Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Scriitorul, un mijloc de fixare emoţională a informaţiei

        Doina Ruşti

 

Interviu realizat de Andra Rotaru

 

Este unul dintre autorii români despre care se scrie mult în ultima vreme. Ultimul său roman, inspirat dintr-un caz real, Lizoanca la 11 ani, a îndreptat atenţia cititorilor şi înspre ceea ce se întâmplă în afara zonei individuale de siguranţă. Subiectul romanului devine şi o faţetă a modului în care societatea intervine asupra omului şi acţiunilor ieşite dintr-o normalitate unanim acceptată drept convenţie. Omul devine ţinta hazardului şi mentalităţii unei comunităţi, devine un target vremelnic într-un loc în care pedepsele încă se aplică şi societatea îşi dictează normele de conduită morală. Doina Ruşti este, de asemenea, unul dintre scriitorii români care au blog. Aici, Doina Ruşti se prezintă astfel: „De pe la 1830 aproape toţi strămoşii în linie paternă au fost dascăli de ţară. Toţi pasionaţi de meseria lor. Înainte de această dată, au fost fierari, podgoreni şi prăvăliaşi. La fel de pasionaţi. O parte din ei erau armâni veniţi din Muntenegru. Dinspre partea mamei a existat un preot, turc convertit la ortodoxism, pe la 1780. Restul au fost geambaşi”.

Profesor universitar şi specialistă în simbologie,  în ultimii ani a fost prezentă în volume colective - Tovarăşe de drum (2008), Poveşti erotice româneşti (2007), a semnat prefaţa unor cărţi precum Fabrica de tămâie - de Lucian Mîndruţă (2004) sau Basme - de Ioan Slavici (2004), a publicat non-ficţiune - Bestiarul cantemirian (2007), Enciclopedia culturii umaniste (2006), Dicţionar de simboluri din opera lui Mircea Eliade (1997, 2005), dar şi romanele Omu­leţul roşu (2004), Zogru (2006), Fantoma din moară (2008), Lizoanca la 11 ani (2009).

 

Cât de important este ca un scriitor să se inspire din social? Este scriitorul în general, pentru public, una dintre sursele credibile?

 

 Nu are absolut nicio importanţă. Scriitorul nu este o sursă documentară, ci un mijloc de fixare emoţională a informaţiei, cam în felul în care Gorila lui Rebreanu mi-a influenţat mie receptarea perioadei legionare. M-a făcut să-l cred mai mult pe el, decât manualele de istorie. Dar asta pentru că eu sunt o fiinţă narativă şi uşor de păcălit prin poveste. Pentru ceilalţi oameni, probabil că lucrurile stau cu totul altfel.

Ca să nu mai vorbim despre faptul că unii au contestat autenticitatea romanului meu Lizoanca la 11 ani, pe motiv că nu vorbeşte strict despre cazul din ziar. Intenţia unui scriitor nu este să informeze, ci să creeze o lume pornind de la întâmplările reale, în cazul meu, întâmplarea reală fiind aceea că despre un copil s-a scris că i-a îmbolnăvit pe oamenii maturi. Acuzaţia aceasta este ceea ce constituie un sindrom al lumii în care trăim, iar pe mine m-a interesat subterana acestui flagel. Cum de s-a ajuns aici? Cu toate acestea, romanul a fost atacat sau lăudat excesiv, în funcţie de tabăra care avea interes comercial pentru romanul meu sau pentru alt roman, despre care unii credeau că este similar. Dar nu m-ai întrebat despre asta şi, ca să nu-ţi tulbur starea poetică, îţi propun să trecem mai departe.

 

Aşa cum informaţiile din cărţile de beletristică reprezintă unele dintre sursele de informare pentru cititori, putem spune că ele sunt o alternativă, alături de TV, internet, ziare? Ce au ele în plus?

 

Desfătarea cititorului de rasă. Cine mai citeşte astăzi ficţiune? Intelectualul care protestează împotriva apăsării informaţionale, omul îndrăgostit ori cel care vrea să evadeze în mod capricios din lumea faptelor rapide în cea a faptelor povestite cu încetinitorul.

 

Cât de mult vă plac provocările literare? Cum vi se pare că a ieşit experimentul Poveştilor erotice româneşti? Au semnat mulţi dintre scriitorii importanţi ai momentului… Cum a fost pentru dumneavoastră?

 

Eu am luat foarte în serios invitaţia Magdalenei Mărculescu. Era o zi de vară, iar noi două eram într-o cafenea, în faţa unor pahare cu apă, aburite, întocmai ca paharele pe care le visezi, fără să ai voie să le bei. Iar la masa de alături stătea un bărbat pe care l-aş putea descrie şi-n somn: insolent şi cu trei rânduri de cercei. A fost o zi de vară în care am aşezat apoi o poveste, fără să mă grăbesc deloc, timp de două luni, o zi foarte elastică şi foarte tolerantă. Însă vecinătatea cu bărbatul din cafenea a fost absolut decisivă.

 

Cât de uşor scrieţi, aveţi la dispoziţie timpul necesar? Există o luptă contra cronometru între timpul scriitorului şi timpul omului care trebuie să îşi câştige existenţa? Care ar fi meseria ideală pentru un scriitor?

 

Scriu foarte încet, foarte greu, dar scriu în mod constant, de pe când aveam 15 ani. Un scriitor ar trebui să fie scriitor şi atât. Nicio meserie nu-ţi lasă suficient timp pentru scris. Am puţin timp la dispoziţie, însă am în fiecare zi o oră rezervată scrisului, dimineaţa. În tot restul zilei trăiesc în interiorul unei poveşti pe care încerc s-o scriu în dimineaţa următoare. Dar abia vara, în vacanţa mea de profesor, pot să scriu cu adevărat.

 

După succesul volumului Fantoma din moară (2008), cât de greu e să revii pe piaţa editorială? Cum a fost perioada dintre Fan­to­ma din moară şi scrierea Lizoancei la 11 ani (2009)? Cu ce situaţii mai cunoscute, mai puţin cunoscute, v-aţi confruntat?

 

Este adevărat că aceste două romane au apărut cam unul după altul. Dar nu pentru că aşa ar fi fost scrise. Fantoma din moară este romanul la care am lucrat mult şi pe care n-am reuşit să-l public. Mi-am dorit să scriu o poveste în tradiţia romanului despre fantome, dar care să cuprindă şi experienţa mea de viaţă sub comunism. De asemenea, mi-am dorit să scriu romanul anilor ’80. Sunt multe părţi din acest roman la care am renunţat. Şi sunt câteva pasaje pe care le-am adăugat cu puţin înainte să intre sub tipar. Nici măcar nu pot să spun cât timp am scris la el, ci doar că aş fi vrut să-l fi publicat în 2000. El are mai multe straturi de suferinţă: prin 2003 am scos un capitol şi am creat în jurul lui Omuleţul roşu, publicat în 2004. Apoi l-am abandonat un timp. În 2005 am scris Zogru (de fapt, în perioada august 2004-septembrie 2005).  Apoi m-am întors iar la Fantoma din moară. M-am întâlnit atunci cu Luminiţa Marcu şi i-am povestit intriga. Ea m-a încurajat să nu-l abandonez şi am reluat finalul (modificare la care am renunţat ulterior). Ultima oară am făcut schimbări majore în 2006. În martie 2007, am predat romanul Editurii Polirom, iar în noiembrie 2008 a apărut pe piaţă. El fusese anunţat încă din iunie, dar apariţia cărţii Tovarăşe de drum, unde aveam şi eu un text, a amânat, din motive de promovare, lansarea Fantomei din moară. Prin urmare, chiar este adevărat că fiecare carte îşi are norocul ei. Zogru a apărut la mai puţin de trei luni de la momentul în care am făcut pro­punerea editorului (Lucian Dan Teodorovici). Iar Fantoma a zăcut prin fişiere. Unul dintre ele s-a numit Chilia.

În acest interval de aproape doi ani, scurşi numai de la predarea manuscrisului Fantomei, am scris Lizoanca la 11 ani. A fost un impuls şi o stare de spirit. Mărturisesc că mi-am imaginat pentru o clipă că lumea, impresionată de romanul meu, va pleca în căutarea fetiţei care mi l-a inspirat şi o va salva. Am scris acest al patrulea roman în aproape jumătate de an, din martie până în septembrie. Însă cu alte luni înainte mă gândisem cum să-l scriu, îmi creasem subiectul, îmi imaginasem gesturile şi atitudinile personajelor. Aceste două romane sunt destul de înrudite. De fapt, Lizoanca spune mai departe povestea satului românesc. E un fel de epilog la Fantomă.

 

Spuneaţi într-o prezentare a cărţii că personajele volumului Lizoanca la 11 ani creează o „harababură morală”. V-aţi confruntat vreodată cu cititori care vă confundau cu personajele despre care scriaţi? Până unde poate merge scriitorul cu astfel de contopiri sau asumări ale identităţilor personajelor pe care le-a creat?

 

În niciunul dintre romanele mele nu am mers nici pe auto-identificare fidelă, nici pe „copiere“ de personaje, deşi cel mai adesea mi s-a reproşat că am scris despre oameni reali. Totul a început cu primul meu roman, Omuleţul roşu, despre care s-a spus că este un roman cu cheie.  În acest roman am folosit numele unor persoane reale (cu voia lor, bineînţeles), pentru că am vrut să atrag atenţia asupra unei posibile relaţii cu fapte şi întâmplări adevărate. În acest roman am scris despre tatăl meu şi despre presupusul său criminal, al cărui nume real l-am folosit în carte. Am fost deopotrivă dezamăgită şi flatată când am primit reproşuri bazate pe diverse speculaţii despre personajele romanului şi posibilele lor mo­dele. Chiar şi oameni anonimi, pe care nu-i cunoşteam, m-au acuzat sau mi-au mulţumit pentru că am scris despre ei. Este foarte adevărat că existau modele transparente, sugestii autobiografice, dar foarte puţine şi vagi. În cea mai mare parte a acelui roman aveam de-a face doar cu impresia unei posibile relaţii cu realitatea. Mai precis, în partea de început apare un director de editură şi o întâmplare trăită de mine şi relativ cunoscută în mediile intelectuale. Însă personajul meu are câte ceva din toţi directorii de edituri pe care i-am cunoscut. Întotdeauna am urât împărţirea în personaje pozitive şi negative. În plus, este un personaj care face introducerea într-o lume fabuloasă, a internauţilor şi-a omuleţului roşu, în care eu am „împachetat“ singura dramă care conta în acel moment: moartea tatălui meu.

Există şi întâmplări amuzante, legate de acest roman. La câţiva ani după apariţia Omuleţului, am făcut cunoştinţă cu o personalitate a lumii noastre culturale. I-am dat cartea mea de vizită şi a fost extrem de surprinsă: Cum? Eşti profesor universitar? Credeam că eşti... liber profesionistă, ca în carte.

De fapt, personajul din roman făcea menajul.

Şi mai paradoxal a fost când unii cititori ai Lizoancei s-au supărat că n-am scris exact povestea copilului din ziar şi s-au repezit să-i publice imediat numele şi adresa completă.

 

Cât de important este peisajul românesc pentru crearea acestor poveşti şi personaje?

 

Este lumea în care trăiesc, prin urmare, şi lumea din care se nasc romanele mele. N-am scris încă romane cosmopolite. Şi nici nu intenţionez să epurez o poveste în aşa măsură încât să nu se mai ştie de unde este, pentru că mi s-ar părea că seamănă cu alimentele depersonalizate care, deşi circulă acum în lume, nimeni nu le păstrează o amintire plăcută.

Dintre romanele mele, Zogru merge cel mai mult pe „culoarea locală“, pentru că tema cărţii se leagă de o credinţă românească, despre fiorul înnegurat al morţii, pe care fiecare om îl poartă pe faţă în perioadele de cumpănă sau când îşi aşteaptă sfârşitul. Şi, în contrapunct cu această pictură sumbră, am încercat să creez un personaj total inocent, optimist şi generos, care trece în mod picaresc prin istoria naţională.

 

Credeţi că există perioade mai slabe sau mai bune pentru creatorii de proză? Cât înseamnă muncă, rigoare, talent?

 

Sigur că există şi perioade proaste, cu mintea depopulată, cu sufletul stors. În principiu, prin muncă susţinută se poate scrie lejer un roman onorabil. Dar numai talentul dă strălucirea care face ca acea operă să reziste în timp.

 

Care este cartea scrisă până acum, cea mai dragă? De ce?

 

 Omuleţul roşu. Pentru că eram foarte îndrăgostită când am scris-o. Eram bolnavă de dragoste.

 

Dintre cărţile colegilor prozatori români, care e cartea pe care v-aţi fi dorit să o fi scris dumneavoastră?

 Multe. Dar, dacă aş spune câteva titluri, ar fi necinstit pentru ceilalţi scriitori, pe care n-aş apuca să-i numesc. Ca să nu-i mai punem la socoteală pe cei pe care n-am apucat să-i citesc ori de a căror existenţă nici măcar nu ştiu. De aceea şi numesc, de regulă, doar modelul meu iniţial: În absenţa stăpânilor, de Nicolae Breban.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul