Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Neptun/Mangalia 2009 - zile şi nopţi de literatură

        

OMAR LARA (Chile)

Poet, traducător şi editor, s-a născut în Chile, în 1941, la Nueva Imperial. Astăzi, este unul dintre cei mai apreciaţi poeţi latino-americani, autorul a peste douăzeci de cărţi de poezie. Alungat din Chile de dictatura lui Pinochet, după un exil în Peru, s-a stabilit cu familia în România. Învăţând limba ţării de adopţie, a tradus din Eminescu, Ion Barbu, Marin Sorescu. Reîntors din exil, a reluat publicarea revistei „Trilce“, pe care o fondase în 1964 şi care este una dintre cele mai prestigioase publicaţii din lumea hispanică. A primit numeroase premii literare, continuând, în acelaşi timp, să fie un promotor al literaturii române în America Latină.

 

IATĂ UN FRUMOS NAUFRAGIU

 

Iată un frumos naufragiu.

Ia seama la aceste obiecte ce plutesc pe apele mării.

Trage la mal năvodul, ai prins un peştişor, încă se mai zbate,

De-acum sunt al tău, îmi spune el când reuşeşte să se astâmpere,

va trebui să răspunzi de mine.

 

 

CHEIE A MEMORIEI

 

Am simţit în miezul nopţii mirosul de lemn

putred dinspre Boroa, mirosul florilor de fuschia

care cresc pe colinele de la Imperial şi pe care

femeile le caută în secret

în anumite seri şi în fiecare lună.

Sunt tot atâtea chei de deschis o uşă.

Iar altă cheie sunt ochii tăi fără peisaj

precum şi băieţelul care întrucât a băut cu mine

aici şi-a ascuns povestea subitei tale

irealităţi.

Am simţit galopul râului (trezit

la miezul nopţii de ploaia neprevăzută)

şi am auzit limpede vocea morţilor săi

navigând oblic.

Iar aşa am furat o altă profeţie a pământului meu

un alt impact de aromă funestă.

 

 

ÎN ACEASTĂ SEARĂ DE APRILIE

 

Toate cântecele mi se par a fi cântece

de sfârşit de lume

mi se par a fi cântece de mort cântecele

acestea şi acest aer cât se poate de blând

dar sigur că încărcat de plumb însă care

mă îmbrăţişează cu gingăşie.

N-aş putea să m-opresc din ascultatul acestor cântece

care mi se par cântece de sfârşit de lume

dimpreună cu sufocarea nerăbdătoare a înserării

ce îmi face ocheade complice

şi care ar dori să mă lege

                                   să mă prefacă

în fărâmele ei de pâine aruncate pe masă.

 

 

(În românşte de Dinu Flămând)

 

 

MYRIAM DIOCARETZ (Belgia)

Născută în Chile, dar de naţionalitate olandeză, este Socrates profesor în umanism şi societate digitală la Universitatea din Tilburg (Olanda). Secretar ge­neral al Consiliului scriitorilor europeni, din 2006, expert în filozofie şi în tehnologiile noului şi ale viitorului. Doctorat în studii comparate la State University din New York. A publicat peste optsprezece cărţi de poezie, de traduceri, de critică în engleză, franceză şi spaniolă. Este autoarea următoarelor volume de poezie: Que no se pueden decir (New York, 1982), IR (Madrid, 1987), El arco, la flecha, el blanco (Madrid, 1988), La galaxia de los tiempos (Mallorca, 1993), La inquietud de la gaviota (în curs de apariţie), ca şi a unor volume de teorie precum: Traducând discursul poetic (1985), Puterea transformatoare a limbajului  (1984), Pentru o poetică a diferenţei (1989).

 

AMAZOANE

 

soră a mea

călătoria asta

nu e

simplă 

trebuie să călărim orbeşte

în căutare de noi ţărmuri

înălţimi neglijate

păduri ce niciodată n-au cunoscut

picior de om

să traversăm jungle

ce pulsează doar în inima

hărţilor unor războinici rebeli 

să avansăm printre linii 

trebuie să-ţi iei rămas bun

înainte de zori

şi să uiţi

că cineva a decis

să ne pună frâu viselor

 

     

ARENAS DE PLATA 

Fragment din Nisipuri de argint  

 

Te văd păşind prin terasele mele,

traversând în materie

timpul tău şi al meu, 

şi prin trecerile mele sinuoase

pe scările mele nesfârşite

labirinturile mele înguste

deschise spre secretele tale 

duhurile tale plângând fără lacrimi

de dorul algelor şi al astrului 

iar eu,

săracă în cuvinte,

aş vrea să fiu tandră cu bunătatea ta,

pasională cu căldura ta,

şi la fântâna mea vreau să-ţi adap setea 

în faţa prăpastiei

mâinile noastre stau împreunate

 

 

 CHANA

 

Întreg peste ape părul ei furtuna în apus

tălăzuieşte pielea ei ca valurile 

 

iarna cu vraja muşchilor ei întinşi

pe stâncile asediate ţâşnind prin zăpadă

deasupra focului dansează corpul ei

consolează întunecă luceşte întunecă 

 

ea dansează flamenco energia-i irumpe

din mareele furioase de femeie 

 

tristeţea ne bate la tâmple pragul ăsta

implorând şi iar implorând

táp-tap táp-tap-tap- táp-tap

invocând tăcerea asta

táp-tap táp-tap-tap- táp-tap 

 

Chana  cea care ştie femeie

care scrutează pământul acesta mereu femeie

pământul acesta care a citit totul de sute de ani 

 

 

CĂLĂTORIA (II) 

 

Priviţi jucătorul lipsit de victorii!

Dorinţele-i se-ntăresc

sub strania povară şi eclipsele neaşteptate

din cerul abrupt

 

scripturi pentru orbi

ale cartografilor unor

itinerarii de foc 

 

Priviţi-i... şi care-i măsura vieţii noastre

ce ni se pare atât de scurtă?

un fluture trăieşte de zece mii de ori mai puţin

şi cunoaştem parcursul trudei sale – 

şi tu… pe ce ţi-ai aşternut ambiţia?

De la focul de artificii la armele de foc

de la Macchu Picchu la New York

de la luciul pietrelor la Hiroshima şi  Cernobîl 

 

Zilnic planează tabletele şi papirusurile aeriene –

Fâlfâitul întrebărilor de aur şi de argint

ale popoarelor pierdute

 

Şi iarăşi trebuie să întrebăm:

Cine a închis porţile oraşelor,

adăposturilor, spitalelor

şcolilor, fabricilor,

bisericilor, caselor, bibliotecilor?

Cine a şters de pe hărţi calea oracolelor?

Cine l-a lipsit pe străin de pat şi de bucate?          

Cine a lăsat rănile deschise?      

Cine a găurit pielea pământului şi a făcut-o

să crape până ce sângele său

a întins-o ca nişte ziduri

de argilă plăpândă?              

Cine a trântit ultima uşă?          

Cine a sufocat corpul planetei??      

Cine ţi-a retezat silabele?        

Cine ţi-a mutilat visele?              

Cine  ţi-a interzis gândurile?      

Cine a dat râurile pe mărci comerciale?

Cine a ars tot lemnul şi a exilat junglele? 

De ce tac păsările,

de ce au încremenit crengile mlădioase?

acum că acum ce acum ce 

acum că… acum   

 

Cântecul acesta sună disonant

dar aşa mă scriu eu pe mine însămi

pe pergamentele pulsânde

vorbind cu brazdele nesfârşitului priveghi 

 

Eu sunt – ce sunt toate trupurile mele

împreunate –  pentru a ne crea pe noi înşine

cuvânt după cuvânt

 

ca să înţeleg că am mai fost aici

şi că mă voi întoarce

mă voi întoarce,

ca să înţeleg asta de fiecare dată 

 

în timp ce meteoriţii nebuni  se prăbuşesc,

rostogolindu-se, rostogolindu-se

iar ca nişte zaruri – 

 

ale căror puncte şi feţe au pierdut cifra finală  

 

(În româneşte de Roxana Dascălu)

 

 
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul