Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Tragedia îndoielilor şi Comedia certitudinilor - Economistului Gheorghe Dolgu

        D. R. Popescu

Eu nu cred în Matematică, în ştiinţe, în 2 plus 2 fac 4, nu cred în Economie... Sigur, nici Principele nostru nu prea credea în toate adevărurile etichetate! N-am cine ştie ce dovezi care să-mi justifice neîncrederile! Una, totuşi, ar putea fi luată în vedere: nici măcar unul din puzderia de laureaţi ai Premiului Nobel pentru Economie n-a prevăzut criza financiară şi economică aflată acum în înflorire! Aşa că nu prea cred în Adevăr, mă îndoiesc de existenţa reală a marilor gogoşi din gogoşeria umană (libertate, egalitate, fraternitate!), nu ştiu ce există în spaţiul dintre numere, dintre 1 şi 2, dintre 9 şi 10, dar am o stimă incalificabilă faţă de cei ce cred în adevărurile de care eu mă îndoiesc! Nu cred nici în euforia bunurilor materiale şi nici în extazul spiritual metafizic, colectiv sau individual; cred mai degrabă în îndoielile Prinţului Hamlet şi în dezechilibrul în care a ajuns el – dezechilibru care cuprinde conştiinţa şi semnalele ce vin din inconştient şi luminează mai exact existenţa umană într-o Danemarcă veşnic parcă sărită din ţâţâni! Hamlet, Prinţul Îndoielilor, până la urmă se îndoieşte şi de virtuţile malefice ale criminalului Claudius! Nici virtuţile negre ale morţii nu pot întruchipa singura realitate daneză, îşi spune Prinţul, îndoindu-se chiar şi de puterea criminală a celor ce-l trimit în Anglia ca să fie ucis! Deşi e foarte clar că regele fratricid îl condamnă la moarte, socotindu-l – vezi, Doamne! – un dement periculos şi-l trimite în dar asasinilor englezi, ce-i sunt îndatoraţi, Prinţul se îndoieşte şi de crima ce-ar putea să-i curme zilele!.. Doar când îşi dă seama că însoţitorii săi în Englitera erau foştii prieteni de la universităţile germane, R şi G, deveniţi, între timp, flautele, fluierele regalităţii criminale, Prinţul îi lasă pe cei doi trădători ai prieteniei adolescentine să meargă fără el în moartea care se numea Anglia...

Mereu, ca să nu greşească, Prinţul se îndoieşte de toate: se îndoieşte şi de himera adevărului relevată de Duhul tatălui său şi confirmată de jocul actorilor în necruţătoarea oglindă numită „Capcana cu şoareci”. Cu toate că, în deconstruirea pretinselor convingeri – iluzorii, desigur! – ale sale şi ale prietenilor săi, Arta actorilor este religia de care se îndoieşte cel mai puţin, Prinţul caută în analiza propriilor stări să descâlcească în toate nuanţele incertitudinilor reperele adevărului... Inima îi este mereu răvăşită de tensiunile produse în cunoaşterea sa tulbure şi limitată. Mereu îi apare în faţă – prin Polonius, Ofelia etc.! – inconsistenţa relaţiilor dintre oameni şi ritmul aburos al sentimentelor virulente sau moarte, ce împing viaţa spre trăiri bucuroase (Laertes), fără a o împlini în demnitate. Dacă totul e putred în Danemarca, atunci şi apa e putredă şi pute, şi aerul e putred, şi cerul e putred şi duhneşte, toată structura materiei e putredă – şi e putred şi Dumnezeu!

Tot căutând adevărul morţii rigăi Hamlet şi negăsindu-l cu certitudine, tot îndoindu-se şi de sine, Prinţul se depersonalizează şi ajunge şi el o materie putredă?

Se îndoieşte de propriile demersuri şi preferă să se întrebe dacă a fi sau a nu fi poate oferi o soluţie? Să nu ne grăbim! Realitatea aleatorie a alteratei istorii daneze nu se poate evidenţia cu frenezia din convingerile şugubeţe ale comediilor!..

Între florile din Nordul şi Sudul râului ce străbate meleagurile de lângă Elsinor, între Sudul şi Vestul dalbei nebunii a Ofeliei, Prinţul descoperă o certitudine: putreda Danemarcă rupe echilibrul sufletesc al neprihănitei Ofelia! Cât sunt de întinse Danemarca, Norvegia, Germania, Polonia, Anglia – adevărul nu mai are loc în spaţiile lor. Prinţul nu găseşte răspunsuri în istoria lor stricată, nici în necunoscutul propriului său eu, nici în lumina regală ce triumfă peste castelul de la Elsinor, nici în fericirea daneză întrupată în Claudius şi Gertruda... Adevărul începe să se ivească din ne­bunia Ofeliei! Însă doar după apusul stelelor, spre dimineaţă, se aude cântând printre flori ne­bunia Ofeliei!

Acesta este semnalul major al desprinderii Prinţului de incertitudini!

Acum, parcă Hamlet devine punctul magic în care se întâlnesc energiile contemplaţiei şi energiile faptelor; anahoretul şi războinicul se privesc faţă în faţă. Meditaţia calmă şi dinamica distructivă a veşnicei vitejii cavalereşti trebuie să dialogheze şi, paradoxal sau ba, după scena duelului final cu fratele necopt al Ofeliei, în drumul spre adevăr nu va mai rămâne din Hamlet decât autodistrugerea desăvârşită şi tăcerea!

Acum se pot rememora câteva scene care în devălmăşia incertitudinilor n-au fost tălmăcite, la vremea lor, la justa lor valoare! Întâi, nunta!

După nunta grăbită a lui Claudius cu Gertruda, danezii sperau să apară, în locul disperării produse de moartea rigăi Hamlet, o reintrare a lumii în ţâţâni! Nimeni, dintre cei vii, nu se gândea la o crimă!.. Dar regele asasinat cunoştea bine crima şi voia s-o dezvăluie! Astfel, Stafia rigăi vorbeşte! Şi, treptat, din înălţimile turnurilor de pază ale castelului de la Elsinor începe să coboare în Danemarca frica!... Noul rege, Claudius, care beneficiase, de curând, legal, cu actele nunţii încheiate, adică, de patul Gertrudei şi de tronul fratelui său, profitând, pentru prima oară, şi de istoria Danemarcei, începe să simtă, chiar în faţa icoanei, în genunchi stând, o disoluţie în propriile sale gânduri şi vorbe, vorbe!... Nu cu mult înainte, când actorii începuseră să-i acopere cu întrebări în dungă, insidioase, punctul său de vedere, se simţise iritat şi dăduse ordin să se oprească spectacolul, să se aprindă luminile!... Spectacolul se oprise, dar crima începuse să intre în lumină!

Iar în corul vocilor daneze încep să se audă, timid, unele glasuri care parcă încearcă să răspundă şi la unele întrebări nepuse! Căci nimeni nu se întrebase până la spectacolul dat de actori cum de putuse muri atât de stupid, în somn, riga Hamlet, într-o grădină – lină precum grădina raiului! Şi, culmea: acum, parcă încep să se audă şi nişte ecouri – la nişte adevăruri nerostite de nimeni!

Hamlet, cărturar, ostaş, virgin, ascet, un fel de ca­valer ascet, încearcă să-şi construiască propria perfecţiune din două valori extreme, concomitente:  vocaţia contemplativă, ce ţine de identităţile spiritului, şi vocaţia ... militară, în care tatăl său, riga Hamlet, excelase! Cum Evul – timpul militar, eroic – se înclina spre o eră modernă, în loc să apere sublimul meditaţiei asupra rostului omului, vocaţia ostăşească intră în conflict cu el şi ...războiul ascuns e gata, iar îndoiala va învinge!... Înfruntarea dintre gândirea riguroasă, rece sau înfierbântată, şi palpitul pasiunilor, al iubirii şi violenţei, se va augmenta în pur­tarea prinţului Hamlet, astfel încât am putea spune că Prinţul devine propriul său agresor şi propria sa victimă.

Totuşi, punctul suprem al tragediei incertitudinilor prinţului poate fi dezlegat, şi este, de regina Gertruda, mama sa!

Pentru Claudius adevărul este cu desăvârşire exclus din sfera valorilor. În scena duelului trucat dintre Hamlet şi Laertes, Gertruda, presimţind că în lilialul pocal regal se află o licoare otrăvită, destinată fiului său, ia pocalul în mâini, gata să bea lichidul morţii, şi-l priveşte o clipă pe regele Claudius, aşteptând, cumva, de la el, un semn de disperare, un semn de iubire, un schimb de cuvinte între două conştiinţe... Dacă regele Claudius i-ar fi smuls pocalul din mâini, dacă ar fi lăsat măcar să se înţeleagă că misterioasa moarte aştepta, docilă, ascunsă în pocalul blestemat, salvând astfel viaţa reginei, ar fi făcut dovada unei iubiri sublime, pentru care şi-a ucis fratele! Dar, boieri dumneavoastră, lăsând-o pe Gertruda să bea licoarea morţii, Claudius arată că doar dorinţa de a ocupa tronul Danemarcei l-a împins să toarne cucută în urechea adormită a fratelui său, viteazul rigă Hamlet! Dacă ar fi recunoscut dezordinea mentală a propriilor sale legi interioare nelegiuite măcar în faţa descentratului Laertes, care cunoştea moartea depusă în pocal, Claudius s-ar fi putut arăta tulburat de frumuseţea reginei şi înspăimântat de golul şi singurătatea în care pieirea ei l-ar fi închis! Dar Claudius, omul fără sentimente, cel care iubea doar ideile de mărire ale puterii regale, o lasă pe Gertruda, ca un rege clovn ce era, să golească pocalul morţii, oferindu-se, fără să bănuiască, în orgoliul său patologic, viitorului absurd, pe care nu-l putea controla şi care nu-l va ierta şi-l va forţa să simtă în gura sa de saltimbanc al Puterii şuvoiul sângelui său mai putred decât putreda Danemarcă. 

 
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul