Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Neptun/Mangalia 2009 - zile şi nopţi de literatură

        

 

ALEKSANDAR SAJIN (Danemarca)

 

După studii la Universitatea din Saraievo (Bosnia), a susţinut un masterat în sârbo-croată la Institutul Est-European de la Universitatea din Copenhaga (1998). Din 2006, este membru al Comitetului internaţional al boardului scriitorilor danezi de ficţiune. Este autorul a numeroase volume de poezie, proză şi teatru, publicate în daneză şi sârbo-croată, atât în Danemarca, cât şi în fosta Iugoslavie. A tradus poezie română modernă în daneză, iar poeme ale sale au fost traduse în română de Ioana Ieronim  şi publicate de România literară.

 

În tRENUL SPRE norD – sub ploaie

 

Între geamurile izolante,

în arterele pulsatile ale apei 

ce înconjoară ferestrele trenului,

în luminoasele ochiuri ale apei unde

peisajele şi-au pierdut forma

ochii tăi lucesc de lumina pământului ud,

nebunia ta în toţi porii

udă, fără formă, asemenea

Mării Nordului cufundată în ceaţă,

dorinţa ta – reţinerea neînţeleasă, intangibilă,

stare fosilizată.

(20.06.1999)

 

 

CRIMĂ LA MARSILIA

 

Ochelarii au zburat de-a curmezişul cerului ca o pasăre cu aripi transparente şi

am văzut o mână ieşind din mâneca hainei, din stofa cenuşie.

Faţa nu avea trăsături definite, doar cerul, porumbei, pescăruşi.

Şi limba necunoscută sunându-mi ca ţipete de pasăre în auz.

Degetul pe trăgaci s-a mişcat iute de două ori, înainte, înapoi. Aerul din limuzină – vuietul prafului de puşcă explodând, o dată şi iar, pistol tăcut, în faţa ochilor mei imaginea suspendată încă a unei fete din Iugoslavia, cu tricolorul francez în mâna dreaptă, în pumnul încleştat, buclele strălucitoare peste rochia cu floricele roşii. Mi-a trecut prin minte ce se spune de trandafirii marinaţi, că fac bine la inimă şi ficat, şi gloanţele m-au izbit de spătar.

(Regele a murit pe loc, iar gazda, Barthou, ministrul de Externe francez, a sângerat până şi-a dat sufletul, în picioare, strivit de mulţimea înnebunită.)

(27.03.1998)

 

 

DOAMNA CU CRAVATă

 

Nu este fundalul cenuşiu cu peretele pătat de fumul de ţigară şi culori în ulei, luminat inegal de ziua noroasă. Nici aripile prelungi ale gulerului peste cămaşa delicată de pânză, pe care cravata s-a răsucit ca o urmă de lacrimă de crocodil, nici buclele părului negru pliate simetric pe frunte, cu vârful dansând pe sprâncene, aceea din dreapta ridicată puţin mai mult. Şi nici aburul albăstriu din colţul ochilor, urmându-i linia nasului până spre gură, într-un echilibru fabulos dintre rezervă şi ceea ce ar fi de spus. Nici unghiurile drepte unde liniile se întretaie, dincolo de care nu mai vezi reproducerea după Modigliani, iar uşa s-a deschis abia – şi ea a intrat, trusa de cusut într-o cutie de carton deasupra mea, glasul cristalin de pe hol, copilul şi femeia mea şi Casa ta este acolo unde ţi-e sufletul.

(2.04.1998)

 

 

FASCIST ÎN PARLAMENT

 

În dansul lor sălbatic ei se încleştează ca două marionete mari de lemn atârnate în sfori de aceeaşi scândurică. Buzele ţuguiate întinse în acelaşi zâmbet, expresia unui estetism gol sau al unei bunătăţi aparente. Fiecare îşi ţine pumnalul proptit în spinarea celuilalt. Bat în podea cu picioarele lor mari. Cu ei dansează  doar propriile lor umbre. Perechea de marionete-băieţi pe scena istoriei îi distrează pe fasciştii şi socialiştii care participă la petrecere de Anul Nou 1923, în Piazza Venezia, dansând sub impunătorul monument alb dedicat primului rege al Italiei unite. Monumentul seamănă irezistibil de mult cu o maşină de scris masivă, aparţinând unui zeu olimpian. În faţa galeriei zidite, cu înalta ei colonadă, steagul Regatului Unit al Italiei flutură în onoarea lui Victor Emmanuel II.

Perechea de dansatori se roteşte pe sfori invizibile, până ce se amestecă într-o singură marionetă, un băiat cu două feţe. O marionetă cu două braţe, două feţe, două cuţite. Ambele feţe poartă acelaşi zâmbet estetic gol de conţinut, blând, neted ca o băltoacă îngheţată. Dar acum anul este 1999, iar marioneta-băiat, ambiguă, păşeşte într-un nou secol, cântând într-un dialect german. În Europa de Nord, în micul regat al Danemarcei, cu umerii slabi rotindu-i-se pe sub haina lucioasă şi netedă, unul dintre aleşii poporului coboară, pe sub nasul roşu al unui clovn, treptele Parlamentului.

(7.10.1999)

 

 

BRIGITTE FREUND (Germania)

 

Născută la Dinkelsbühl (Bavaria), este absolventă a Universităţii din Tubingen. Doctorat în germanistică şi carieră aca­demică la Universitatea Southern California şi Universitatea din Karlsruhe. Debu­tul li­terar în 1969 cu volumul de poeme Das Einmal Gesprochene Wort (Vorba odată rostită), urmat, în 2005, de Poeme şi Balade. Scrie, de asemenea, proză şi cărţi de non-ficţiune. Conduce, ca proprietar, din 2006, Editura Ruhrtal Verlag.

 

TEATRU DE PĂPUŞI

 

Păpuşarul trage sforile marionetelor.

Piesa a uitat-o el demult.

şi nici nu-şi mai cunoaşte

Păpuşile.

 

Spaima acolo jos a îngheţat jocul;

O stafie s-a strecurat înăuntru,

Cenuşie, rece, mută,

Ea se întinde

 

Lucrul cel mai rău: teama de panică!

Plăcem? Vom fi condamnaţi?

Trecem?

Ori ne-am dus?

 

Sus se aruncă zarurile.

Nu supăraţi pe nimeni! Nu vă întristaţi!

– Nu cumva să ripostaţi!

Sau totuşi da!?

 

Chiar ieri

Un consorţiu high-tech

A mai concediat două mii cinci sute.

Printre care erau şi păpuşari

 

 

STONEHENGE

 

Moştenirea demult pierdută se mai simte în aer,

Sub presiunea Norilor plumburii

 

Copiii sorţii stau în picioare ca stalagmitele

Ochii plini de lacrimi neplânse generaţii întregi,

Prefăcute cândva în piatră

 

Brusc farul sălbatic se ridică deodată împotriva destinului

Urlând de o foame nebună.

 

Provocarea timpului!

Provocarea cerului!

Provocarea inimilor!

 

Arzătoarea demonie devoră totul –

Prefăcându-se în lăcomie strălucitoare

În distrugere absolută.

 

Victoria asemenea eşecului!

 

Apoi linişte iar –

Urlând dureros în inimi

În cer şi în timp.

 

Cenuşi sterile rămân

Să acopere pietrele.

Prea mult avem de văzut în prima zi

 

Moştenirea demult pierdută se mai simte în aer

Veghează deasupra cenuşilor

Aşteaptă zorii

Fără de pace.

 

TREZIREA

 

Trezită

Din răceala nopţii,

Dimineaţa creşte, se văd

Frunze crescând din vârful degetelor.

 

Sunt frunze de smochin,

Iubitul meu

Vine să le culeagă.

 

Oare cât va dura

Până le ia pe toate?

 

(În româneşte de Ioana Ieronim)

 
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul