Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Cu cât pierdem un mit…

        Alexandru George

 În lunga şi atât de rigida şi bine controlata perioadă comunistă s-au petrecut numeroase şi variate schimbări în contrast cu conservatorismul de fond şi cu programul său elaborat şi hotărât pe baze pretins ştiinţifice. Au apărut probleme neprevăzute şi preocupări neobişnuite, deplasări de interes care au mers până la inexplicabil şi paradox, în contradicţie cu ceea ce se proclamase iniţial. Toate aceste derogări (care, dacă n-ar fi fost admis de sus, s-ar fi numit „devieri“) au conferit mai ales epocii Ceauşescu o animaţie de care au profitat în special intelectualii sau cei  care rămăseseră foarte neconvinşi că noul regim a adus şi va continua să aducă fericirea cetăţenilor care trăiau la noi şi în „lagăr“.

Şi, printre toate acestea, a început să se vorbească de mit, de mituri şi de alte energii care nu intrau nicicum în ideologia marxistă explicită, deşi erau folosite cu caracter de excepţie în folosul cauzei. Este absolut sigur că marile personalităţi ale comunismului erau mitificate şi acest lucru promitea să se întâmple şi cu cele care se pregăteau să beneficieze de beatificare sau măcar de nemurire. Şi, cum într-un astfel de regim ceea ce se întâmplă la nivel politic e repetat şi în alte domenii, soarta care-i aştepta pe artişti, pe scriitori era previzibilă şi, desigur, aşteptată.

Negreşit că despre „mituri“ se vorbise şi înainte pe ici, pe colo şi cu oarecare prudenţă ca despre un fenomen excepţional; un Mihai Viteazul sau un Eminescu fiind în mod cert în această situaţie, dar şi un Decebal sau N. Bălcescu; acuma însă, pe la mijlocul anilor ’60, termenul s-a omologat în cultura oficială la modul indiscutabil. Se scria (nu doar se pomenea), se exalta, se considera un fenomen caracteristic culturii noastre, o particularitate ce o recomanda atenţiei. Până şi eu, care eram cu totul în afara unor astfel de preocupări, am ajuns să traduc o carte, Mitografia personajului de profesorul italian Salvatore Battaglia care, deşi senator comunist în Parlamentul Siciliei, era şi un om foarte bogat şi mai ales putea scrie despre orice, oricum, în climatul de libertate al Italiei postbelice. Performanţa aceasta a mea de a populariza în România o masivă carte confuză şi plicticoasă nu a fost de nici un folos pentru problema în cauză; am amintit-o doar ca un semn al vremii care impunea o primenire tematică foarte amplă, atingând chiar zone foarte periculoase.

Fenomenul, azi ştiut de toată lumea, stătea în legătură cu Mircea Eliade şi  cu încercările regimului de a-l apro­pia, reabilitându-l, şi pe savantul de reputaţie mondială, după ce, din scrierile lui literare, se reeditaseră câteva. Eu îi citisem cărţile apărute în româneşte cu pasiunea adolescentului şi cu destulă contrarietate mai apoi, dar „momentul Mircea Eliade“ a constituit o adevărată bombă pentru cei tineri, mai ales pentru şaizecişti, el fiind în continuare semnalat şi comentat de cele mai mult ori favorabil.

Chestiunea „miturilor“, eventual, culturale, intrase şi în preocupările lui Blaga sau Nichifor Crainic şi apoi (dar nu totdeauna prin ei, ci direct de la surse) a multor gânditori preocupaţi de identificarea unei „spiritualităţi româneşti“ şi care nu au aparţinut totdeauna „dreptei“ in­telectuale înfiripate atunci.

În mod curios, ceea ce mi-a trezit mie foarte târziu un interes pentru problemă, circumscrisă la spaţiul mai ales literar, a fost un articol al lui Şerban Cioculescu (repetând cele spuse la Muzeul  Literaturii) în legătură cu valorificarea ciudată şi lipsită de măsură a lui G. Călinescu. El susţinea, pe bună dreptate, că personajele mitice devin aşa după dispariţia dintre cei vii, în condiţiile eventual drama­tice, de natură să simbolizeze pe cei ce s-ar interesa de ele nu neapărat în extaz. Pentru cei din generaţia bătrânului critic, personajul Călinescu  era un fost coleg de catedră care, după începuturi publicistice fără relief, erupsese în câmpul literelor prin biografia şi exegeza lui Eminescu, apoi ca romancier promiţător şi publicist de zonă eseistică, deşi până atunci lăsase impresia unui tânăr îmbătrânit înainte de vreme, asemănător multora din anii de după război, fără nimic misterios.

Cu toate că erau foarte diferiţi în alcătuirea lor intelectuală şi în felul în care dovedeau vreun talent profesional, în Istoria.... sa, Călinescu îi dedică o pagină excepţională de recunoaşteri pe care le refuză celorlalţi camarazi de generaţie, pe care îi minimalizează, aproape că-i desfiinţează literalmente; pe mine acest moment m-a interesat pentru că ideea de personaj-mit e introdusă tocmai de cel care va deveni aşa ceva, ba va fi şi un titlu de capitol în istoriografie. El încadrează acolo pe câţiva reprezentanţi ai genului, într-o ordine destul de ciudată: Filosofii-mituri: N. Iorga, Vasile Pârvan, din capitolul Noua generaţie, Momentul 1933, unde acesta şi-ar găsi un loc deoarece ar fi  influenţat decisiv filosofia „neliniştii“ şi „aventurii“, literatura „experienţelor“. Aşadar, cei doi filosofi-mituri sunt, de fapt, unul singur, deoarece Iorga este eliminat în puţine rânduri care încep cu: „Cu greu se poate închipui un om mai refractar ideilor generale ca N. Iorga. Şi totuşi noua generaţie (în parte şi adulându-l) l-a găsit precursor al gândirii actuale [adică aceea din 1940-1941]. Dacă privim pe N. Iorga nu drept un om cugetând, ci ca un personagiu sugerând prin prezenţa sa o gândire, ca un filosofmit, atunci istoricul reprezintă o poziţie” (p. 862).

Problema filosofului sau a gânditorului-mit, aşa cum se dezvăluie din Istoria lui Călinescu, are însă un dublu sens: e vorba de un savant care tratează ştiinţific despre mituri (aşa cum va face la noi Mircea Eliade în faza secundă a cererii sale şi care urmează cu câteva pagini în prelungirea capitolului de care am vorbit) sau de un personaj care, printr-o reuşită regie spectaculară, sugerează despre sine că nu aparţine contemporaneităţii cititorului, ci relevă un tip al acelei incontrolabile antichităţi. Adică tocmai ceea ce a izbutit Pârvan, căruia i se închină paginile cele mai frumoase din cartea discipolului său recunoscut. Deşi lui E. Lovinescu aceleaşi îi inspirase judecata că „Idei şi forme istorice (1921) şi Memoriale (1923) reprezintă modele intolerabile de patetism verbal, de beţie de cuvinte în locurile comune ale reflecţiei asupra vieţii, învăluite într-o frazeologie bombastică, cu aere inspirate şi mistice ce puteau impresiona pe doamnele şi pe tinerii din jurul catedrei lui, dar nu rezistă unei elementare analize a bunului-simţ“. (Memorii, I, 1930; în Memorie - aqua forte, 1988, p.44). Să mai notăm că nici P. Zarifopol nu s-a lăsat sedus de teoria lui Pârvan, căruia îi va închina o „evocare“, una din cele mai crude pagini ale sale pamfletare, Plicticoase fantome, 1932.  (În mod foarte curios, dar şi caracteristic pentru felul lui G. Călinescu de a se „informa“, el nu pomeneşte nici în versiunea secundară a Istoriei sale de volumul destul de compact Generalităţi cu privire la studiile istorice, 1911, 1933, 1944, în care, N. Iorga şi-a adunat lecţiile de deschidere ale cursurilor sale la diferite catedre universitare, un sistem pe care, sporadic, l-a practicat încă de la debuturile sale ca dascăl. Dacă G. Călinescu l-ar fi luat în seamă, şi-ar fi văzut ruinată complet teoria după care Iorga era  inapt să discute „idei generale“; nivelul lor este mult superior celor  debitate mult mai târ­ziu de Pârvan, care se dovedeşte şi pe această cale un urmaş admirativ şi conştiincios.)

Un mare succes de teatralism  de catedră l-a obţinut Nae Ionescu, de care Călinescu era cel mai apropiat ca structură intelectuală şi ca idei, pe care l-a imitat indiscutabil; „sofistul“ brăilean, cum îl caracterizează Căli­nescu în Istoria... sa, şi-a cucerit auditoriul, altul decât negurosul  Pârvan, s-a apropiat şi a atras studenţii, i-a luat colaboratori la gazeta proprie, le-a înlesnit multe, indife­rent că erau creştini, neutri religioşi sau evrei; el n-a fost un indiferent politic, ci un versatil, în contact cu multe tendinţe ale vremii. În adolescenţă şi prima tinereţe fusese un iorghist extremist, apoi un anti-liberal şi un conservator pro-ruralizat, ca şi profesorul său C. Rădulescu-Motru. În Germania, unde s-a nimerit să pice în plină explozie expresionistă, i s-a reactivat anarhismul latent, de fapt un bolşevism intelectual care i-a pus în umbră existenţialismul creştin cu care luase contact în lagărul unde a stat o vreme închis... „el vorbeşte, după spusele lui Călinescu, fără nici un sistem în vedere, în scopul de a produce în ascultător neliniştea metafizică“, discursurilor lăsându-le şi iluzia că şi contribuie la un proces de lămurire, fiecare dintre părţi pe cont propriu. Cu toate că expresia lui filosofică e mult superioară lui Pârvan, el cultivă sistemul şi îşi înscenează nedumeriri sau ignoranţa sarcastică. Dacă mai punem la socoteală caracterul aventuros accidentat al unui filosof care e mult altceva decât un tehnician de ca­binet, putem observa că a fost un cabotin de mare clasă în legătură cu care se poate înjgheba un mit.

În mod neaşteptat, socialismul, care dădea prioritate absolută colectivismului pe care-l enunţa nu doar prin doctrină, ci îl pusese chiar pe firmă, a dat naştere, chiar în sânul lui la serii întregi de excepţii excepţionale, de genii neverosimile, de valori decivise pentru modelarea maselor, adică unele care au trebuit să admită excepţia. Monomania, maladia comunismului în faza lui de maturizare sau, mai binezis, de întrupare, avea, în filosofie, medicină, radiofonie, cinematografie literară, agronomie, lingvistică pe care  geniul precis determinat, în aproape totalitatea cazurilor un rus, fie el şi de pe vremea ţarilor, care,  chiar dacă apucase şi regimul sovietic, se consacrase precum Gorki, Pavlov sau Repin înainte de acesta.

Toţi cei care  au trăit  această nebunie impusă cu mijloacele unei tiranii de o brutalitate fără precedent în Istorie îşi dădeau seama că în artă altfel stăteau lucrurile: că era domeniul opinabilului, al gustului, al preferinţelor intime, al gradului de cultură, adică al inegalitarismului atât la sursă, cât şi la receptor... Ceea ce transforma totul într-un schimb şi conflict de păreri, într-o luptă pe viaţă şi pe moarte, dar fără vărsare de sânge şi acte neloiale, cu dreptul suveran al oricui de a reveni, de a se contrazice pe sine, după ce a contrazis pe alţii.

Desigur că şi într-o astfel de atmosferă literară apar mituri: Eminescu a devenit o personalitate mitică de la o dată anume, de fapt, un simbol al geniului nefericit şi neînţeles de contemporani; mai târziu T. Arghezi s-a bucurat de gloria necunoscutului pe care apariţia primului său volum avea să-l ruineze (după opinia tânărului  Mircea Eliade). Nu mult mai târziu, tânărul Eugen Ionescu s-a  năpustit împotriva unor reputaţii pe care le considera nemeritate (E. Lovinescu, I. Barbu, H. Papadat-Bengescu, Mircea Eliade şi, iarăşi, T. Arghezi), dar se puteau socoti aceste, măcar parţial false valori, nişte mituri?

Eu n-aş înclina să numesc aşa nici măcar pamfletele lui N. Davidescu împotriva lui I.L. Caragiale  şi T. Arghezi.... Ele sunt indiscutabil pagini de „revizuire“ în spirit mai ales estetic, ţinându-se seama de valoarea presupusă a celor doi. Modificarea e un pas mult mai departe şi alături de ceea ce în artă constituie specificul.

Problema unor personalităţi-mit nu a fost reţinută şi discutată cu plăcere  de ideologii comunişti, deoarece ea dezvăluie substratul iraţional al unei acţiuni de masă, mai ales în perioada lui Stalin s-a profitat din plin de această aberaţie. Căci, deşi climatul era voit laic, în fapt, el era unul de religiozitate fără Dumnezeu (dar se poate vorbi de apariţia şi recunoaşterea unor idoli.)

La mijlocul anilor ’60 s-a produs o liberalizare în cultura şi literatura noastră atât de socialistă; în afară de valul de noutăţi (datorate de multe ori unor creatori decedaţi), momentul acesta literar a adus şi un val de criticism, de contestaţii şi de revendicări în care era mai greu să se cultive mitizarea. Dar ea a rămas pentru un timp în conştiinţa unora, cum a fost cazul lui Labiş, care şi-a prelungit existenţa câţiva ani buni după ce chiar oficial i se contestase rolul de apariţie aurorală, vestitor de o nouă eră.

În schimb, mitizarea lui Călinescu a continuat şi s-a consolidat spre ruşinea spiritelor lucide şi cunoscătoare ale împrejurărilor care au îngăduit această aberaţie. Micile lui inconformisme pe fondul unei totale slugărnicii la adresa regimului tiranic, care-i desfiinţase, practic vorbind,  însuşi domeniul  lui profesional,  au fost umflate şi deformate (ajutate fiind de limbajul lor neologizat, mai ales italienizat, cu unele sclipiri din ceea ce fusese el înainte), au ajuns să facă obiectul unor idolatrii; ciudăţe­niile lui de comportare, dintotdeauna, cu momente patologice calificate medical, s-au adăugat şi au sporit misterul  - pe care eu îl numesc doar „echivocul“, dar de aici până la mit?

Mai e nevoie de un plus de sfântă naivitate, cu care societatea noastră intelectuală, indiferent cât de deteriorată, nu se mai mândreşte.

 

P.S. Aflu că ediţia de Opere de G. Călinescu, proiectată de Academia Română, a ajuns să releveze publicistica marelui scriitor, un aspect deloc secundar pentru un om care a murit cu pana în mână, redactând un scurt articol mai mult sau mai puţin optimist. Se va vedea: cu cât pierdem un mit, câştigăm un scriitor.

 

 
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul