Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Un apicultor din Salva

        Stelian Tăbăraş

Înfloresc salcâmii. Eveniment nu mai puţin spectaculos şi simbolic decât, de pildă, urcatul oilor la munte. Acum se deplasează şi se instalează prisăcile cu vagoanele lor colorate, ce vor fi aşe­zate sub poala crângului, ca să fie văzute cât mai de departe de albine, acestea să scurteze cât mai mult distanţa de la flori la faguri. S-au scris poate mii de cărţi despre misterele acestei ocupaţii, de la observaţiile poetic-primitive până la tratatele de apicultură. Fiecare prisacă are însă povestea ei, oamenii ei, care, trăind însinguraţi, sunt dornici să mai schimbe o vorbă şi care, după salutul de bun venit, te întreabă imediat cât o fi ceasul. În perioada de început a culesului, cantitatea de miere este impresionantă. Un apicultor din Salva, tatăl actorului Vasile Pupeza, şi, prin coincidenţă, al Andei Pupeza, cea care ani de zile a scos şi editat ea singură revista Apicultura, a avut curiozitatea să aşeze pe un cântar un stup întreg. Concluzia: o sută două­zeci de kilograme într-o zi, cu atâta a crescut stupul în greutate!

 Apicultorii sunt, în general, oameni singuratici, profunzi. Bătrânul Pupeza, care ne-a găzduit într-o vară (eram într-o „expediţie” prin Maramureş şi Ardeal), dovedindu-se o minunată gazdă – deşi nu ştia altceva despre noi decât că suntem prieteni cu fiul său – , era în stare să tră­iască în izolare trei luni de zile, cu prisaca în „pastoral”: la salcâmi şi la floarea soarelui. Deşi nu erau vremuri în care se vorbea cu voce tare despre astfel de lucruri, ne-a povestit că este un greco-catolic statornic, prigonit, alungat. De fapt, pădurile cu salcâmi adăposteau toată vara apicultori aproape în exclusivitate greco-catolici – alcătuind un fel de castă, asemenea celei a geamgiilor din Călăţele sau a vechilor suflători din glăjeriile transilvane. Am mai aflat de la bătrânul Pupeza că fusese hirotonit preot greco-catolic în clandestinitate, în pădure, de către însuşi episcopul Hossu. Dacă în perioada Imperiului habsburgic Diploma Leopoldina recunoscuse  toate cele patru religii din Transilvania (romano şi greco-catolicismul, lutheranismul, calvinismul), dacă personalităţi de seamă ale acestei religii, precum Micu-Klein, Şincai, Petru Maior, Timotei Cipariu, Papiu-Ilarian şi alţii, avuseseră la vremea lor posibilitatea să studieze în Occident şi să  dezvolte ulterior identitatea naţională românească, dacă în 1923 Constituţia declara Biserica greco-catolică biserică naţională, alături de ortodoxie, cu întâie­tate faţă de alte culte, în comunism ea fusese scoasă în afara  legii. Astfel încât bunurile a mii de biserici şi preoţi au fost confiscate, episcopii şi preoţii care se opuseseră au fost arestaţi, iar dacă, totuşi, biserica greco-catolică a continuat să existe, acest fapt s-a datorat celor hirotoniţi clandestin, care ţineau slujbe prin ascunzişuri.

Se spunea în şoaptă că bătrânul Pupeza aducea şi primea mesaje de la Iuliu Hossu, pe atunci în domiciliu forţat la Căldăruşani. L-am aşteptat într-o seară până noaptea târziu, când camionul tractase întreaga colonie – era sfârşitul verii –, şi, sosit până la urmă, a trebuit să-l ajutăm la descărcarea a nu  mai puţin de o sută douăzeci de stupi, plus angaralele cărate o dată cu prisaca (centrifugă,  tipar pentru alcătuirea matriţelor de fagure de ceară, ca albinele să nu mai cheltuiască timp şi cu asta). Ne-a uluit forţa lui fizică: era după o zi de drum, dar ne-a dat gata pe toţi cei de faţă, care obosiserăm după primii  douăzeci de stupi descărcaţi. A mai avut apoi şi chef de şuetă, povestindu-ne cum peste vară, având atâta timp, culege seminţe de plante melifere şi le aruncă apoi prin grădini, chiar şi în sat, încât în unele dintre ele recunoşti flora Bărăganului. A scos din „ascunzătoare” câteva sticle de hidromel, la lumina căruia a povestit până ne-a luat somnul.

Avea să moară în chip misterios, to­pind ceara de albine, care, se zice, s-ar fi umflat în timpul topirii, s-ar fi revărsat peste ceaunul imens şi ar fi stins ara­gazul, în timp ce el adormise. Am folosit cuvântul „misterios” întrucât mai erau şi alte cazuri de greco-catolici  hirotoniţi în secret, care sfârşiseră cam la fel. Ca şi în închisori, unde preoţii uniţi s-au comportat cu adevărat eroic, au pătimit şi  au plătit crunt.

Fiu său Vasi Pupeza ar mai păstra, se zice, hârtia de hirotonire a bătrânului prelat apicultor, semnată de înalte feţe bisericeşti, în frunte cu Iuliu Hossu. Istoricii greco-catolicismului ar trebui să aibă cunoştinţă de acest document, care ar elucida  multe. Îi văd şi astăzi pe apicultorii ieşiţi în „pastoral”, mai departe de autostrăzi şi şosele, cât mai departe, pentru că, altfel, maşinile, în goana lor, omoară zilnic mii şi mii de albine. De fiecare dată mă gândesc la bătrânul preot şi la lumea sa - îndepărtată de oameni, apropiată de Dumnezeu. Într-un fel, destinul l-a moş­tenit şi Vasi Pupeza, care se află astăzi în SUA; cu priceperea şi talentul moştenite de la tatăl său, a avut acolo varii preocupări, nu doar actoria. Nu-l mai văzusem de la rolurile lui înfăţişându-i pe Dedalos şi pe meşterul din Columna de Mircea Eliade, pusă în scenă de Mihai Velcescu şi de la recitalul său personal, alcătuit doar din versuri de ­Eminescu. Vara trecută ne-a vizitat, mi s-a părut acelaşi, răspândind lumina din Salva. Ne telefonăm de Paşti, de Crăciun, de Sfântul Vasile şi zumzetul care însoţeşte convorbirile noastre peste ocean, alcătuite din nu prea multe cuvinte, e desigur cel al albinelor. 
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul