Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Omul de jos

        Bogdan O. Popescu

Deşi niciunul dintre intelectualii Barcelonei nu ar fi de acord cu teza mea, ba chiar s-ar grăbi să aducă argumente solide că mă înşel, bunul-simţ al necunoscătorului îmi spune că limba catalană este o spaniolă franţuzită. Adică schimbarea lui „adios” cu „adieu” sau a lui „por favor” cu „si us plau” şi toate pluralurile care au pierdut un „e” şi se termină direct în „s”, ca în franceză, să fie doar o aparenţă? De-abia urcat în vagonul metroului metropolitan la „Hňspital Clinic” – unde lucram pentru ceva mai mult de şase săptămâni – mi-am glisat atenţia dinspre plictisitorul anunţ sonor că nu se fumează către măştile umane din incintă, în spatele cărora încerc adesea să ghicesc un destin sau măcar o dorinţă. Încep să scanez sacadat volumul interior, iluminat cu intensitate variabilă şi zdruncinat de acceleraţii deranjante. Pe scaunele din faţă stânga câteva personaje mai degrabă fade – o negresă grasă scotocind într-o pungă uriaşă de supermarket şi lângă ea un adolescent cu căştile pe urechi, îngânând din cap. Chiar lângă uşă, în dreapta, zace pe spate, cu şezutul împins în faţă, un om durduliu, înalt, cu faţa plină de coşuri şi ochelari cu dioptrii mari, care îi dilată pupilele şi pleoapele suficient cât să distorsioneze cu fruntea şi nasul. E italian – îi povesteşte celui de alături cum nu a putut să găsească un singur cappuccino bun aici. Şi pronunţă „capuşino”, accentuând „ş”-ul. Vorbeşte aprins, parcă supărat, cum le stă bine napolitanilor, nimic nu îi convine, parcă tot oraşul ăsta este greşit şi funcţionează defectuos.

Vagonul de metrou este dintre cele vechi, mai puţin lustruit, fără ecrane care să anunţe staţia următoare şi fără bare de metal laterale, pe care să te poţi sprijini dacă nu ai şansa să prinzi un loc pe scaun. Mă uit în jur din nou. Mulţi stau cu nasul vârât în „Que!”, ubicuitar pe aici. Adică „Ce”. Dintre toţi răsare, ca o păpădie pe deasupra firelor de iarbă, o donă trecută de vârsta cuceririlor dintr-o privire sau dintr-o reaşezare a poziţiei picior peste picior, îmbrăcată într-un deux-piéces negru, probabil de la Zara, care frunzăreşte „Metro”. În ciuda injecţiilor repetate cu Botox, ridurile frunţii sunt sculptate ca în lemn şi faţa a rămas în rest imobilă şi neexpresivă. Aurul îi sclipeşte de la gât, încheieturi şi degete, probabil moştenit prea târziu de la o mamă cu acelaşi fel de riduri şi obiceiuri. „Que!” şi „Metro” sunt ziare distribuite gratuit în transportul în comun, un fel de tabloide cu referiri sumare şi subiective la viaţa oraşului şi pline de reclame în care poţi vâna unde găseşti cele mai importante reduceri. „Metro” este primul care se termină, încă de dimineaţă, atunci când toţi călătorii se grăbesc spre serviciu, aşa încât către prânz nu mai găseşti decât „Que!”, diferenţa dintre ele, după mine, nefiind de fapt niciuna. Pentru a scăpa de lecturi stupide, oamenii au nevoie de o aglomeraţie serioasă, care se produce numai pe anumite linii la orele de vârf, când, în fine, încep să vorbească între ei, în majoritatea cazurilor despre lucruri la fel de insignifiante ca acelea pe care le găseşti în „Que!”.

În capătul vagonului sare în ochi înfăţişarea familiară a doi interpreţi de ocazie – acei romi care pot fi găsiţi în aproape orice oraş european, mai ales în metrouri sau trenuri locale, dar nu rareori şi prin cârciumioare, bodegi de tot felul sau chiar restaurante cumsecade, cu pretenţii. Despre aceştia, turiştii români cred că sunt români, cei unguri că sunt unguri, iar cei sârbi că sunt sârbi. De aceea e uşor în general să recunoşti un astfel de est-european în mijloacele de transport din Vest – începe brusc să-şi inspecteze hainele, rucsacul şi celelalte efecte personale, ca nu cumva să poarte inscripţii din ţara de provenienţă, ceea ce m-am surprins cu un zâmbet că fac şi eu. Unul dintre artiştii ambulanţi e buhăit, arată de vreo şaizeci de ani, prin pielea gri a bărbiei dublate îi pătrund ţepi albi, de care atârnă picături de transpiraţie vâscoasă, mărturie a grăsimii burdihanului său, a efortului de a fugi în staţii dintr-un vagon într-altul şi a căldurii obositoare a verii în Barcelona. Pântecul îi este învelit într-o cămaşă înflorată prinsă doar în doi nasturi şi serveşte drept bun sprijin acordeonului negru, lustruit, cu burduf, care se etalează enorm, ca o aripă de pasăre urâtă, şi cu o inscripţie aurie care nu se distinge. Celălalt, mai zvelt, mai înalt şi sigur mai tânăr, întoarce cu nişte mâini arămii-noduroase o vioară de pe o parte pe alta. Acordeonistul, ca într-un film de scurt metraj care se derulează non-stop, începe să bată tactul cu unul dintre pantofii săi de lac crăpat şi pornesc amândoi ca printr-o singură mişcare să se înfrupte dintr-un tangou argentinian. Deşi cântă foarte tare, pentru a putea acoperi troncănitul metalic al roţilor şi zumzăitul electric al motoarelor şi pentru a îndrăzni să cerşească până în capătul celălalt al vehiculului, feţele cititorilor de „Que!” nu se prea întorc spre ei, lămurind două fapte: acest tip de prezenţă nu era o premieră şi majoritatea călătorilor nu plăteau de regulă biletul la spectacol. Spre exemplu, prietenul italianului, imperturbabil, nu pridideşte să dea din cap afirmativ la auzul continuării nemulţumirilor care au pornit de la cafea. Mă desprind de înţelesul involuntar al conversaţiei şi privesc îngânatul acesta din cap de trei ori pe secundă, mi se pare un fel de tic idiot, însoţit din timp în timp de verbalizarea „si”, „si”, „si”, un cântec cu o singură notă. Sprâncenele, fruntea şi gâtul îi culisează şi ele, sprijinind într-o simfonie de mimă nemulţumirile uriaşului miop napolitan. Negresa examinează atent un pachet de bureţi de spălat vase, luat probabil pe mai nimic. Dona în negru cu riduri a privit o clipă către cântăreţi, mai degrabă plictisită decât mirată, apoi a schimbat poziţia picior peste picior, şi-a aranjat fusta cu o mână artrozică şi a continuat să exploreze anunţurile imobiliare cu fotografii color. Îşi caută o nouă casă de cumpărat, am gândit. În ciuda ridurilor, pare suficient de sprintenă în mişcări încât să îşi mai dorească o schimbare de domiciliu. Sau poate numai se amuză cu ideea de a avea o altă locuinţă. Nu, de fapt nu cred, mai degrabă vrea s-o vândă pe a ei, cea moştenită de la mama bogată şi longevivă, drept în centrul oraşului, care acum trebuie că valorează o avere. Asta e. Îşi va lua ceva mai mic la periferie şi cu diferenţa de bani va călători în toată lumea şi îşi va completa colecţia de bijuterii. Ah, Mexic, Brazilia, Argentina, poate până în Ţara de Foc, Ushuaia. Apoi Africa de Sud, apoi orientul. Plus diamante, smaralde şi topazuri luate pe sub mână la nici jumătate de preţ. Poate chiar amanţi de ocazie. Ori măcar anumite satisfacţii atât de preţioase după o anumită vârstă – schimbatul patului de două ori pe zi în hotelurile de cinci stele, băutul cafelei decofeinizate pe o terasă de unde se zăreşte întreg cuprinsul mării şi portul aburit, dimineaţa.

Mergeam două staţii, ca de obicei. Hospital Clinic – Diagonal – Verdaguer, cu linia albastră. Linia albastră oferă legături bune şi staţiile nu sunt foarte lungi. Aproape la fel de bună este şi linia verde, care şerpuieşte prin tot oraşul, sau cea roşie, care-l străbate de-a latul. Linia galbenă este şi ea foarte utilă, întrucât trece prin toate locurile importante, de vizitat, sau pur şi simplu şic.  Numai linia violetă e stupidă – scurtă şi fără noimă. Poate că de aceea i-au ales această culoare, pentru a atrage călători fără niciun alt motiv. În plin strident-exploziv tangou argentinian, simt că sunt la rândul meu fixat. Cu temperamentul meu destul de iute, întorc privirea de îndată şi îi dau drumul ca unui tentacul explorator. E vorba de o mogâldeaţă de om, care din prima fracţiune de secundă frapează printr-o limbă uriaşă, roşie şi aproape uscată, pe care o protruzionează din răsputeri, mişcându-i vârful uşor înainte şi înapoi şi dând impresia că şi-o molfăie între maxilarele scofâlcite, fără dinţi. Stă aşezat pe un scaun şi picioarele îi vin prea scurte, pulpele atârnându-i ca într-un abator imaginar, fără să atingă podeaua. Are ochii bulbucaţi şi mă ţintuieşte animalic, cu o combinaţie de ură şi isterie, adăugând parcă, peste limba strânsă în fălci, un zâmbet de pisică sălbatică. Nasul îi este miniatural, punând şi mai mult în evidenţă limba, fruntea albă şi mai ridată decât a donei în negru. Mă sperii mai rău când începe să arate cu mâinile lui micuţe, ca nişte cioturi, spre mine şi să icnească agresiv. În stânga acestui copil bătrân şi rău stă o femeie între două vârste, probabil nu cu mult mai înaltă decât el, care pare obişnuită cu această paradă de grotesc, afişând o plictiseală dezolantă. Cu gesturi ferme, de educatoare, începe să lovească peste braţele agitate ale omuleţului şi să-i facă din deget ameninţător, bâiguindu-i şi ea ceva, de neînţeles pe sub desfrânarea sonoră a tangoului şi vocea conductorului care anunţă staţia următoare. Şocat şi atras în acelaşi timp de către fiinţa care se dădea în spectacol la doi metri şi jumătate înaintea mea, simt nevoia să întorc capul, având impresia că agitaţia de care dădea dovadă era stârnită de interesul meu, dificil de escamotat. Mă simt brusc ruşinat că l-am explorat ca pe un exponat şi îmi construiesc rapid o altă strategie, mânat de atracţia stranie pe care o simţeam. Încep aşadar să privesc spre el, zăbovind preţ de o jumătate de secundă, apoi fixând persoana de lângă, geamul, podeaua şi de la capăt. Cu acest joc de-a normalitatea se pare însă că nu îl pot păcăli, întrucât reacţionează identic: mă arată cu mânuţa, îşi înfige ochii de fiară în figura mea şi începe din nou să icnească în timp ce saliva îi curge pe la colţurile gurii. Cu toate astea, schimbarea de tactică mi-a adus un câştig neaşteptat pentru tabloul şi aşa absurd. Pe scaunul din dreapta creaturii se află un asiatic, probabil chinez după fizionomie, tuns scurt, slab, cu ochelari şi cu o cămaşă albă de in. Are o carte în mână şi pare că îi parcurge, încruntat, rândurile. Omuleţul nostru cu limba mare, umflată şi scoasă pînă la bărbie începe să îi trântească chinezului, din timp în timp, una peste carte şi apoi să dezlănţuie, de fiecare dată, o rafală de râs cu sughiţuri, ca într-o scenetă la televizor. Era clar, chinezul realizase despre ce e vorba, probabil chiar cu mult înaintea mea, însă ca şi mine nu dorea să se zgâiască îngrozit la perso­najul diform şi nici să-l jignească, ridicându-se. Găsise soluţia să se prefacă în continuare că îşi citeşte cartea, în timp ce număra în minte staţiile până la destinaţie. Dacă îmi iau mai bine seama, toţi din vagon dădeam dovadă clară de civism, acceptându-l pe şturlubaticul omuleţ cu handicap ca pe un vecin oarecare, în ciuda neastâmpărării şi a boroboaţelor sale. Femeia între două vârste are în continuare grijă de el, îi ia mâna de pe cartea chinezului şi îl loveşte nu tare, ci demonstrativ de două-trei ori peste braţe. Faţa îi este împietrită şi face aceste gesturi automat. Chinezul mai trage uneori cu coada ochiului, probabil temându-se şi încercând să anticipeze următoarea lovitură, ca la meciurile de ping-pong. Se comportă absolut civilizat, dar starea de tensiune este uşor de sesizat – încep să devin din ce în ce mai sigur că, dacă ar fi fost liber, să zicem aşa ca într-un joc pe computer, i-ar fi făcut imediat de petrecanie omuleţului. Poate că sunt influenţat de filmele chinezeşti pe care le-am văzut în copilărie, eu ştiu, în care toată lumea bătea pe toată lumea.

Trenul frânează brusc. Ca într-un ritual exersat tacit, cei doi cântăreţi îşi încheie cu un acord amplu tangoul, cel cu vioara începând să înainteze, într-un zig-zag aparent impus de balansul trenului, din cetăţean în cetăţean, cu un portofel pentru monezi în mână, din piele jerpelită şi cu arc metalic la deschidere. Burduhănosul rămâne în schimb în picioare la locul său şi continuă să se joace la clape şi butoane, într-un acompaniament de fundal, postludic, al actului de colectare a monezilor. Aşa cum anticipasem, nu a fost o staţie îndestulătoare pentru ei, majoritatea indivizilor întorc capul, unii chiar au curajul să îngaime „no”. Cotizează totuşi un adolescent care vrea să îşi cucerească suplimentar prietena, arătându-se generos, şi dona elegantă cu riduri, aceasta din urmă socotind că îi va purta noroc la vânzarea casei şi la viitoarele sale călătorii prin lume. Italianul, la cât de supărat părea oricum, nici gând să cedeze vreo monedă. Vioristul, păşind ca prin vis, se întoarce neaşteptat şi către omul cu limba scoasă. Acesta atât atepta şi, derulându-şi în continuare programul de explorare a mediului înconjurător, îl plesneşte peste portofel de-i sar pe jos toate centimele strânse în ultimele trei-patru staţii. Uitând pentru un moment de simţul său civic, e rândul chinezului să izbucnească în râs. Chinezii râd destul de curios, scâncind parcă din instrumentele acelea din care şi cântă. Declanşat poate de chinez, şi omul de jos a început să râdă, cu un zgomot tărăgănat, cu limba scoasă mult în afară, obrajii scofâlciţi şi ochii răi. Femeia între două vârste din stânga sa nu l-a dojenit mai rău decât de obicei pentru gesturile sale, comportamentul ei era egal, imperturbabil. După câteva clipe de stupefacţie, vioristul brunet începe, aproape fără rost, să culeagă monezile de pe jos, ţinând în cealaltă mână arcuşul şi vioara, clătinat ca un om beat de frânele scrâşnind. Pe moment eram mai mulţumit, întrucât puteam privi întreg spectacolul fără să mai fiu admonestat de icnelile agresive ale omului de jos.

În cele din urmă ne-am oprit, s-au deschis uşile. Eram la Diagonal. Aici poţi schimba cu linia verde dacă pofteşti, aceea care şerpuieşte prin tot oraşul. Luminii vagonului, filtrată de sus printr-un grilaj metalic şi oscilând în intensitate, s-a adăugat treptat şi paleta difuză şi galbenă a neoanelor din staţie. Se îngrămădesc, spre aceeaşi uşă, atât chinezul, cât şi cântăreţii, aceştia din urmă împingându-l nervoşi pe cel dintâi, probabil pedepsindu-l pentru criza lui de râs nestăvilită. Staţie nouă, oameni noi, cum se spune. Nu urcă prea mulţi. Printre ei, o gospodină vopsită blond, oarecum simpatică, zâmbitoare, căutând cu o privire binevoitoare către ceilalţi, care se grăbeşte să ocupe locul lăsat liber de chinez. Nu rămâne mult de aşteptat. Îndată după ce pornim, omul de jos începe să o scuipe, culmea, ţinând limba scoasă în continuare. Gospodina s-a speriat teribil, aşa cum se sperie uneori numai cei surprinşi la camera ascunsă, ştergându-se într-un târziu pe faţă cu braţul umflăţel şi roz. Femeia educatoare şi-a aplecat puţin trunchiul în faţă, peste omul de jos, a zâmbit amabil şi a început probabil să îndruge nişte scuze nedesluşite. Numai pe La Rambla mai există şansa să vezi în Barcelona asemenea sperieturi, acolo unde un pitic deghizat în maimuţă se amestecă prin mulţimea de trecători şi urlă dintr-o dată cât îl ţin plămânii la urechea cuiva.Întorc puţin capul şi îl surprind pe italianul mătăhălos şi cu faţa unsă de producţia neîncetată a acneei că mă priveşte cu pupilele lui dilatate ca un animal blând, încercând parcă să-mi obţină aprobarea pentru starea lui de spirit. Urmărise probabil şi el reprezentaţia grotescă şi comică, cu aceeaşi atenţie ca şi mine. Poate el însă nu gândea ce am scris eu aici, poate avea propria lui scurtă povestire. De aceea nu i-am încuviinţat din ochi căutarea şi el a simţit nevoia să renunţe. Gospodina, refăcută parţial, simte nevoia să-i spună femeii educatoare „E totuşi drăguţ”. Ca o nelămurire în plus, vine răspunsul femeii între două vârste „E un scump, să ştii, e vărul meu”. Negresa, care dormea, se trezeşte scuturată de frânele intermitente în curbă ale vehiculului metropolitan. Uşile se deschid – Verdaguer –, mă îndrept către ieşire. Înainte de a face pasul decisiv, mai privesc o dată către omul de jos. Mă fixează, de data aceasta nerevendicativ, cu ochii lucioşi, mai degrabă trişti decât agresivi şi, pentru prima dată de la începutul întâlnirii noastre neaşteptate, îşi furişează treptat uriaşa limbă în gură, cu un efort care valora aproape cât un rămas bun. Am tendinţa să încerc să fac cumva cu mâna însă nu îmi iese. „Nu se fumează în metrou” se aude încă o dată, a nu ştiu câta oară. Trec pragul uşilor către peron, însă rămân ca hipnotizat cu ochii către omul de jos şi el îmi întoarce gestul de suprave­ghere. Alţi câţiva pasageri îi înlocuiesc pe cei care părăsesc vagonul şi cu mers de felină se îndepărtează şi dona în negru cu riduri. Uşile se închid lent, potrivindu-se cu greu parcă în lăcaşuri şi după un scurt răgaz trenul porneşte. Imaginea începe să alunece în viteză, însă mai disting cum omul de jos, cu membrele lui scurte făcute aripi, îşi ia uşor zborul ca înger prin văzduhul prăfuit al interiorului galben, aşa cum eu nu voi putea niciodată.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul