umbră: apare autocenzura. O autocenzură e completă īn momentul cīnd ajungi să crezi tu īnsuţi īn varianta oficială de măsluire a adevărului, cīnd, aşadar, pentru a evita conflictul moral pe care ţi-l dă gīndul că te pre­faci īn public, oboseşti să mai joci teatru şi īncepi să crezi īn minciuna oficială. E ca atunci cīnd, presimţind că e contraproductiv să te tot autocenzurezi, fugi de pericolul de a te măcina nervos şi pactizezi cu propria cenzură. Din acest moment, devii cenzorul anturajului tău, iar cenzura se perpetuează de la sine, ca o reacţie īn lanţ. Cine mai poate acum să depisteze sursa iniţială a constrīngerii?

 

Iar īn cazul istoricilor, constrīngerea aceasta a devenit subīnţeleasă, căci la mij­loc este frica: frica de a nu supăra pe cei de care le atīrnă cariera. E vorba de o retracti­litate interioară provocată de o fire īnclinată spre gudurări ideologice. Chircindu-se sufleteşte, istoricul ajunge să posede o vi­gilenţă lucidă căreia i s-a luat virtutea in­tuiţiei. Se autocenzurează şi nu mai intuieşte trecutul. Un astfel de istoric īnregistrează tot şi nu mai simte nimic, precum o pīlnie căreia i se poate da orice spre asi­milare. Pe cīt este de lucid şi de cinic, pe atīt de emaciat empatic este. E cazul unei deşteptăciuni lipsite de propteaua indispensabilă a afectului. Rezultatul este un om malformat, a cărei singură grijă este ca, indiferent de subiectul pe care īl tratează, să se aibă īn vedere īntīi de toate pe sine, fiind cu precădere preocupat de felul īn care imaginea lui capătă contur pe baza a ceea ce scrie despre subiectul cu pricina. Nu subiectul contează, ci cum īşi poate sluji, pe seama lui, imaginea de intelectual cu vederi moderne. E vorba de un sindrom de obedienţă cinică, iscat de un impuls de prudenţă umană. Nu trecutul contează, ci cum ştie să se folosească de el pentru a emite semnale de supuşenie ideologică. Şi astfel trage trecutul la rindea, furīndu-i dramatismul.

 Numai că a īnfăţişa trecutul īnseamnă a-l evoca, iar a-l evoca e totuna cu a-l dramatiza. Cine vrea să descrie trecutul fără a-l dramatiza iese din condiţia umană a istoricului şi intră īn categoria neomenească a arhivei informaţionale. Cīnd te afli īn faţa unui noian de informaţii din care vrei să clădeşti un discurs, vrei nu vrei, ai nevoie de criteriul pe baza căruia să ordonezi informaţiile. Şi cum noianul nu poate singur să-ţi dea criteriul, imaginea aceasta ţi-o faci tu, ordonīnd informaţiile după intuiţia primordială pe care o ai īn privinţa trecutului. Dar intuiţia īnseamnă empatie, iar punerea cap la cap a informaţiilor īmbracă īntotdeauna forma epică a dramatizării. Un trecut nedramatizat aduce cu un amalgam de informaţii sau cu evocarea stearpă a celui care, lipsit fiind de vibraţie intuitivă, īşi suplineşte lacuna interioară prin īnghesuirea cu forcepsul a unor informaţii culese cu grijă timorată. Forcepsul, se subīnţelege, este cel al normelor ideologice īn vigoare. Aşa arată istoricii contemporani.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul