Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Scriitorul, un mijloc de fixare emoţională a informaţiei

        Doina Ruşti

 

Interviu realizat de Andra Rotaru

 

Este unul dintre autorii romāni despre care se scrie mult īn ultima vreme. Ultimul său roman, inspirat dintr-un caz real, Lizoanca la 11 ani, a īndreptat atenţia cititorilor şi īnspre ceea ce se īntāmplă īn afara zonei individuale de siguranţă. Subiectul romanului devine şi o faţetă a modului īn care societatea intervine asupra omului şi acţiunilor ieşite dintr-o normalitate unanim acceptată drept convenţie. Omul devine ţinta hazardului şi mentalităţii unei comunităţi, devine un target vremelnic īntr-un loc īn care pedepsele īncă se aplică şi societatea īşi dictează normele de conduită morală. Doina Ruşti este, de asemenea, unul dintre scriitorii romāni care au blog. Aici, Doina Ruşti se prezintă astfel: „De pe la 1830 aproape toţi strămoşii īn linie paternă au fost dascăli de ţară. Toţi pasionaţi de meseria lor. Īnainte de această dată, au fost fierari, podgoreni şi prăvăliaşi. La fel de pasionaţi. O parte din ei erau armāni veniţi din Muntenegru. Dinspre partea mamei a existat un preot, turc convertit la ortodoxism, pe la 1780. Restul au fost geambaşi”.

Profesor universitar şi specialistă īn simbologie,  īn ultimii ani a fost prezentă īn volume colective - Tovarăşe de drum (2008), Poveşti erotice romāneşti (2007), a semnat prefaţa unor cărţi precum Fabrica de tămāie - de Lucian Mīndruţă (2004) sau Basme - de Ioan Slavici (2004), a publicat non-ficţiune - Bestiarul cantemirian (2007), Enciclopedia culturii umaniste (2006), Dicţionar de simboluri din opera lui Mircea Eliade (1997, 2005), dar şi romanele Omu­leţul roşu (2004), Zogru (2006), Fantoma din moară (2008), Lizoanca la 11 ani (2009).

 

Cāt de important este ca un scriitor să se inspire din social? Este scriitorul īn general, pentru public, una dintre sursele credibile?

 

 Nu are absolut nicio importanţă. Scriitorul nu este o sursă documentară, ci un mijloc de fixare emoţională a informaţiei, cam īn felul īn care Gorila lui Rebreanu mi-a influenţat mie receptarea perioadei legionare. M-a făcut să-l cred mai mult pe el, decāt manualele de istorie. Dar asta pentru că eu sunt o fiinţă narativă şi uşor de păcălit prin poveste. Pentru ceilalţi oameni, probabil că lucrurile stau cu totul altfel.

Ca să nu mai vorbim despre faptul că unii au contestat autenticitatea romanului meu Lizoanca la 11 ani, pe motiv că nu vorbeşte strict despre cazul din ziar. Intenţia unui scriitor nu este să informeze, ci să creeze o lume pornind de la īntāmplările reale, īn cazul meu, īntāmplarea reală fiind aceea că despre un copil s-a scris că i-a īmbolnăvit pe oamenii maturi. Acuzaţia aceasta este ceea ce constituie un sindrom al lumii īn care trăim, iar pe mine m-a interesat subterana acestui flagel. Cum de s-a ajuns aici? Cu toate acestea, romanul a fost atacat sau lăudat excesiv, īn funcţie de tabăra care avea interes comercial pentru romanul meu sau pentru alt roman, despre care unii credeau că este similar. Dar nu m-ai īntrebat despre asta şi, ca să nu-ţi tulbur starea poetică, īţi propun să trecem mai departe.

 

Aşa cum informaţiile din cărţile de beletristică reprezintă unele dintre sursele de informare pentru cititori, putem spune că ele sunt o alternativă, alături de TV, internet, ziare? Ce au ele īn plus?

 

Desfătarea cititorului de rasă. Cine mai citeşte astăzi ficţiune? Intelectualul care protestează īmpotriva apăsării informaţionale, omul īndrăgostit ori cel care vrea să evadeze īn mod capricios din lumea faptelor rapide īn cea a faptelor povestite cu īncetinitorul.

 

Cāt de mult vă plac provocările literare? Cum vi se pare că a ieşit experimentul Poveştilor erotice romāneşti? Au semnat mulţi dintre scriitorii importanţi ai momentului… Cum a fost pentru dumneavoastră?

 

Eu am luat foarte īn serios invitaţia Magdalenei Mărculescu. Era o zi de vară, iar noi două eram īntr-o cafenea, īn faţa unor pahare cu apă, aburite, īntocmai ca paharele pe care le visezi, fără să ai voie să le bei. Iar la masa de alături stătea un bărbat pe care l-aş putea descrie şi-n somn: insolent şi cu trei rānduri de cercei. A fost o zi de vară īn care am aşezat apoi o poveste, fără să mă grăbesc deloc, timp de două luni, o zi foarte elastică şi foarte tolerantă. Īnsă vecinătatea cu bărbatul din cafenea a fost absolut decisivă.

 

Cāt de uşor scrieţi, aveţi la dispoziţie timpul necesar? Există o luptă contra cronometru īntre timpul scriitorului şi timpul omului care trebuie să īşi cāştige existenţa? Care ar fi meseria ideală pentru un scriitor?

 

Scriu foarte īncet, foarte greu, dar scriu īn mod constant, de pe cānd aveam 15 ani. Un scriitor ar trebui să fie scriitor şi atāt. Nicio meserie nu-ţi lasă suficient timp pentru scris. Am puţin timp la dispoziţie, īnsă am īn fiecare zi o oră rezervată scrisului, dimineaţa. Īn tot restul zilei trăiesc īn interiorul unei poveşti pe care īncerc s-o scriu īn dimineaţa următoare. Dar abia vara, īn vacanţa mea de profesor, pot să scriu cu adevărat.

 

După succesul volumului Fantoma din moară (2008), cāt de greu e să revii pe piaţa editorială? Cum a fost perioada dintre Fan­to­ma din moară şi scrierea Lizoancei la 11 ani (2009)? Cu ce situaţii mai cunoscute, mai puţin cunoscute, v-aţi confruntat?

 

Este adevărat că aceste două romane au apărut cam unul după altul. Dar nu pentru că aşa ar fi fost scrise. Fantoma din moară este romanul la care am lucrat mult şi pe care n-am reuşit să-l public. Mi-am dorit să scriu o poveste īn tradiţia romanului despre fantome, dar care să cuprindă şi experienţa mea de viaţă sub comunism. De asemenea, mi-am dorit să scriu romanul anilor ’80. Sunt multe părţi din acest roman la care am renunţat. Şi sunt cāteva pasaje pe care le-am adăugat cu puţin īnainte să intre sub tipar. Nici măcar nu pot să spun cāt timp am scris la el, ci doar că aş fi vrut să-l fi publicat īn 2000. El are mai multe straturi de suferinţă: prin 2003 am scos un capitol şi am creat īn jurul lui Omuleţul roşu, publicat īn 2004. Apoi l-am abandonat un timp. Īn 2005 am scris Zogru (de fapt, īn perioada august 2004-septembrie 2005).  Apoi m-am īntors iar la Fantoma din moară. M-am īntālnit atunci cu Luminiţa Marcu şi i-am povestit intriga. Ea m-a īncurajat să nu-l abandonez şi am reluat finalul (modificare la care am renunţat ulterior). Ultima oară am făcut schimbări majore īn 2006. Īn martie 2007, am predat romanul Editurii Polirom, iar īn noiembrie 2008 a apărut pe piaţă. El fusese anunţat īncă din iunie, dar apariţia cărţii Tovarăşe de drum, unde aveam şi eu un text, a amānat, din motive de promovare, lansarea Fantomei din moară. Prin urmare, chiar este adevărat că fiecare carte īşi are norocul ei. Zogru a apărut la mai puţin de trei luni de la momentul īn care am făcut pro­punerea editorului (Lucian Dan Teodorovici). Iar Fantoma a zăcut prin fişiere. Unul dintre ele s-a numit Chilia.

Īn acest interval de aproape doi ani, scurşi numai de la predarea manuscrisului Fantomei, am scris Lizoanca la 11 ani. A fost un impuls şi o stare de spirit. Mărturisesc că mi-am imaginat pentru o clipă că lumea, impresionată de romanul meu, va pleca īn căutarea fetiţei care mi l-a inspirat şi o va salva. Am scris acest al patrulea roman īn aproape jumătate de an, din martie pānă īn septembrie. Īnsă cu alte luni īnainte mă gāndisem cum să-l scriu, īmi creasem subiectul, īmi imaginasem gesturile şi atitudinile personajelor. Aceste două romane sunt destul de īnrudite. De fapt, Lizoanca spune mai departe povestea satului romānesc. E un fel de epilog la Fantomă.

 

Spuneaţi īntr-o prezentare a cărţii că personajele volumului Lizoanca la 11 ani creează o „harababură morală”. V-aţi confruntat vreodată cu cititori care vă confundau cu personajele despre care scriaţi? Pānă unde poate merge scriitorul cu astfel de contopiri sau asumări ale identităţilor personajelor pe care le-a creat?

 

Īn niciunul dintre romanele mele nu am mers nici pe auto-identificare fidelă, nici pe „copiere“ de personaje, deşi cel mai adesea mi s-a reproşat că am scris despre oameni reali. Totul a īnceput cu primul meu roman, Omuleţul roşu, despre care s-a spus că este un roman cu cheie.  Īn acest roman am folosit numele unor persoane reale (cu voia lor, bineīnţeles), pentru că am vrut să atrag atenţia asupra unei posibile relaţii cu fapte şi īntāmplări adevărate. Īn acest roman am scris despre tatăl meu şi despre presupusul său criminal, al cărui nume real l-am folosit īn carte. Am fost deopotrivă dezamăgită şi flatată cānd am primit reproşuri bazate pe diverse speculaţii despre personajele romanului şi posibilele lor mo­dele. Chiar şi oameni anonimi, pe care nu-i cunoşteam, m-au acuzat sau mi-au mulţumit pentru că am scris despre ei. Este foarte adevărat că existau modele transparente, sugestii autobiografice, dar foarte puţine şi vagi. Īn cea mai mare parte a acelui roman aveam de-a face doar cu impresia unei posibile relaţii cu realitatea. Mai precis, īn partea de īnceput apare un director de editură şi o īntāmplare trăită de mine şi relativ cunoscută īn mediile intelectuale. Īnsă personajul meu are cāte ceva din toţi directorii de edituri pe care i-am cunoscut. Īntotdeauna am urāt īmpărţirea īn personaje pozitive şi negative. Īn plus, este un personaj care face introducerea īntr-o lume fabuloasă, a internauţilor şi-a omuleţului roşu, īn care eu am „īmpachetat“ singura dramă care conta īn acel moment: moartea tatălui meu.

Există şi īntāmplări amuzante, legate de acest roman. La cāţiva ani după apariţia Omuleţului, am făcut cunoştinţă cu o personalitate a lumii noastre culturale. I-am dat cartea mea de vizită şi a fost extrem de surprinsă: Cum? Eşti profesor universitar? Credeam că eşti... liber profesionistă, ca īn carte.

De fapt, personajul din roman făcea menajul.

Şi mai paradoxal a fost cānd unii cititori ai Lizoancei s-au supărat că n-am scris exact povestea copilului din ziar şi s-au repezit să-i publice imediat numele şi adresa completă.

 

Cāt de important este peisajul romānesc pentru crearea acestor poveşti şi personaje?

 

Este lumea īn care trăiesc, prin urmare, şi lumea din care se nasc romanele mele. N-am scris īncă romane cosmopolite. Şi nici nu intenţionez să epurez o poveste īn aşa măsură īncāt să nu se mai ştie de unde este, pentru că mi s-ar părea că seamănă cu alimentele depersonalizate care, deşi circulă acum īn lume, nimeni nu le păstrează o amintire plăcută.

Dintre romanele mele, Zogru merge cel mai mult pe „culoarea locală“, pentru că tema cărţii se leagă de o credinţă romānească, despre fiorul īnnegurat al morţii, pe care fiecare om īl poartă pe faţă īn perioadele de cumpănă sau cānd īşi aşteaptă sfārşitul. Şi, īn contrapunct cu această pictură sumbră, am īncercat să creez un personaj total inocent, optimist şi generos, care trece īn mod picaresc prin istoria naţională.

 

Credeţi că există perioade mai slabe sau mai bune pentru creatorii de proză? Cāt īnseamnă muncă, rigoare, talent?

 

Sigur că există şi perioade proaste, cu mintea depopulată, cu sufletul stors. Īn principiu, prin muncă susţinută se poate scrie lejer un roman onorabil. Dar numai talentul dă strălucirea care face ca acea operă să reziste īn timp.

 

Care este cartea scrisă pānă acum, cea mai dragă? De ce?

 

 Omuleţul roşu. Pentru că eram foarte īndrăgostită cānd am scris-o. Eram bolnavă de dragoste.

 

Dintre cărţile colegilor prozatori romāni, care e cartea pe care v-aţi fi dorit să o fi scris dumneavoastră?

 Multe. Dar, dacă aş spune cāteva titluri, ar fi necinstit pentru ceilalţi scriitori, pe care n-aş apuca să-i numesc. Ca să nu-i mai punem la socoteală pe cei pe care n-am apucat să-i citesc ori de a căror existenţă nici măcar nu ştiu. De aceea şi numesc, de regulă, doar modelul meu iniţial: Īn absenţa stăpānilor, de Nicolae Breban.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul