Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Neptun/Mangalia 2009 - zile şi nopţi de literatură

        

ALEŠ DEBELJAK (Slovenia)

 

Poet şi eseist,  a primit Premiul naţional sloven al cărţii, precum şi diferite premii în alte ţări. Este traducătorul în slovenă al lui John Ashbery, iar poezia sa a apărut în traducere în peste o duzină de limbi (dintre care, patru volume în engleză). Cărţile de critică culturală, traduse în limba engleză, includ următoarele titluri: Strângerea de mână ascunsă: identitatea naţională şi Europa în lumea post-comunistă, 2004, Modernitatea refractară: instituţia artei şi formele ei istorice, 1998, Amurgul idolilor: amintiri ale unei Iugoslavii pierdute, 1994. În România, în 2003, la Polirom, i-a apărut cartea În căutarea nefericirii. Este profesor invitat la Colegiul Europei (Natolin-Varşovia) şi director al Centrului pentru studii culturale şi religioase de la Universitatea din Liubliana (Slovenia).

 

ELEGIE BOSNIACĂ

pentru Miljenko Jergović, Sarajevo-Zagreb

 

Cântă, tinere poet, atinge-mi pielea ce arde,

înnegrită de lungi drumuri

peste coline sălbatice până la capătul lumii.

Nu renunţa acum,

la vremea când privirea febrilă a puşcaşilor

s-a antrenat pe faţadele pătate

ale muzeelor şi palatelor. Ei stau ghemuiţi în tăcere,

ca nişte racle golite de moaşte.

Adună tu ceea ce rămâne: stoluri de rândunele

ciripind sub fostele arcuri şi clopotniţe,

înţelepciunea eternă a romanului francez

citit într-un adăpost antiaerian, puful argintiu ce dispare

de după urechile pruncului, tunetele din câmpia

Panoniei.

Mirosul de praf de puşcă irită plămânii.

Noi încă n-am trecut

linia. Vorbeşte acum: faţa lacului tremură.

Nu ştiu dacă va fi binecuvântat.

În adânc luminează inele. Se bucură ceea ce

Neştiut rămâne. Crede-mă: eu sunt gata,

cântă-mi tu pentru ultima oară

dulcile furtuni ale dragostei, tainele umbrei de femeie,

scara de marmură. Cântă aşa cum o făceai înainte

să albeşti!

 

ÎNGERII, RUDE APROPIATE

Omagiu lui Marc Chagall

 

Cum nu e nici supărare nici fericire

pe faţa femeilor, faţa bărbaţilor.

Cum se sprijină lumina pe capetele lor.

Ceea ce acceptăm, cuceriţi încet. Destinul lor

împunge în ceafă. Şi aşa cum ei,

în hainele cele bune, zboară pe deasupra satelor pierdute,

se cern prin sacii de făină, prin cerul

gol, roşu aprins, pe când studentul umbrelor

îi urmează, singur, dar nu fără piedici,

peste dune, străzi pustii, apartamente

golite într-un vechi ritual, tot aşa el mai târziu va şti

cuvântul din nimic, să consoleze martorii care arată

cât le sunt de uşoare corpurile, cum levitează ei

în pânza din ramă, trişti şi frumoşi,

în grăunţele de nisip care iluminează clepsidra,

cum le foşnesc deasupra capului aripile hainelor

pe când nisipul şi sticla li se macină

sub pas, în drumul nostru neschimbător

spre casă. Fără ca ei să simtă

extaz sau ranchiună, senzaţia de libertate a feţelor noastre,

trăsături care nu se opresc la un simplu suspin –

de parcă lacrimile ar avea şi ele de împărtăşit o lecţie.

 

 

PSALMUL IERBII

 

Căutători de izvoare şi râuri

mesageri ai dorinţelor inutile, negustori

ambulanţi, păianjeni în propria plasă:

ei îmi ţin tovărăşie la ceasul timpuriu

al serii, în intimitatea sufletului ameţit

care stă şi fumează şi trei copii

dorm la etaj. Într-un vis, anii mei

de devoţiune se macină trecând, o imagine ce apare

mai puţin adevărată decât mi-aş dori. Priveşte:

translucid, fără urmă de sfială, iluminează

ca o fantasmă peste deşertul pe care

alţii l-au descoperit; totuşi mi se potriveşte,

atât de mare şi nesăţios, ca un monolog

fără pauză, care ţine

cât durerea ierbii coapte

lăsate să putrezească. Priveşte-mă cum tremur,

nu poţi să nu vezi cum după tine tânjesc,

necunoscuta mea jumătate. Însă doar tu

ştii să-mi potriveşti vederea, eşti oaspete

binevenit în orice casă, tu îmi descoperi

greşelile de vorbire, ierţi

bâlbâiala care sunt.

 

 

(În româneşte de Ioana Ieronim)

 

ELEGIE BOSNIACĂ

pentru Miljenko Jergović, Sarajevo-Zagreb

 

Cântă, tinere poet, atinge-mi pielea ce arde,

înnegrită de lungi drumuri

peste coline sălbatice până la capătul lumii.

Nu renunţa acum,

la vremea când privirea febrilă a puşcaşilor

s-a antrenat pe faţadele pătate

ale muzeelor şi palatelor. Ei stau ghemuiţi în tăcere,

ca nişte racle golite de moaşte.

Adună tu ceea ce rămâne: stoluri de rândunele

ciripind sub fostele arcuri şi clopotniţe,

înţelepciunea eternă a romanului francez

citit într-un adăpost antiaerian, puful argintiu ce dispare

de după urechile pruncului, tunetele din câmpia

Panoniei.

Mirosul de praf de puşcă irită plămânii.

Noi încă n-am trecut

linia. Vorbeşte acum: faţa lacului tremură.

Nu ştiu dacă va fi binecuvântat.

În adânc luminează inele. Se bucură ceea ce

Neştiut rămâne. Crede-mă: eu sunt gata,

cântă-mi tu pentru ultima oară

dulcile furtuni ale dragostei, tainele umbrei de femeie,

scara de marmură. Cântă aşa cum o făceai înainte

să albeşti!

 

 

ÎNGERII, RUDE APROPIATE

Omagiu lui Marc Chagall

 

Cum nu e nici supărare nici fericire

pe faţa femeilor, faţa bărbaţilor.

Cum se sprijină lumina pe capetele lor.

Ceea ce acceptăm, cuceriţi încet. Destinul lor

împunge în ceafă. Şi aşa cum ei,

în hainele cele bune, zboară pe deasupra satelor pierdute,

se cern prin sacii de făină, prin cerul

gol, roşu aprins, pe când studentul umbrelor

îi urmează, singur, dar nu fără piedici,

peste dune, străzi pustii, apartamente

golite într-un vechi ritual, tot aşa el mai târziu va şti

cuvântul din nimic, să consoleze martorii care arată

cât le sunt de uşoare corpurile, cum levitează ei

în pânza din ramă, trişti şi frumoşi,

în grăunţele de nisip care iluminează clepsidra,

cum le foşnesc deasupra capului aripile hainelor

pe când nisipul şi sticla li se macină

sub pas, în drumul nostru neschimbător

spre casă. Fără ca ei să simtă

extaz sau ranchiună, senzaţia de libertate a feţelor noastre,

trăsături care nu se opresc la un simplu suspin –

de parcă lacrimile ar avea şi ele de împărtăşit o lecţie.

 

 

PSALMUL IERBII

 

Căutători de izvoare şi râuri

mesageri ai dorinţelor inutile, negustori

ambulanţi, păianjeni în propria plasă:

ei îmi ţin tovărăşie la ceasul timpuriu

al serii, în intimitatea sufletului ameţit

care stă şi fumează şi trei copii

dorm la etaj. Într-un vis, anii mei

de devoţiune se macină trecând, o imagine ce apare

mai puţin adevărată decât mi-aş dori. Priveşte:

translucid, fără urmă de sfială, iluminează

ca o fantasmă peste deşertul pe care

alţii l-au descoperit; totuşi mi se potriveşte,

atât de mare şi nesăţios, ca un monolog

fără pauză, care ţine

cât durerea ierbii coapte

lăsate să putrezească. Priveşte-mă cum tremur,

nu poţi să nu vezi cum după tine tânjesc,

necunoscuta mea jumătate. Însă doar tu

ştii să-mi potriveşti vederea, eşti oaspete

binevenit în orice casă, tu îmi descoperi

greşelile de vorbire, ierţi

bâlbâiala care sunt.

 

 

LUCIJA STUPICA (Slovenia)

 

Născută la 19 mai 1971, locuieşte la Liubliana (Slovenia). Scrie poezie, articole de arhitectură şi design, lucrând ca designer de interior. Poemele i-au fost publicate în toate revistele li­terare importante din Slovenia. Primul volum de versuri (Violoncel în soare), care a primit câteva premii, i-a apărut în 2001, urmat de Prinzătorul de vânt şi de Insula, oraşul şi ceilalţi. Membru al PEN şi al Asociaţiei scriitorilor din Slovenia, director al Festivalului de poezie Pranger.

 

NATURĂ MOARTĂ

 

Când vioara se-nchidea în sicriu 

acoperită de pânza moale,

s-au întâlnit două culori

pe hârtia acuarelei

şi s-au prelins în dorinţă.

 

Vara s-a întins

pe coasta plină de turişti

care-şi târăsc picioarele agale.

Orbită de soare, eu urmez deschiderea lucarnei

în cerul sticlos, nemişcat.

 

Ca să trec pragul

am nevoie de sunete ce se preling

în culori, umbre care se micşorează tot drumul,

limba pământului de contrabandă.

 

 

TREI MINUTE PENTRU CEAI

 

Atâtea dune în lumea asta

se schimbă sub vânt şi vremi.

Distanţele sunt importante

ca să-ţi dai seama ce e cu tine:

tu ori stai ori întinde-o, pleacă

altundeva, dar mai târziu acel altundeva

devine întotdeauna aici, unde se formează o dună

iar tu îţi faci drum în picioarele goale,

cu o ceaşcă de ceai în mână,

râzând la un nebun nou-născut.

Cum îl cheamă?

Te mai cunoaşte când îţi întorci faţa?

Atât de multă viaţă – şi cu toate astea!

În trei minute totul va trece,

va fi prea târziu, frunzele de ceai

vor răspândi amărăciune, amintirea

va păli, atât de fragilă şi singură.

Câtă viaţă – şi totuşi câtă moarte!

 

 

FRUNZE DE TOAMNĂ

 

 

Ape, râuri puternice,

frunze moarte călătorind în vânt.

Caraghios timp pierdut. Un copil

în pantofi mai mari decât el pe frunzele toamnei.

Fărâmându-le sub picioare în tandreţea după-amiezei.

Sena respiră spre tine, tu aşteptare eşti.

 

Cât de mult din tine s-a revărsat în râu,

de câte ori ai trecut singură şi nebăgată în seamă, 

sau cu un zâmbet pe faţa îmbujorată,

pe lângă sculpturile lui Rodin, ascultând în căşti

povestea Camillei şi a lui August,

povestea cuplului copleşit de piatră. 

 

De câte ori ai sfărmat frunzele, ai privit coroanele de pe case,

înfloratele ghirlande, dorind parcă s-alegi una dintre ele,

de câte ori te-ai uitat pe ferestre la figurile de pe stradă,

care voiau să te atingă şi în lungile nopţi

te-ai spălat de liniştea care te despică.

Eu te ştiu, iubire. Ştiu momentele de rămas-bun,

îmbrăţişările,

Îţi ştiu mirosul şi atingerea.

Oare eu în oraşul acesta, unde tu sari pe scări de

metrou pe deasupra zilei sărace, în cafenele

ce-ţi leagănă pe piept melodii, unde eşti practic

în toate privirile, îndrăzneţe şi timide,

ca o umbră însutită, oare voi îndrăzni să modelez

tăcerea aici?

S-o mestec într-o bucată şi s-o arunc spre fericire,

să alerg în ea ca într-un râu, s-o urmez,

să mă las răsfăţată, să miros iarna ca prevestire

a fugii tale din nou?

 

Eu te ştiu, când seara din Nordului Europei este tăcută

şi sunt caii, conture paşnice în şesuri.

Gamla Stan învelit în constelaţia luminii

şi ultimele dejunuri pe iarbă se sting pe ţărmurile oraşului.

Limba ta e diferită aici; dar, ca oriunde,

tu şi aici ajungi în tăcere. Exişti.

Într-o conversaţie oarecare câştigi puţin câte puţin.

Între timp aerul se încălzeşte. Nordul nu mai e

nord, sudul vede şi el uneori zăpada,

însă tot vaporoasă este… şi  miroase ca tine.

 

Noaptea ţăndăruieşte chipurile zeilor.

Eu îmi ascund faţa sub arcadele de piatră,

aştept, privesc, ling răcoarea – jocul de

umbră şi lumină. Iar tu eşti aproape.

 

 

(În româneşte de Ioana Ieronim, cu colaborarea lui Aleš Mustar)

 
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul