Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Călătorie către colina primăverii

        Ioan - Andrei Egli

Merg spre aeroport. Se lasă seara, Bucu­reştiul e încă agitat după o zi de septembrie văratec. Fiecare plecare aduce cu ea fiorul specific relaţiei de dragoste/ură dintre mine şi oraş. E relaţia fiecăruia dintre noi cu oraşul. Plec, dar rămâi cu mine, adânc înfipt în geografia mea afectivă. Cine trăieşte aici ştie despre ce vorbesc. Ajung la Otopeni. Aeroportul, el, şi-a pierdut din mistica de odinioară. Pe vremea lui Ceauşescu era singura poartă spre Vest, spre libertate, spre Afară. Acum, e un obiect cu o funcţiune. O dată cu migraţia sezonieră pan-europeană, Otopeniul a devenit o banală gară, un alt spaţiu de tranzit anonim. Un loc al trecerii, anost, nespectaculos. La check-in, pătrund, însă, în altă lume. Din start, sunt condus către un punct de control separat. Aici, după un traseu sinuos prin detectoare de metale şi de explozibili, sunt pus să-mi desfac valiza. Doi domni la limita dintre politeţe şi aroganţă îmi cotrobăie tacticos prin bagaje. La un moment dat, râsete. Unul dintre domni îmi explică într-o română cu accent: cartea mea de ebraică are o greşeală de ortografie chiar pe copertă. Râd şi eu, deşi nu dibuisem de nicio culoare greşeala cu pricina. În fine. Sunt întrebat unde merg, de ce, cât stau, cum stau, toate cele. Novice fiind, mi se explică pe unde să o iau şi ce să fac în continuare. Mă duc către poarta de îmbarcare, care e sigilată special pentru zborul meu. Aştept. În jur, toţi par obişnuiţi cu protocolul ăsta draconic, de siguranţă. Încep să mă suspectez pe mine însumi că aş fi un potenţial infractor. Perfidia sistemelor vigilente, o ştim prea bine: te fac să te simţi suspect chiar şi în proprii tăi ochi. Se adună într-un târziu şi agenţii. După pregătiri, desigilări şi resigilări, începe accesul la poartă, printr-un nou labirint de control. Aici, bagajul de mână mi-e supus unei riguroase inspecţii de către un tip simpatic, micuţ de statură, cu ten măsliniu, care vorbeşte română cu accent. E glumeţ. Îmi vede iPhone-ul 2G şi mi-l arată pe al lui, 3G. Mi-l dă cu dezinvoltură să mă uit prin el. Termină de scotocit prin bagaje şi îmi dă liber. Acum aştept din nou, de data asta în interiorul incintei de siguranţă. Toţi par relaxaţi. Toţi, în afară de mine. Copil al anilor ’80, al generaţiei Y, am fost crescut inevitabil în respect faţă de câte ceva, fie că ceva-ul ăsta era o autoritate, un protocol sau doar Celălalt. În jurul meu, fizionomii diverse. O femeie roşcată, buclată, frumoasă, cu o fetiţă şi mai frumoasă de mână. Pensionari cu ochi albaştri, încălţaţi cu tenişi, ca americanii. Tineri oacheşi, bine făcuţi şi bine îmbrăcaţi. Fetiţe cu părul despletit, cu rochiţe lungi, din familii cucernice. O adunare care ar face deliciul oricărui antropolog.

Afară s-a întunecat de ceva vreme. Poarta se deschide şi trec prin coridorul mobil către avion, care se umple complet. Instrucţiunile de siguranţă sunt prezentate printr-un desen animat, într-o limbă veche de când lumea, pe o coloană sonoră cu muzică de clarinet.  Decolăm în noapte şi virăm spre Sud-Est. În timpul zborului, un fel de haos organizat: lumea se plimbă încolo şi încoace pe culoar, vorbeşte tare şi râde. Merg cu cea mai sigură linie aeriană din lume şi e pentru prima dată când ies din Europa.

La capătul întunecat al mării, un pâlc de luminiţe creşte. Coborâm peste ţărm şi brusc mă trezesc plutind deasupra unei aglomeraţii urbane. Străzile sunt aranjate geometric, se întretaie în unghiuri drepte şi sunt luminate alburiu. O duzină de zgârie-nori se disting din marea de beculeţe. Am impresia unui oraş american din sud, L.A. sau San Diego. E Tel Aviv, în schimb.

Pe trotuarul din faţa terminalului mă izbeşte un aer cald, încărcat de vapori. Nu seamănă cu nimic de până acum, nici măcar cu Portugalia. Iau un taxi, care mă repede pe autostradă către oraş. Şoferul rupe puţină franceză, engleză deloc, ne înţelegem. Tel Avivul, oraş recent, nu impresionează cu nimic special la prima vedere, cu atât mai puţin într-o noapte de zi de lucru. Neoane, intersecţii bine luminate, bretele de autostrăzi, reclame, clădiri de birouri. Ajung la hotel. La recepţie, o rusoaică tânără şi voluptoasă de-abia îngaimă două vorbe în engleză - ne înţelegem mai degrabă în rusa din care ştiu „mulţumesc”, „te rog” şi „Tovarăşul Lenin curăţă ţara de gunoaie”, mesajul unui celebru afiş de propagandă bolşevică. Îmi iau camera în primire, o chichineaţă relativ curată, dotată cu omniprezentul aer condiţionat. Mă dezbrac de hainele care s-au lipit literalmente de mine - fenomen care se petrece după primele zece minute în Tel Aviv - fac un duş răcoros şi mă prăvălesc în pat.  

Comparat cu Bucureştiul, Tel Aviv pare un oraş relativ mic. Agitaţia este la ea acasă şi într-unul, şi în celălalt, numai că Tel Aviv se agită cu graţie. Sângele clocotitor specific Orientului Mijlociu dă viaţă străzilor la orice oră din zi şi din noapte, cu excepţia notabilă a zilei de sabat, sâmbăta, când, dacă ai nevoie să cumperi ceva sau să mergi cu autobuzul, ai face bine să te rogi să se facă miercuri pe o rază de 200 de metri, după cum spune bancul. Iureşul nu este, însă, obositor, şi asta mai ales datorită dimensiunilor oraşului – care are câteva sute de mii de locuitori, dacă nu socotim întreaga aglomeraţie urbană – şi a tramei stradale, care are limpezimea caracteristică oraşelor proiectate pe planşetă. Tel Aviv e o urbe tânără, fiind fondat la 1909 de către imigranţi evrei din Europa. Modestul port a crescut peste noapte, fiind nevoit să acomodeze un număr mare de refugiaţi în primele trei decenii de existenţă. Apărut în apropiere de Yafo, sau Jaffa (denumirea arabă, oraş-port antic, cuce­rit de însuşi Napoleon în cursul epopeii lui orientale), Tel Aviv l-a înglobat pe acesta din urmă în conurbaţia lui. Numele, literalmente „colina primăverii” în ebraică, provine din titlul traducerii cărţii Altneuland („Noua ţară veche”), scrisă în germană de către fondatorul mişcării sioniste, Theodor Herzl. Nu am văzut vreo coli­nă în Tel Aviv, însă oraşul vechi din Yafo este aşezat pe un promontoriu din vârful căruia ai o privelişte splendidă spre Mediterană şi spre oraşul nou. Cât despre primăvară, perfect de acord, se potriveşte locului. Clima de aici e blândă: veri lungi, din aprilie până în octombrie, şi ierni scurte şi ploioase. Nu am văzut nici măcar un nor într-o săptămână întreagă, iar vegetaţia exotică face deliciul oricărui european de zonă temperată.

Fondul construit din Tel Aviv nu e spectaculos în sine. Consecvenţa cu care au fost ridicate cvartaluri întregi în stilul modernist al anilor ’30-’40, ea, însă, este spectaculoasă. Oraşul a beneficiat de ştiinţa a nenumăraţi arhitecţi şi artişti evrei şcoliţi în atelierele europene ale mişcării moderniste, având ca epicentru Germania şi mişcarea Bauhaus. Astfel, în spaţiul a 20 de ani, Tel Aviv a devenit capitala mondială a stilului Bauhaus. În 2003, centrul oraşului a fost inclus în patrimoniul universal UNESCO, fiind poreclit „Oraşul alb” din raţiuni, cred, evidente. După apogeul modernismului, a urmat stilul indernaţional, anodin, al anilor ’60. Piaţa rectangulară din faţa Primăriei, Kikar Yitzak Rabin, numită astfel în memoria asasinării primului-ministru israelian, în 1995, este flancată de blocuri de locuinţe şi aminteşte ciudat de mult de centrul Ploieştiului sau al Piteştiului. În anii ’70-’80, trendul economic ascendent a introdus zgârie-norii, care sunt acum la a treia generaţie: centrul Azrieli, un cilindru şi două paralelipipede de 50 de etaje, este un exemplu de proiect minimalist recent aclamat de breasla de specialitate de aici. Skyline-ul Tel Aviv-ului amin­teşte, după cum spuneam, de un oraş american din sud şi este vizibil bine-mersi şi din Cisiordania, a cărei graniţă ajunge la aproape 15 km de ţărmul mării. Blocurile de locuinţe, multe făcute în graba acomodării imigranţilor, formează mari cartiere în jurul centrului şi înspre pe­riferii, însă înălţimea lor depăşeşte rareori 4 etaje. Modeste ca aspect, au deseori parterul liber pentru parcări şi sunt „ornate” cu aparate de aer condiţionat, ima­gine care mă trimite cu gândul, invariabil, la oraşul meu de baştină. Spre deosebire de cel din urmă, cartierele din Tel Aviv abundă de spaţii verzi. Gestul plantării este unul cu mare încărcătură simbolică pentru evrei, popor căruia i-a fost interzisă, în lunga lui pribegie europeană, pro­prietatea asupra pământului. Grădinile, scuarurile, parcurile, peticele verzi sunt plantate cu mare grijă şi gust pe tot cuprinsul ţării, Israelul fiind unul din puţinele spaţii unde deşertul dă înapoi în faţa culturilor sădite de om. Palmierii, arborii de tot felul, tufele de flori, în mănunchiuri, ghirlande, buchete, eflorescenţe, sunt omniprezente, dând aerul unui spaţiu locuit cu drag, dar şi cu o responsabilitate pe care numai suferinţa colectivă ţi-o poate inculca. Israelul este o ţară clădită în grabă, cu ajutorul evreilor cu dare de mână din lumea întreagă; aproape fiecare stradă, fiecare parc poartă numele familiei care a sponsorizat amenajarea lui.

Revenind în centru, odată obişnuit cu hainele care ţi se lipesc de trup din cauza umezelii din aer, poţi admira spectacolul străzii. Tel Aviv nu doarme, ci doar aţipeşte către dimineaţă. Centrul este înţesat de lume până noaptea târziu. Oameni de toate vârstele, femei tinere singure sau în grupuri, puşti frumuşei, cârlionţaţi, pe skateboard sau pe bicicletă, cupluri cu copii sau căţei, grupuri, perechi, nu contează: străzile sunt pline. Fizionomiile, de o diversitate deconcertantă, fac din Israel o Americă în miniatură, un mozaic pestriţ, o ţară de imigranţi. Dacă priveşti orice statistică, vei vedea că aici convieţuiesc evrei din zeci de ţări, imigraţia sau alyia fiind un concept central al iudaismului. De la aşkenazii blonzi cu ochi verzi sau albaştri la etiopienii cu pielea ciocolatie, de la sefarzii cu tenul măsliniu la yemeniţii oacheşi, nu cred să existe vreo combinaţie care să fi scăpat genelor evreieşti. Spectacolul uman este fără egal, eşti într-un Babilon în care atenţia îţi este captată mereu de altceva. Terasele de pe trotuare gem de lume îmbrăcată sofisticat, galeriile de artă aranjate minimalist se înşiruie pe orice stradă cât de cât centrală, impresia generală este una de urbe rafinată, de clasă globală,  Tel Aviv fiind o nouă capitală a cool-ului urban, după cum proclamă şi jurnalistul evreu-american David Kaufman. Mersul pe bicicletă este foarte frecvent, iar oraşul este prietenos cu cicliştii, după toate standardele vest-europene. Muzicile nu sunt date la ma­ximum, ca la Mamaia, deşi Tel Aviv e şi el la malul mării, ar putea fi o orgie de kitsch şi de gălăgie, de opulenţă şi de vânzoleală. Nu e aşa. Cabrioletele de fiţe lipsesc aproape cu desăvârşire, iar pentru bucureşteanul hârşâit de neam-prostie şi gipane sclipitoare, vederea unui Mercedes la trei zile e prilej de mare mirare. Se poate spune cu certitudine că un sfert din maşinile conduse aici sunt Mazda 3, alt sfert Subaru, iar din jumătatea rămasă, oricum, trei sferturi sunt tot japoneze, indiferent de marcă, şi majoritatea albe. Dacă am ameţit cititorul, ideea e simplă: multe maşini japoneze, ieftine şi albe. Taxele uriaşe de înmatriculare şi un anumit pragmatism general fac ca israelienii să se orienteze către variantele cele mai ieftine, iar soarele rezolvă din start problema alegerii unei culori, albul fiind cel mai practic. Se circulă civilizat, se opreşte la stopuri şi, dacă mai auzi un scrâşnet de cau­ciucuri, e în limitele bunului-simţ. Un mijloc de transport interesant este aşa-numitul şerut, un maxi-taxi pur-sânge, unde se plăteşte din mână în mână, din spate până la şofer. Autobuzele sunt mijlocul de transport cel mai comun, aici neexistând metrou şi nici tramvai. Un tren urban introdus acum câţiva ani taie oraşul aproape în linie dreaptă, legându-l de aeroport şi de anumite suburbii. 

 

Tel Aviv se scaldă în cultură. Fluturaşi postaţi peste tot te îmbie să mergi la piese de teatru, la concerte de cameră, la expoziţii. Refu­giaţii europeni au adus cu ei întreaga cultură a unui continent, cultură la care au contribuit profund de-a lungul exilului lor de secole. Tel Aviv e locul unde pe stradă vei auzi un trio de evrei ruşi cântând Brahms, produse ale redutabilei şcoli de muzică rusă de care este inflaţie şi care trebuie să-şi câştige pâinea cumva. Poporul care i-a dat pe Mahler, Schoenberg, Heifetz, Barenboim sau Bernstein musteşte de muzică. În taxi ascult a Şaptea de Beethoven. Muzicile de aşteptare la telefoanele diverselor instituţii sunt arii din Mozart sau Bach. Din muzica recentă, Amy Winehouse, evreică englezoaică, sau MGMT, duo-ul american electroclash având un membru evreu, sunt de departe preferatele pe la terasele din centrul şic al oraşului. Atmosfera paşnică, de joie de vivre inefabilă de pe străzile din Tel Aviv e într-un contrast teribil cu starea de fapt a Israelului. S-a şi inventat un termen pentru ea: the bubble, sau bula, pentru că Tel Aviv trăieşte, într-adevăr, într-o bulă, încercând să uite de conflictul care se dezlănţuie periodic în jur. În timpul războiului cu Hezbollah, din vara lui 2006, elicoptere militare Apache zburau peste plajele oraşului către frontul din Nord, în timp ce surferi bronzaţi se jucau cu valurile blânde ale Mediteranei. Pentru un european, modul de viaţă israelian este de neînţeles. Alerta continuă este o realitate care pândeşte undeva în adâncime, ascunsă poate cel mai bine la Tel Aviv de flu­xul viguros al vieţii cotidiene. Stagiul militar durează trei ani la bărbaţi şi doi ani la femei, fiind obligatoriu. Tinerii în uniforme militare sunt aproape omniprezenţi, mulţi dintre ei cărând puşti automate M16 după ei – pri­veliştea cea mai stranie este câte o evreică splendidă, echipată militar din cap până în picioare. Controalele corporale la intrarea în autogări, mall-uri sau chiar supermarket-uri sunt o rutină. Chiar dacă a câştigat patru războaie împotriva diverselor alianţe formate din statele arabe din jur, Israel este încă prins în problema palesti­niană (nu ne vom aventura aici să o comentăm), care a rămas încă nerezolvată. Atentatele, războaiele, luptele, întregul aparat al supravieţuirii ca stat şi ca naţiune fac din israelieni indivizi care iau viaţa cât se poate de serios. Cu unele lucruri nu se glumeşte aici nici în ruptul capului. Culorile sunt mai intense, emoţiile umane mai distilate, problemele se pun mai tranşant şi mai adânc. De aici şi unitatea dintre israelieni, cu toate diferenţele ine­rente de background cultural, religios, de viziune asupra vieţii sau de preferinţe politice. Dincolo de toate astea, se simte acelaşi suflu, acelaşi efort. În Va, vis et deviens, frumosul film al lui Radu Mihăileanu despre integrarea evreilor etiopieni aduşi în anii ’80 în Israel în urma unei operaţiuni herculeene a statului, un bătrân rabin etiopian spune că evreii sunt condamnaţi la supravieţuire. Nici că se poate un adevăr mai mare. Un popor care se poate lăuda cu continuitatea a cinci milenii de istorie crâncenă este un popor apt pentru supravieţuire în orice condiţii.

Revenind în bubble, o plimbare pe plaja oraşului e obligatorie. Lată, extrem de curată, cu nisip alb şi fin, plaja se întinde de la Yafo până la aeroportul regional. Dimineaţa devreme se face jogging, ziua se stă la soare, iar seara se stă la terase, care sunt majoritatea direct pe nisip. Evreii sunt bărbaţi frumoşi, majoritatea bine clădiţi, cultul trupului fiind aici la el acasă. Stagiul militar înseamnă şi o disciplină fizică desăvârşită, care se citeşte pe trupurile lucrate. Evreicele, deşi femei volun­tare, sofisticate şi moderne, păstrează ceva din mistica primordială a feminităţii. Rareori le vei vedea tunse scurt. Puterea de seducţie le stă în buclele lungi, neschimbate de la Iudith încoace; misterul e păstrat şi de refuzul de a sta la plajă topless. Tel Aviv nu e Rio, deşi în ambele plaja e o adevărată instituţie. Imaginea câte unui surfer pe bicicletă, cu placa la subraţ, pedalând pe străzi într-o dimineaţă blândă de septembrie e tipică. Relaxarea defineşte atmosfera de aici. Nu eşti bruscat pe treceri de pietoni, nu te simţi ameninţat, agresat nicăieri. Tel Aviv e un oraş sigur. La sentimentul de siguranţă se adaugă şi faptul că ştii că oraşul nu intră în raza de ac­ţiune a rachetelor Hezbollah-ului sau ale Hamas-ului. Şi dacă atingem din nou subiecul intricatului context regional, trebuie să facem distincţia netă între palestinieni, care populează Fâşia Gaza şi Cisiordania (teritorii cu statut special) şi care nu au cetăţenie israeliană, fiind descendenţi ai arabilor care au ales calea exilului la proclamarea statului Israel, în 1948, şi arabii cu cetăţenie israeliană, urmaşi ai celor care au hotărât să rămână după înfiinţarea statului evreu. Arabii cu paşaport israelian, care însumează cam 20% din populaţia ţării, sunt relativ bine integraţi. Araba este a doua limbă oficială a Israelului, toate inscripţiile fiind, în fapt, trilingve: în ebraică, în arabă şi în engleză. Yafo este locuit în mare parte de arabi, iar oraşul vechi, cu străduţele lui labirintice şi cu casele de piatră, cu acoperiş plat, este tipic arăbesc.

Pe promenada care se întinde de-a lungul ţărmului Mediteranei, despărţind oraşul de plajă, e plin ochi de lume. Întreg Tel Avivul se bucură de sabat şi de soare. Pentru mine, visul ăsta o să se sfârşească în curând şi alt spaţiu, mai familiar, o să îi ia locul. Şi cum tocmai li­mitarea în timp dă măsura prospeţimii unei experienţe, nu pot să mă plâng. A fost frumos, straniu, intens, uimitor. Şi totuşi, nu am mângâiat decât suprafaţa lucrurilor, formele, muchiile lor. Viaţa de aici rămâne un mister pentru mine. O bizară lege a firii, care spune că ne îndrăgostim de ceea ce cunoaştem prea puţin. Sau de ceea ce credem a cunoaşte. În fine. Străzile sunt pustii – e sabat doar – autostrada şerpuieşte alene spre Aeroportul Ben Gurion, iar şoferul, patronul hotelului la care am tras, are chef de vorbă. Privirea se pierde peste periferiile cu căsuţe albe, cochete, şi mai departe, în depărtări. Controalele de pe Ben Gurion, şase la număr, sunt adevărate ritualuri iniţiatice care mă petrec, unul după altul, spre ieşirea din vis. Încerc să glumesc, să zâmbesc, numai că vameşei roşcate, cu părul cârlionţat, nu prea-i arde de glumă. E visul meu şi realitatea ei, a lor. Israel e, pentru călătorul din mine, un episod. La fel de episodic cum sunt eu pentru el. Mai rătăcesc vreo oră şi ceva prin duty free-urile din aeroport. Apoi urmează îmbarcarea şi zborul de noapte. La un moment dat, zăresc Beirutul în depărtare, o peninsulă luminoasă. Mă gândesc că în spaţiul a douăzeci de minute de zbor se ciocnesc rivalităţi, uri de moarte, religii, civilizaţii. Tel Aviv trebuie că pulsează de viaţă în continuare, optimist, ca în oricare altă noapte.

 
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul