Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Īncăpăţānările tinereţii

        Sorin Lavric

Una din trăsăturile tinereţii este că atenţia pe care o dai chichiţelor teoretice o depăşeşte pe cea pe care o acorzi pro­blemelor vieţii. Teoria ţi se pare mai importantă decīt viaţa, ba chiar ajungi să crezi că viaţa nu poate fi trăită cu adevărat decīt după ce ţi-ai īnsuşit īnvăţătura ei, ca şi cum, ca s-o trăieşti cum se cuvine, ar trebui mai īntīi să-i deţii reţeta. Fără să ştii, săvīrşeşti greşeala de a crede că īnvăţătura vieţii stă īn teoria pe care o poţi broda pe marginea ei, şi nu, aşa cum stau de fapt lucrurile, īn experienţa ei. E vorba de idealismul romantic al tinerilor culţi din punct de vedere teoretic, dar suferind de marea incultură a vieţii. Aşadar, genul de miopie exaltată prin care am trecut cu toţii la un moment dat. La vīrsta aceea, suntem tobă de carte şi complet ignoranţi īn materie de viaţă, iar lucrul acesta e cu atīt mai vizibil cu cīt suntem īncredinţaţi că, īn privinţa adevărurilor fundamentale, suntem egalii oamenilor maturi. Lacuna unui astfel de idealism e strict cantitativă: nu ai experienţă şi o suplineşti printr-o pletoră de cunoştinţe de care, mai tīrziu, īţi vei da seama că nu ai nevoie. Genul de bravadă teoretică menită a compensa incultura vieţii. E vīrsta cīnd credem că putem scrie romane pentru simplul motiv că am aflat la şcoală cum se scrie un roman.

Īn realitate, viaţa nu poate fi īnvăţată pe cale teoretică, ci doar pe calea trăirii. Teoria o poţi īnvăţa din cărţi, dar experienţa nu ţi-o poate da nimeni. E īntocmai ca deosebirea dintre o īmprejurare cīnd, trăind ceva pe pielea ta, te resimţi de pe urma evenimentului şi īmprejurarea cīnd, aflīnd o informaţie, simţi prea bine că asimilarea ei nu are asupra ta nici un efect vizibil. Cam toată teoria pe care o īnghiţim pīnă la 30 de ani nu are nici o influenţă asupra vieţii pe care o ducem, şi asta fiindcă ceea ce ne schimbă viaţa nu sīnt cunoştinţele despre ea, ci răsunetul ei sufletesc.

Tocmai de aceea cărţile nu te ajută să capeţi o optică potrivită asupra vieţii. Ele ar trebui citite abia după ce tu īnsuţi, posedīnd un capital de experienţă, ai putea compara nuanţele īnfăţişate de un autor cu tonurile sufleteşti pe care le-ai desprins de unul singur. Drama este că lecturile fundamentale le facem la o vīrstă cīnd sīntem prea necopţi ca să putem verifica adevărul celor citite, pentru ca apoi, cīnd īn sfīrşit suntem suficient de copţi ca să le putem īnţelege, suntem prea blazaţi ca să mai avem răbdarea de a citi. Cum s-ar spune, citim atunci cīnd nu avem nici o perspectivă asupra vieţii, iar atunci cīnd ne căpătăm perspectiva, nu mai citim aproape deloc.

Asta īnseamnă două lucruri: īn primul rīnd, īnţelegerea este o chestiune de perspectivă sufletească, şi nu de prelucrare neuronală a unor informaţii. A īnţelege o problemă de viaţă nu īnseamnă a procesa biţii pe care acea experienţă ţi-a pus-o la īndemīnă, ci īnseamnă a filtra afectiv cunoştinţele cu care te-ai ales. Nu ce ştii contează, ci răsunetul interior a ceea ce ştii. Nu cīt ştii are importanţă, ci orizontul sufletesc pe care īl īntreţin cunoştinţele.

Cīnd vorbesc de īnţelegerea vieţii, subīnţeleg cultura sufletului. Īn fond, disciplinele umaniste sunt acele activităţi unde cultura sufletului este cultivată ca scop īn sine. Īn al doilea rīnd, singurul mod de a compara ceea ce ai īnţeles tu cu ceea ce au īnţeles alţii este recitirea cărţilor teoretice. Tocmai de aceea, după 40 de ani, simţi nevoia să reciteşti cărţile a căror lectură o făcuseşi la o vīrstă cīnd nu le puteai măsura valoarea. Oricīt de greu este s-o recunoşti, recitirea e de două ori un semn de īmbătrīnire. Mai īntīi, fiindcă abia acum poţi gusta pe cale livrescă optica altora, īn al doilea rīnd, fiindcă ai atins un prag al experienţei dincolo de care, simţi prea bine, totul īncepe să se repete. Īn rest, singura filozofie sinceră e cea pe care o faci după ce, īnchizīnd toate cărţile, filozofezi de unul singur pe marginea a ceea ce trăieşti zi de zi. Dar asta nu se īntīmplă decīt după ce tinereţea a trecut.Tot de tinereţe ţine şi mirajul consecvenţei. Vrem să dovedim altora cīt de consecvenţi suntem. Mai toate convingerile mele nu au avut ca sursă cine ştie ce meditaţii profunde făcute īn clipele de singurătate, ci ambiţia ascunsă de a dovedi celorlalţi că sīnt un om consecvent. E ca atunci cīnd, dacă tot am apucat īn cursul unei dispute să apăr o idee, după aceea dorinţa de a le arăta celorlalţi că sīnt egal cu mine m-a silit să apăr apoi aceeaşi idee, cīnd, de fapt, dacă conjunctura m-ar fi constrīns să susţin la īnceput o altă idee, pe ea aş fi preschimbat-o īn convingere, şi nu pe cea dintīii. Ce īnseamnă asta? Că, din clipa īn care am īmbrăţişat un punct de vedere, nu īl mai pot abandona din teamă ca ceilalţi să nu mă considere inconsecvent. Şi astfel ajung să ţin cu dinţii la poziţia mea, dar nu pentru că aş fi īncredinţat că am dreptate, ci pentru că nu vreau să par īn ochii semenilor ca fluctuant şi lunecos. Numai aşa īmi pot explica cum, din ambiţia de a părea consecvent, pot susţine pīnă īn pīnzele albe o idee pe care, tocmai pentru că am apucat să o susţin, ajung să o privesc treptat ca pe convingerea mea intimă, ba fiind chiar īn stare să jur că o aveam de la bun īnceput, īnaintea oricărei polemici, cīnd īn realitate am ajuns să fiu convins de ea doar pentru că am apărat-o īn dispută cu alţii. Un om nu are mai īntīi nişte convingeri īn funcţie de care adoptă o anumită poziţie, ci po­ziţia īn care s-a īntīmplat să-l īmpingă conjunctura vieţii sau disputele intelectuale e cea care īi dictează convingerile intime. Numesc, aşadar, convingere nu o idee teoretică, ci o reacţie afectivă. Şi tot avīnd aceleaşi reacţii īn prezenţa aceloraşi oameni, se īntīmplă nu numai ca ei să nu se mai poată gīndi la tine decīt asociind imaginea pe care o au despre tine cu reacţiile pe care le-ai avut, dar se mai īntīmplă să ajungi tu īnsuţi să crezi īn ele abia după ce ceilalţi te-au prins īn tiparul lor. Tristeţea e alta: cam tot ce am ajuns să cred īn viaţă e rezultatul unor reacţii afective la un joc de conjuncturi īn faţa cărora mi-a fost imposibil să mă păstrez consecvent. Şi, totuşi, am continuat să joc teatrul consecvenţei. La fel ca semenii mei. Concluzie? Creierul meu nu are nevoie de cultura mea, adică de cunoş­tinţele pe care le poate folosi pentru a-mi apăra poziţia, ci de reacţiile mele afective la o poziţie asupra căreia cultura nu poate avea nici o influenţă.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul