Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Câteva născociri despre urarea predilectă la români

        Paul - Gabriel Sandu

Urările pe care le facem unii altora, într-o serie vastă de ocazii, însă mai ales de Anul Nou sau de ziua de naştere, conţin invariabil urarea ,,La mulţi ani!”.  Adeseori însoţită numai de câteva cuvinte simple care adaugă emfatic amănuntul sincerităţii; sau de cuvinte ce conotează pozitiv tradiţia – adică „tradiţionalul «La mulţi ani!»” e mai nobil decât cel „nu la fel de împământenit”. Dincolo de înnobilările baroce ale sale, urarea poartă inconfundabila pecete a unei imagini despre lume, a unui anume fel de raportare la ea, specific românesc.

În franceză se urează, de obicei, ,,Un An Nou bun!”, celelalte cuvinte întâlnite în limbile romanice gravitând în jurul unor cuvinte (cvasi)sinonimice: fericit (italiană) sau prosper (spaniolă). În limbile germanice lucrurile nu stau mult diferit, de vreme ce engleza foloseşte adjectivul ,,fericit” şi germana pe cel de ,,norocos” pentru a face aceleaşi urări. Poate că, într-un fel, cea mai reprezentativă frază pentru toate cele enumerate mai sus este cea de care se foloseşte limba germană: ,,Glückliches neues Jahr!”, însemnând, mot-a-mot, ,,An Nou norocos!”. Expresia se află la celălalt capăt faţă de acel ,,La mulţi ani!” românesc, deşi, s-ar putea replica, una dintre urări implică şi stă pentru un mod de a (pre)înţelege lumea, în timp ce în cazul celeilalte nu ar părea să fie vorba despre acelaşi lucru.

Urarea de ,,La mulţi ani!” stă, de asemenea, la baza unui cuvânt căruia mulţi îi conferă o semnificaţie specială: ,,mulţumesc”. Constantin Noica, bunăoară, ştia că expresia arhaică ,,mulţi ani ire” s-a concentrat şi s-a esenţializat în cuvântul pe care astăzi îl folosim atât de des, fără să mai intuim, de fapt, semnificaţia lui genuină. Aşadar, nu numai că urăm cu orice ocazie ,,La mulţi ani!”, ci facem asta mult mai des, de fiecare dată când mulţumim, chiar dacă o facem cumva fără ştirea noastră, chiar dacă limba se rosteşte de una singură. Acest amănunt cu totul esenţial este confirmarea ideii liminare, aceea că urarea ce ne stă mereu pe buze nu este altceva decât şlefuirea unei viziuni asupra lumii, şi nu o banală expresie golită de orice fel de însemnătate.

   Poate că, în primă instanţă, am fi tentaţi să condamnăm şi să depreciem această formulă, de vreme ce pune accentul exclusiv pe cantitativ şi lasă senzaţia că ceva nu poate fi bun dacă nu este în cantităţi apreciabile. Numai că un astfel de gând s-ar îndepărta cu totul de sensul intim al expresiei. Şi, totuşi, de ce se pune accentul – pentru că este evident că nu altceva se întâmplă – pe ,,mulţi”? De ce  ,,mulţi ani”, şi nu ca în celelalte limbi europene ,,fericiţi”, ,,norocoşi” sau ,,frumoşi”. Ce semnificaţie are acest cuvânt, ,,mulţi”, în expresia amintită?

Este destul de posibil ca în spatele acestei banale expresii să stea un sens pe care l-am pierdut, marca unei ati­tudini specifice, o atitudine care a învestit destinul cu o semnificaţie majoră, o atitudine pentru care a accepta este concrescut cu a trăi, o atitudine care ni se potriveşte în cea mai mare măsură nouă, românilor. Pe scurt, o atitudine fatalistă. 

Norocul sau fericirea – ne învaţă urarea – sunt lucruri care nu ţin de noi şi care vin când vor ele. La fel cum ,,ne paşte un gând”, ne poate ,,paşte” o mare nenorocire sau un mare nenoroc. Ce înseamnă toate astea? Nimic altceva decât că, aşa cum gândurile sunt ale noastre numai în măsura în care le găzduim pentru scurte răstimpuri, la fel se întâmplă şi cu lucrurile care intră sub extensiunea mai vastă a ideii de destin. Conform tradiţiei române, omul nu poate face mai mult decât să-şi împlinească soarta, conştient că aproape totul depinde de o forţă din afara lui, o forţă căreia el i se supune şi pe care o acceptă. Nu este locul aici să enumerăm exemplificări ale acestei atitudini, ale acestui mod de a înţelege lumea, care revine obsesiv în nenumărate doine ori balade  specifice folclorului românesc şi care toate reflectează, asemenea unor cioburi, aceeaşi credinţă.

De la Tinereţe fără bătrâneţe…, unde întoarcerea eroului din tărâmul fără de timp este inevitabilă, până la balada Mioriţei, unde cel căruia i se pregăteşte moartea înţelege că voinţa lui nu poate fi decât absolvită de o eventuală împotrivire a sa faţă de soarta hărăzită – şi, în consecinţă, se supune destinului -, mesajul este acelaşi. Nu de laşitate este vorba aici, ci de înţelegerea şi conştientizarea faptului că temeraritatea nu-şi are sensul. Orice chip ar fi luat, de flăcău de basm sau de cioban, voinţa umană refuză orice provocare exterioară, obţinând o formă a pasi­vităţii care vine în continuarea unei legi fireşti şi imuabile, în consonanţă cu un principiu cosmic.

Ceea ce se întâmplă s-a întâmplat, cumva, deja şi acceptarea este cea mai bună soluţie, de vreme ce orice încercare de împotrivire aduce suferinţă şi tulburare. Ciobanul mioritic răspunde acestor sentimente care ţin de conflictul deschis cu lumea, cu liniştea celui care îşi imaginează deja propria moarte într-un cadru hiperbolizat. Numai pentru că îşi acceptă soarta el poate avea drept preoţi ,,munţii mari” sau ,,stelele făclii”. O astfel de atitudine este singura care poate aduce împăcare cu sine şi cu ordinea cosmică (un pleonasm care spune multe despre modernitate).

 Destinul trebuie împlinit indiferent ce poate însemna asta. S-ar părea că în cazul flăcăului din poveste lucrurile stau altfel. Însă, încă din ceasul naşterii lui, din ceasul în care i se promite tinereţea veşnică, el are de împlinit un destin. Nu pleacă părăsindu-şi părinţii ca să sfideze soarta, ci ca să o împlinească. Şi tot destinul, subtil deghizat în întâmplare, îl ademeneşte în Valea Plângerii. Simte că trebuie să se întoarcă acasă, că nu mai poate rămâne acolo, deşi primeşte toate asigurările că tot ce a lăsat cândva în urmă a ieşit din existenţă. În ciuda faptului că este avertizat şi devine aproape conştient de acest lucru, el se întoarce pentru a-şi întâlni moartea, cea care, la rândul ei, îl aşteaptă. Tulburarea eroului din poveste, care găseşte ceea ce bănuia că va găsi, vine tocmai dintr-o vagă nesupunere, nesupunere convertită, însă, în contrariul ei prin gestul cu care destinul lui se împlineşte. Moartea îl scutură de fiinţă, pălmuindu-l. Avusese parte de ani mulţi.

Ce e din toate acestea în urarea pe care o folosim atât de des, ce importanţă au cele două simboluri ale creaţiei folclorice în înţelegerea urării de ,,La mulţi ani!”? Nara­ţiunea prezentă în baladă şi cu atât mai mult în basm a fost suprimată şi esenţializată, însă a fost păstrată ca atitudine. Se urează mulţi ani pentru că, în fond, ar zice românul, norocul vine când vrea el, indiferent de dorinţa noastră şi, cu cât sunt anii mai mulţi, cu atât este mai probabil că în cele din urmă norocul va veni şi soarta îşi va găsi împlinirea. Este, poate, o formă a unui calcul al probabi­lităţilor, livrat deja, în această urare specifică, deodată cu rezultatul lui. Şi acest calcul este cu putinţă numai pentru că fatalismul a prefăcut o necunoscută într-o constantă. Cred că aşa ar trebui să privim această urare pe care o folosim atât de des şi care închide în sine un mod specific de raportare la lume, excluzând astfel posibilitatea ca ea să fi apărut cu totul la întâmplare sau fără să aibă vreo semnificaţie demnă de un interes anume. Şi poate că înţelegând-o astfel vom fi recuperat ceva dintr-o dimensiune pierdută a lumii noastre.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul