Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Se poartă creştinismul

        Ana-Maria Nistor

Îmi pare din ce în ce mai limpede faptul că astăzi se cultivă temeinic gustul pentru un anume soi de spectacu­lozitate moştenit din Evul Mediu. Mai puţin credinţa. Televiziunile au autentice strategii de fascinaţie a privirii şi, precum omul medieval se înghesuia în Hipodrom să vadă dansatori şi scamatori, cântăreţi şi animale monstruoase, şarlatani şi iluzionişti, aşa şi spectatorul de azi îşi excită ochiul cu lumea agitată din studiourile TV. Urâtul şi diformul incită cel mai tare, showul de sânge e văzut cu o uşurare purificatoare şi mesajul subliminal „se poate orice” şi-a băgat demult şi adânc coada. Pe acest teren, era firesc să prindă toate viziunile new age despre Biblie, ortodoxie, catolicism, Sfinţi Apostoli. Pentru că nu ştiu dacă aţi observat, de o vreme încoace se poartă creştinismul, dar nu oricum, ci interpretat, raţionalizat, analizat în eprubetă şi împachetat în noi descoperiri fabuloase demne să răstoarne lumea. De la Codul lui Da Vinci, o modă a cuprins posturile de docu­mentare şi nu trece o lună fără să se mai dezvăluie ceva care să zguduie omenirea. Un Codex, o Biblie revăzută şi adăugită, o nouă analiză chimică a giulgiului lui Iisus, nu ştiu ce semne ascunse în vreo biserică. Toate în numele adevărului şi al raţiunii, de dragul spectaculosului şi lăsând o dâră de mister necurat – îndoiala, semnul lui „se poate orice”. Săptămâna trecută a făcut vâlvă o emisiune pe Naţional Geographic despre Codex Gigas: Biblia diavolului – un manuscris imens, de prin secolul 13, scris pare-se de un călugăr din Bohemia într-o singură noapte. Povestea spune că era, practic, imposibil, chiar şi pentru un benedictin de vază, să redacteze cele 624 de pagini într-un timp atât de scurt şi, astfel, acesta, pentru a-şi duce treaba la bun sfârşit, ar fi făcut un pact cu diavolul. De-aici – tot felul de comentarii, numărători şi grafice ale specialiştilor. Dar nu asta frapează, ci informaţia strecurată consecvent în discurs cum că, alături de Vechiul şi Noul Testament, tronează pe două pagini imaginea Satanei, alături de capitolul despre leacuri, că e clar că asta are o importanţă mare şi tot aşa. Afirmaţii aparent inocente, rostite în numele cunoaşterii, vin să mixeze orice cu orice, clătinând axio­logia. Iar spectatorii înghit pe nerăsuflate aceste demonstraţii, experimente, speculaţii, avizi de show.

Şi printre toate cele amintite, câte o emisiune cinstită clipeşte timid, înghesuită în grilă la „şi altele”. Cine, Doamne, iartă-mă! -, stă sâmbăta la orele 15.00 să se uite pe TVR 2? Câteva mătuşi pensionare, nişte profesoare cu dulceaţa de smochine în faţă, mama regizorului, iubitele actorilor şi cu mine, care trebuie să-mi fac temele pentru gazetă, sătulă de pattern-ul „violenţă” care se derulează la nesfârşit. Oricum, pentru spectatorul obişnuit, nimerit din întâmplare la Între cer şi pământ, nu-i mare diferenţă între Sfinţii Părinţi şi Evul Mediu, între creştinismul timpuriu, Da Vinci şi vremea vrăjitoarelor şi a alchimiştilor. E perioada aceea de demult (întunecată, am citit în liceu), în care toate se amestecau şi oamenii credeau deopotrivă în demoni, îngeri, Rai, Iad, în care cei mai mulţi erau sclavi şi Biserica făcea regula. Şi, în această mare de ignoranţă postcomunistă, new age, profund materialistă şi superstiţioasă, cum să tulbure o picătură de apă limpede? În vieţile noastre agitate şi confuze se amestecă numerologia cu Acatistul Sf. Anton, astrologia cu destinul, Shiva cu Iisus Hristos, rugăciunea cu meditaţia şi dieta cu postul. Şi îi dispreţuiam pe protestanţii care-şi cumpărau indulgenţe... Suntem luminoşi, curaţi, chiar dacă încercaţi de viaţă, păcate nu prea facem, noi avem experienţe şi fapte care se pot justifica imediat printr-o aliniere proastă a plane­telor sau prin presiunea unei energii negative venită de la ceilalţi. Iar dacă, revin, nimereşte cineva la o emisiune bine făcută despre vieţile unor Sfinţi Părinţi, precum „Satyrul şi îngerul. Despre revelaţia Sfântului Augustin”, vizionarea acesteia ne dă un sentiment confortabil: deci, se poate, am şi eu toate şansele să devin un creştin de soi, dar nu acum, mai am de trăit, poate ceva mai târziu. Adică, ce, Sf. Augustin n-a trebuit să se cufunde mai întâi în cele lumeşti pentru ca apoi să aibă revelaţia? Şi-apoi, el a fost actor, s-a dedat la tot felul de comédii ca să placă lumii, noi doar le urmărim. El mergea la Colosseum, fascinat de luptele cu lei, noi abia dacă ne uităm la Capatos. El a fost însurat şi a cochetat în acelaşi timp cu un tânăr, noi stăm deoparte de toate cazurile pe care le vedem zilnic la TV. Deci, se poate.

Odată, un părinte călugăr mi-a spus că păcatul in­telectualilor este că intră cultural în biserică. Şi avea dreptate. M-am perpelit ani de zile sperând să nu ajung o culturală şi n-am reuşit. Cu toate acestea, prefer comentariul în locul ignoranţei şi al amestecului de orice cu orice. Prefer să plec şi să mă fac că uit, ca să am de unde să mă întorc, poate, 10 ani mai târziu, decât să mă amăgesc zi de zi că sunt acolo, numărându-mi credinţa după cantitatea de lumânări, acatiste şi documentare văzute. Sau, şi mai şi, să ajung să spun, ca un coleg de breaslă: „Dragilor, e trendy să fii creştin. Uite: faci o faptă bună, îţi bifezi un x în cer. Aşa că m-am hotărât ca anul acesta să botez vreo trei, patru copii. Ce ziceţi?”.

Revelaţia Sfântului Augustin s-a terminat într-o jumătate de oră, atât cât durează emisiunea. A trecut ca o boare bine primită, care ne-a făcut să ne simţim în si­guranţă. Regizorul Radu Găină, inspirat, a făcut un fel de docudramă în care mai mulţi actori, pe rând, jucau rolul Sfântului şi al câte unui interlocutor. Am aflat, astfel, o mulţime de lucruri. Inclusiv acela despre mama sa, Sancta Monica, pentru care Augustinus a rămas drept „fiul atâtor lacrimi”. Se spunea că s-a rugat 16 ani fără încetare ca fiul şi soţul ei să se convertească. Ea, o creştină ferventă, era apropiată Sfântului Ambrozie care, pe vremea aceea, era nici mai mult, nici mai puţin decât episcop de Milano. Cu alte cuvinte, tot părintele cu relaţiile sale rezolvă tot. Deci, se poate.

 P.S. Nu ştiu ce urmează la Între cer şi pământ. Eu o să mă uit ca să-mi iau doza săptămânală de creştinism aplicat.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul