Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Nu staţi īn balcoane – mai citiţi romane! Efluviile păsăricii

        Horia Gārbea

 

Alexandru George - Simplex, roman

 

Īn latină, „simplex” īnseamnă simplu, clar, neted. Īn geometrie, simplex este forma cea mai simplă īntr-un spaţiu cu „n” dimensiuni, avīnd aşadar n+1 vīrfuri. De exemplu, īn plan, un simplex este un triunghi, iar īn spaţiu, un tetraedru. Īn literatură, Alexandru George īncearcă să creeze, precum arată definiţia geometrică, un corp de maximă reducţie, īn care esenţialul să se spună limpede, iar vīrfurile, nodurile acţiunii, să fie minimale ca număr şi perfect definite. Īntr-o postfaţă lămuritoare despre scrierea cărţii, dar fără legătură cu acţiunea acesteia, autorul ne mărturiseşte realitatea celor relatate, fapt indiferent cititorului, cītă vreme faptele sīnt oricum verosimile. Că ele s-au īntīmplat aidoma şi că romancierul a fost martor şi īntrucītva participant nu ajută, nici nu dăunează cărţii ca literatură. Trama e oarecum poliţistă. Pe la īnceputul anilor 1960, īn Romānia, un medic īnnebuneşte aparent subit, īşi ucide familia şi se sinucide. Un inginer, rudă a victimelor, ajunge la locul faptei īmpreună cu naratorul şi ambii sīnt sechestraţi de Securitate, care venise īnainte. Paradoxal, cel reţinut cīteva ore şi eliberat pentru că nu ştia nimic este povestitorul. Celălalt e eliberat mai devreme, e „īmpachetat” de un „coleg amabil”, pentru că oricum trebuia să plece din ţară, şi anume īn Occident, īn scop profesional, şi asistat cu multă prietenie (să nu ia legătura cu nimeni, nici cu familia nu are timp să mai vorbească despre sinistra īntīmplare) pīnă īşi ia zborul. Īn paralel, şi nu ştim cum naratorul află totul, ni se povesteşte că ucigaşul, fiind medic, avea īn grijă un ilegalist comunist cu care organiza şi mici orgii. Acesta l-a propulsat īn carieră, īn ciuda unei boli mai vechi şi cu consecinţe asupra psihicului. Maladia fusese contractată cu prilejul nevinovatelor distracţii. Uşu­rinţa şi abilitatea cu care Alexandru George relatează povestea şi insolitul faptelor creează interes cititorului. Totuşi, ca acţiune, nuvela sau micul roman nu e prea spectaculos şi autorul nu are timp să intre īn detalii asupra psihologiei personajelor, limitīndu-se la enunţarea unor īntīmplări care le conţin. Totul e, īntr-adevăr, cam simplu, se vede că Alexandru George a vrut să păstreze adevărul situaţiei, dar, ca romancier, nu era obligat s-o facă sau, măcar, se putea lansa īn ipoteze asupra reacţiilor protagoniştilor. 

 

DragoŞ Voicu - Coada,

Cartea Romānească, roman

 

Premisa romanului cu care Dragoş Voicu debutează īn literatură e destul de ofertantă, chiar dacă ideea pluteşte īn aer mai demult şi unele īncercări similare s-au mai făcut. Căci, pentru ultimii ani ai comunismului īn Romānia, definitorie este coada, mai ales cea la alimente. Īn carte, coada e la tacīmuri de pui, marfă de oarecare faimă nu numai la noi. O piesă a maghiarului Sprio Gyorghi, jucată şi īn Romānia, se intituleaz㠄Tacīmuri de pui”. La Dragoş Voicu, coada durează ani, poate chiar un deceniu, este deci o hiperbolă. Membrii familiei se īnlocu­iesc unii pe alţii la rīnd, īn timp ce viaţa merge īnainte, paralel cu coada şi īn cadrul ei. La coadă personajele se cunosc, chiar se īndrăgostesc, se căsătoresc şi mor. Totul este relatat din perspectiva unui băiat de vīrstă şcolară, fireşte, pionier. Acesta nu a īnţeles īncă exact caracterul duplicitar al lumii īn care trăieşte şi īn care se vorbeşte de realizări epocale, bunăstare şi belşug, īn timp ce lipsesc flagrant curentul, apa caldă şi alimentele cele mai banale. El abia īncepe să īnţeleagă felul īn care se īntīmplă toate aceste lucruri absurde şi groteşti, coada fiind un bun prilej de lămurire. Un profesor Georgescu, şi el „codaş”, este autor de literatură şi volumul cuprinde unele pagini ale acestui scriitor „de sertar”, momente care nu prea īşi au locul īn naraţiune. La final, povestitorul „prinde” doritele tacīmuri care aduc fericirea familiei lui īn acea zi. Īn epilog aflăm că elevul Petrescu Ionuţ – povestitorul nostru – s-a făcut miliţian, devenit ulterior poliţist, şi a găsit, după Revoluţie, un teanc de dosare cu „povestiri” ale celor de la coadă, care scriau şi ei. Unii despre ceilalţi şi nu literatură.  Singurul dosar cu delaţiuni care nu cuprinde nicio filă este cel al tatălui, de care micul Ionuţ a fost mereu mīndru. Pe parcursul volumului, Dragoş Voicu se complace cu bucurie īn rememorarea unor faze atroce sau idilice specifice timpului acţiunii, aşa cum am citit īn „Cartea roz a comunismului”, īn „Tovarăşe de drum” şi īn alte asemenea volume consacrate micii istorii din perioada comunistă. Există, de altfel, şi site-uri internet dedicate „nostalgiilor” de acest fel, pe care se pot vedea poze cu obiecte specifice epocii: ascuţitori şi tenişi chinezeşti, sticle de Ci-co sau Brifcor, ţigări „Naţionale” sau „Bucegi”, inele pentru cravata de pionier şi săpunuri „Cheia”, Dacii Lăstun şi „ligheane de prins bulgarii”, păpuşi de Arad tip Nadia Comăneci şi ciocolate „Pitic”. Cel mai abil īn valorificarea īn literatură, cu farmec, a memoriei pentru perioada cu pricina este īnsuşi Mircea Cărtărescu. Romanul lui Dragoş Voicu e sprinţar, inteligent şi lesne de citit.

 

Mihail GĂlĂŢanu Stradivarius

Euro Press, roman

 

Subtitlul „roman” este unul dintre cele mai relative. Aşa cum s-a scris cu dreptate, despre cele mai mari romane ale lumii s-a decis că nu ar fi romane. De la o vreme, de cīnd romanul a devenit genul cel mai frecventat la noi, numele acesta e folosit, totuşi, tot mai abuziv. Lucrări ale căror dimensiuni şi forme se abat evident de la o definiţie, cīt de largă, a genului sīnt proclamate romane. E vorba de nuvele, povestiri, chiar piese de teatru, cu atīt mai mult de proză lirică. Deşi apare īn colecţia „Roman” a unei edituri, Stradivarius, textul lui Mihail Gălăţanu e foarte departe de un roman canonic. Acţiune aproape inexistentă, dialog absent cu desăvīrşire, personaje reduse la enunţarea unor nume – acestea sīnt trăsăturile ce definesc volumul. Este vorba mai degrabă de un poem, de un eseu sau de o monodramă. Mai bine s-ar īncadra īn genul dramatic, fiind un monolog, o relatare la persoana īntīi a unor experienţe subiective şi a unor introspecţii, decīt a unor fapte legate īntr-un  mănunchi epic. Este un lung delir al unui eu (liric) despre care nu ştim dacă relatează o experienţă personală sau halucinează. Totul e enunţat de la īnceput: „Aţi făcut vreodată dragoste cu o vioară? Sau cu un instrument muzical. Ei bine, poate fi oarecare. (...) Ce vrei să zici? Că, dragă doamne, chestia asta ar fi īnsufleţită? (...) Muzica e excitaţie. Excitaţie pură”. Apare imediat o trimitere livrescă: Almudena Grandes – despre care putem să adăugăm că e o prozatoare spaniolă născută īn 1960, deci cam de o vīrstă cu Mihail Gălăţanu – are un personaj, Susana, care face dragoste cu un flaut. Aş nota cu pragmatism că e mai simplu pentru o femeie să facă asta cu un flaut decīt pentru un bărbat cu o vioară sau cu o harfă, necum cu un clavecin. Cīt despre un fluieraş de os... vorba anecdotei „poté că numa-n...” „Susana – spune Mihail Gălăţanu – cīnta la flaut cu efluviile păsăricii ei, evadate gata din rai”. Pīnă la urmă, textul este un lung poem senzual care cade (sau se ridică?) uneori īn eseu, dar pe care eu l-aş vedea pus īn scenă ca teatru. Ca şi muzica, după naratorul eseist şi muzician, „sexul e diabolic”. El, naratorul şi unicul personaj important, trăieşte şi iubeşte īn transă, uneori provocată voluntar cu alcool, şi gīndeşte, raţionează senzual, se excită cu propriile lui vorbe. Dacă n-ar fi forţa lirică indiscutabilă a lui Mihail Gălăţanu şi ingeniozitatea formulărilor sale, textul, nu prea lung totuşi, ar fi plicticos. Aşa, īnsă, el te poartă, muzical, spre un final care nu rezolvă nimic. Micile grozăvii lexicale din scenele erotice sīnt doar un condiment. Sau, cum zice autorul: „Băşini! Băşini de concepţie”.

 

 

Monica Ana ŞtefĂnescu - ...Şi cu toţii eram nemuritori,

Editura Kron-Art, roman

 

Romanul realist, plasat īn contemporaneitatea imediată, al Monicăi Ana Ştefănescu se vrea şi chiar este un „roman de dragoste”. Īnceputul atrage atenţia şi stīrneşte curiozitate pentru evoluţia viitoare a personajelor. Cora, eroina principală, este un „medic de familie” care contrazice prototipul de hīrţo­gar incompetent care īmparte reţete de rutină şi te lasă să mori ca domnul Lăzărescu.  Ea e şi pricepută, şi implicată, ajungīnd foarte repede să semene cu eroinele filmelor cu intelectuali angajaţi din epoca-de-aur. Din păcate, foarte rapid, cum ziceam, focul de paie al primelor pagini se stinge īntr-o mare platitudine, cu glume răsuflate, stil dulceag şi o mare frecvenţă a replicilor irelevante. Cu cīt autoarea se străduieşte mai mult să scoată īn evidenţă delicateţea, omenia şi umorul Corei, cu atīt face din ea o proastă, campioană (pentru că vorbeşte cel mai mult) a replicilor tembele. „Iubesc trei fiinţe, aşa cum iubesc cele trei zile de Crăciun” – exclamă Cora īn faţa Raisei, avocată, confidenta ei, la fel de de neinteresantă. Este, īn concluzie, un roman despre „femeia intelectuală a zilelor noastre”, tezist şi stīngaci. Ca să nu vă osteniţi să citiţi toate cele 250 de pagini cu acţiune tot mai diluată şi al căror stil se deteriorează pīnă la insuportabil, vă spun eu: se termină cu bine şi vor trăi fericiţi pīnă la adīnci bătrīneţi! A se lipsi, Mitică!

 

Corina SabĂu - Blocul 29, apartamentul 1 Editura Polirom, roman

 

            Prezentată elogios de Nora Iuga, prozatoarea debutantă Corina Sabău scrie o carte iritantă ca un praf de scărpinat, una dintre acelea pe care nu poţi să le ignori, ci simţi nevoia să le īnjuri cu tot năduful. Este o modă enervantă, de a scrie cu obstinaţie despre nimic, de a pune pe hīrtie, cu mii de mofturi şi floricele pretenţioase, experienţe şi īntīmplări care nu interesează pe nimeni. Perspectiva narativă, a unei fetiţe, este iarăşi un loc comun şi o făcătură grosolană. O fetiţă de 12 ani nu poate avea īn mod curent observaţii de tipul: „sīnt prea sigură de mine ca să mă irite mīna pe care mi-o pune pe umăr”. Jocul deghizării naratoarei īntr-o fetiţă (genială!) e necinstit şi constituie un motiv de supărare īn plus pentru cititor, alături de absoluta lipsă de inedit a īntīmplărilor prin care trece personajul. Aceste anodine amănunte ar avea poate un farmec dacă ar fi amplificate de privirea ingenuă, īncă neīnţelegătoare, a numitei fetiţe. Dar nu, fata e „sigură de ea”, ca şi autoarea, sigură că orice mărunţiş, trecut pe sub condeiul ei, se preface īn diamant. O carte ostentativă, insultătoare pentru inteligenţa cititorului, mizerabilă.

 
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul