Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

...În afară de scris

        Paul - Gabriel Sandu

Romanele lui Orhan Pamuk, „desco­perite” de mai puţin de un deceniu cititorului român, dar şi lumii întregi, fascinează prin complexitatea şi bogăţia stilului şi temelor, prin forţa evocatoare, prin resorbţia fără rest a reflecţiilor cu luciri filozofice în desfăşurarea naraţiunii. Cartea neagră, romanul publicat de curând la „Curtea Veche”, se înscrie pe aceste coordonate, autorul propunându-ne însă, de această dată, ca temă centrală, scrisul ca activitate eliberatoare, autentică, în măsură să-l redea pe cel care scrie lui însuşi, să rezolve pozitiv drama pierderii în ceilalţi. Faptul că romanul are structura unui roman poliţist nu este mai mult decât un pretext. Atenţia nu este nicăieri centrată asupra naraţiunii ca atare, vocea naratorului fiind mai curând purtată asupra unei nesfârşite serii de teme şi motive, de istorisiri şi de legende în care adevărul istoric şi cel ficţional se întrepătrund până la indistincţie.

Autorul nu urmăreşte însă în nici un caz revelarea unui adevăr istoric; de fapt, s-ar putea spune, autorul nu urmăreşte nimic. Ni se povestesc tot felul de întâmplări, aflăm, pe rând, despre Galip, cel îndrăgostit de Rüya, despre Celâl, celebrul foiletonist, văr al lui Galip, despre fuga Rüyei, pasionată cititoare de romane poliţiste, despre Melih, Nişantaşi şi Şişli, despre ziarul Milliyet, despre Mevlâna, „cel care nu putea să îndure dispariţia iubitului său” (p. 339). Naraţiunea dă la iveală o lume densă de personaje şi de istoriile lor, o lume în care fiecare poartă întipărite pe chip litere care trimit la stratul secund, tăinuit, suprapus sensurilor de la sine înţelese şi superficiale. În felul acesta, lumea întreagă devine o carte, ale cărei pagini sunt împrăştiate pretutindeni, purtate, chiar dacă fără ştiinţă, de fiecare individ de-a lungul întregii sale vieţi. Iar cartea aceasta este lumea însăşi, este viaţa care se lasă descoperită, aşa cum retragerea apelor Bosforului descoperă, suprapunând, un şir nesfârşit de obiecte, fiecare purtătorul unei lumi niciodată definitiv pierdute.

Unul dintre numeroasele foiletoane ale lui Celâl – Când s-au retras apele Bos­forului –, care sunt mereu inserate în desfăşurarea naraţiunii, Celâl făcând parte dintre naratorii romanului, poate sta drept metaforă a romanului întreg. În urma acestei retrageri a apelor –  ale cărei cauze sunt explicate cu o seriozitate mimată în câteva dintre rândurile capitolului –, naratorul închipuie, mai întâi, „noile cartiere care vor prinde să se ridice pe glodul locului viran numit, cândva, «Bosfor», sub privirile funcţionarilor de la primărie [...]” (p. 29). Asemenea unui pendul, imaginaţia naratorului oscilează neîntrerupt între viitor şi trecut, dezvelind, la rându-i, nu numai viitoarele cazinouri şi moschei, ci şi „câmpii presărate cu schelete de corăbii într-o rână, [...] alături de capace de sticle de răcoritoare şi de meduze” (p. 31). Iar aceasta se întâmplă pentru că semnele trecutului şi cele ale prezentului ori viitorului, „jugurile spânzurate de tufe de alge” şi „ancora ruginită a unui cuirasat”, „cizme desperecheate” şi „oase de cămilă”, „oche­lari[i] şi umbrele[le]”, se suprapun şi se leagă asemenea unei nara­ţi­uni. Pentru că, asemenea vieţii, povestirea nu trebuie să înceapă nicăieri şi nu se poate sfârşi nicicând, ci este mereu reflectată, re­luată, însă niciodată epuizată de propria ei desfăşurare. Lumea semnelor, înşirate în mâlul Bosforului, nu este o lume ininteligibilă, ci o lume cifrată, o lume care aşteaptă să fie înţeleasă. De aceea, Celâl nu se poate opri să mărturisească faptul că „scheletele cruciaţilor, cu toate simbolurile şi armele lor acoperite de muşchi, se aflau în aşteptarea Cadillacului Negru, care zace în imediata lor apropiere” (p. 33).

Vecinătatea obiectelor diferite, aparţi­nând unor epoci aflate la depărtare de secole, nu este în nici un caz rezultatul ha­zardului. Fiecare semn oglindeşte întreg universul, ca în monadologia leibniziană, fară să existe însă fisuri sau goluri între semne. Expresia finală a acestei coerenţe fără rest, a acestei conţineri şi reflectări depline, a acestei armonii este dată de imaginea care închide foiletonul lui Celâl, imaginea desoperită „la miezul nopţii”, în lumina chibritului, dator să lumineze „în bezna aceea înfricoşătoare şi plină de vrajă”. Scheletul banditului, aflat la vola­nul Cadillacului şi cel al iubitei sale vor apărea „îmbrăţişate, cu braţele subţiri, împodobite cu brăţări şi degetele pline de inele [...]. Nu numai oasele maxilarelor, ci şi craniile lor vor părea că se confundă unul cu altul, într-un sărut fără moarte” (p. 34).  

Aflat în căutarea soţiei sale dispărute şi a lui Celâl, Galip va fi nevoit să aşeze în ordine o nesfârşire de fapte, întâmplări, foiletoane, personaje, precum lucrurile descoperite de retragerea Bosforului. Căutarea lor este, în acest fel, simultan o căutare de sine a lui Galip, care reuşeşte, spre final, să descopere sensurile ascunse, literele întipărite pe chipurile oamenilor, lumea pierdută a unei locuinţe – unul dintre ascunzişurile lui Celâl – rămasă neschimbată de mai bine de 20 de ani. Aflat pe urmele  lor, Galip devine, într-un fel, amândoi, ajunge să scrie foiletoanele lui Celâl, jucând perfect rolul acestuia chiar în faţa jurnaliştilor străini care doreau să-l întâlnească pe celebrul foiletonist, Celâl Efendi; devine, fără să vrea, personajul principal al unui roman poliţist, gen atât de îndrăgit de cea pierdută de-acum, de Rüya. Numai că atât Rüya, cât şi Celâl sunt de negăsit, iar atunci când, în sfârşit, Galip reuşeşte să ajungă la ei, îi descoperă, pe rând, morţi. Cel din urmă, ucis de un glonţ care-i străpunsese inima şi de un al doilea care-i sfărâmase stiloul, vărsându-i cerneala verde, ca şi când Celâl ar fi avut mai curând un trup de litere, decât unul de carne. Cea dintâi, ucisă nu din cauza rănii provocate de glonţ, ci din pricină că rămăsese, printr-o greşeală, închisă o noapte întreagă în buticul în faţa căruia fu­seseră amândoi împuşcaţi; între păpuşile de ceară şi în preajma romanelor poliţiste, care o făcuseră să-şi dorească să fie altcineva, să-şi schimbe viaţa, să fugă de ea însăşi. 

Concluzia lui Galip, devenit între timp Celâl, este că „singura cale să fii tu însuţi este să fii altcineva sau să te pierzi în poveştile altcuiva” (p. 398), a fi şi a scrie devenind unul şi acelaşi lucru. Numai de aceea romanul se poate închide decretând că „nimic nu este mai atât de uimitor ca viaţa. În afară de scris. În afară de scris. Da, desigur, în afară de scris – singura consolare” (p. 599).
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul