Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Cu Sebastian Nicolau

        Stelian Tăbăraş

În 27 mai, la Ateneul Român, la Gala revistei Viaţa Medicală  - 2009 (cu ocazia aniversării a 20 de ani de apariţie neîntreruptă şi publicării numărului 1.000), puţini îşi imaginau asemenea insulă de profesionalism, deşi se ştie că medicii au fost întotdeauna apropiaţi de arte. A fost un maraton cu lansări de cărţi şi reviste, vernisaje ale unor expoziţii de pictură şi fotografie, decernări de premii şi, desigur, n-a lipsit un concert al Orchestrei Medicilor (sub bagheta lui Iosif Ion Prunner). Lucrări deloc uşor de interpretat, precum uvertura la opera Directorul de Scenă de Mozart sau uvertura Academica de Brahms, arii precum Vissi d’arte din Tosca, Pari siamo din Rigoletto, Concertul în Re major pentru pian şi orchestră de Haydn, Concertul nr. 1 în Do major pentru pian şi orchestră de Beethoven au avut drept solişti medici reputaţi, dar şi excelenţi muzicieni, precum dr. Andra Pop, prof. dr. Gheorghe-Andrei Dan, conf. dr. Adriana Moţoc-Ilieşiu, dr. Mihai Frunză. (Ce ciudat sună aceste titluri academice înaintea numelor unor artişti!) Au fost lansate o revistă literară a Societăţii Medicilor Scriitori şi Publicişti, „Fântâna din Kos” (anul 1, nr. 1, mai 2009), prezentată de academicianul Nicolae Gorun, două volume semnate de Mihail Mihailide, Literatura artistică a medicilor, Editura Viaţa Medicală Românească 2009, eseuri de George Dumitrescu (prezentate de C.D. Zeletin) şi de Francisc Schneider, precum şi Caietele Vieţii Me­dicale.

 Nu în ultimul rând, O viaţă  aproape cât un veac (convorbiri cu prof. dr. Gh. Goldiş), Editura Viaţa Medicală Româ­nească, de Sebastian Nicolau.

Celebrul medic Gheorghe Goldiş, sa­vant care a ştiut să refuze tentaţii de carieră, pretenţii ierarhice nemeritate, menţinându-se pe calea cea dreaptă prin devotament faţă de jurământul lui Hipocrate, s-a născut în 1923 lângă Arad, a fost profesor şi medic la Cluj şi Bucureşti, publicând de-a lungul vieţii sale „aproape cât un veac” sute de comunicări ştiinţifice în reviste, la conferinţe şi congrese naţionale şi internaţionale, cursuri şi tratate de pediatrie, cardiopatie şi etică medicală, a deţinut înalte titluri ştiinţifice şi academice, a fost membru  în cele mai cunoscute  societăţi internaţionale. Din familia luptătorului pentru drepturile românilor din Transilvania Vasile Goldiş (cel care a redactat Hotărârea unirii Transilvaniei cu România şi care a prezentat, în faţa Re­gelui Ferdinand şi a Reginei Maria, la 1 Decembrie 1918, rezoluţia prin care motivează argumentele istorice ale unirii Transilvaniei cu România), tatăl lui Gheorghe Goldiş, Ioan, i-a imprimat acestuia în educaţie „concepţiile de viaţă ale familiei: adevărul, munca, dragostea de ţară”. Despre sfaturile educative ale lui Vasile Goldiş, nonagenarul medic povesteşte: „Aveam 7-8 ani când tatăl meu, fiind invitat de Vasile Goldiş, m-a luat şi pe mine. (…) Mi-a pus mâna pe umăr, spunându-mi: Dacă vrei să fii cineva în viaţă, învaţă mult şi permanent. Iar tatălui meu i-a zis: Copilul să înveţe bine latina, aşa cum se cuvine unui bun român”.

Asemenea principii au stat şi la baza educaţiei celui ce avea să devină discipolul eminent al lui Gheorghe Goldiş, strălucitul oncolog, pediatru şi bioetician Sebastian Nicolau, cel care a ştiut să „deschidă sipetul vieţii” mentorului său. Atingând punctele de rezonanţă ale acestei biografii, conducând cu măiestrie dialogul spre ceea ce merită cu adevărat să fie cunoscut de publicul larg, ilustrând povestirea, în spiritul epocii interbelice, cu fotografii austere de savanţi, personalităţi din lumea medicală de peste hotare, fotografii de grup, făcute la sfârşitul unor simpozioane sau conferinţe, dedicaţii primite de la personalităţi de peste hotare, el însuşi s-a retras cu modestie în plan secund - deşi Sebastian Nicolau nu este doar un medic, autor de lucrări ştiinţifice, ci şi un cunoscut scriitor.

L-am întâlnit pe doctorul Sebastian Nicolau în 1993 la Viena. Era sfârşit de an, cu zăpadă şi frig; ne întâlneam zilnic la bibliotecă, povestind despre ceea ce se petrecea în lumea de afară – politica aus­triacă şi românească, modul cum ar trebui să se prezinte România în lume. El însuşi somitate medicală, asista la un ciclu de conferinţe de actualizare în profesia lui. Îi puneam o cafea în mâinile îngheţate, împărţeam frăţeşte un măr sau un sandviş. L-am revăzut în preziua plecării spre Bucureşti - încărcat cu zeci, dacă nu chiar sute de cadouri pentru copiii bolnavi pe care îi trata: jucării, acuarele, dulciuri; pentru că urma Crăciunul. Am auzit atunci de la el un lucru incredibil: copiii care se simţeau atinşi mortal de cumplita maladie refuzau să picteze color, desenau doar alb-negru. Erau toţi de acum copiii lui, urma Crăciunul lor împreună, iar cei care au reuşit totuşi să se salveze, fiind astăzi adulţi, au o recunoştinţă infinită faţă de el. Sebastian - cel cu care m-am împrietenit - scria. Scria un soi de eseuri, întâmplări, parabole  (au fost publicate în două volume numite Maxima Moralia) care îmi rămâneau, după fiecare lectură, multă vreme în minte. Când m-am întors la rândul meu la Bucureşti ne-am revăzut, apoi am continuat să ne întâlnim, rareori, dar pentru dialoguri pline de tâlc. Nu vorbea deloc despre eventualele eşecuri în cazurile grave; rămăsese la stadiul de optimist zâmbitor, parcă mereu surprins că ne revedem. Urcase toate treptele „ierarhiei”, plasamente forţate pe la raioane şi circumscripţii mărginaşe, cu multe corvezi pe care era obligat să le îndeplinească. Astăzi, după aproape două decenii, amintirile noastre au deja aura nostalgiei, dar şi profunzime de devotament.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul