Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Fotbalul n-are a face cu democraţia

        Gelu Negrea

• Circulă prin lumea literară o vorbă plină de conţinut sapienţial: prima carte a unui autor nu de pune – edificatoare pentru înzestrarea cu har a împricinatului sunt cele de la a doua încolo. Cam în aceiaşi termeni cred eu că se configurează problema debutului şi în materie de fotbal: este prematur şi periculos să formulezi concluzii după numai o apariţie publică a unei echipe la cârma căreia a fost instalat un antrenor nou. E adevărat: principiului precauţiei (atenţie: căţeii dintâi turbează!) i se opune optimismul paremiologic al chestiei cu ziua bună care se cunoaşte de dimineaţă, dar cum bătălia dintre cele două adevăruri maniheiste n-a stabilit încă un câştigător pe termen lung, cel mai înţelept este să privim lucrurile din ambele perspective, dialectic şi echidistant, ca românul imparţial.

Se ştie că – într-o primă instanţă, cel puţin –, orice schimbare provoacă un şoc emoţional care, de regulă, generează rezultate pozitive: un plus de concentrare şi mobilizare, dorinţă firească a fiecăruia de a confirma încrederea acordată, spiritul de revanşă – mai ales al celor care au fost ignoraţi în precedenta magistratură tehnică etc. Toate s-au văzut în atitudinea jucătorilor din reprezentativa României în meciul de sâmbătă cu Lituania – primul consumat sub comanda lui Răzvan Lucescu. Singura rezervă ar fi că, în general, starea euforică se declanşează uşor, dar se stinge repede: entuziasmul n-are combustibil pentru curse de anduranţă, nu funcţionează prin autoalimentare perpetuă, este instabil şi perisabil. Aici, precedentul nu e automat operaţional: totul trebuie reluat de fiecare dată de la capăt pentru că nimeni nu poate trăi doar din amintirea entuziasmului. Nici măcar a celui de săptămâna trecută. Răzvan a avut în privinţa asta o intuiţie deşteaptă: într-o campanie, oricât de lungă sau de dimpotrivă, orice confruntare trebuie privită ca o finală şi doar celor pătrunşi de adevărul acesta banal le sunt prezervate satisfacţiile şi performanţa de nivel înalt.

Pe de altă parte, însă, nu se poate face abstracţie de bunele auspicii sub care s-a conturat noul început al Naţionalei României. Lucescu jr. a transformat peste noapte porecla („Băiatul lui tata”) în(tr-un început de) renume. Are echilibru şi personalitate, judecă fără complexe cu capul din dotare şi nu se teme să rişte. A adus nu doar în lot, ci printre titulari pe necunoscutul Apostol şi pe etren ocoliţii de selecţii Ionel Dănciulescu, Bogdan Mara şi Cristian Săpunaru. Desigur, ultimul era recomandat de evoluţiile la Porto, una dintre formaţiile va­loroase ale soccerului european, ceilalţi însă reprezintă învestiţii cutezătoare ale lui Răzvan, mai ales dacă ţinem seama şi de prejudecăţuile curente privitoare la vîrsta a măcar doi dintre ei.

Curajul şi limpezimea de cerebel ale selecţionerului s-au vădit la fel de peremptoriu atât în privinţa celor trimişi în teren, ci şi a celor lăsaţi pe banca de rezerve ori chiar în afara ei. Exemplul lui Costea de la Universitatea Craiova (un jucător şi o echipă la modă şi în vogă locală) este sugestiv şi convingător. Reacţia ofuscată a lui Adrian Mititelu – de înţeles şi chiar de apreciat, până la un punct: orice conducător de club trebuie să-şi facă un titlu de mândrie din a oferi câţi mai mulţi echiperi primei reprezentative a ţării – divulgă însă o înţelegere parţială şi partizană a lucrurilor şi atrage încă o dată atenţia asupra faptului că, totuşi, antrenoratul este o meserie şi că se înşală aceia care cred că a avea puterea echivalează cu a avea dreptate, inclusiv în treburi pentru care nu posedă calificarea necesară. Se pare că oamenii din fotbalul românesc n-au înţeles foarte multe nici din păţania lui Gigi Becali, nici din exemplul lui Bucşaru de la Urziceni.

Răzan Lucescu a greşit într-o singură privinţă (boală de familie...): n-a avut tăria să ignore întrebările provocatoare ale ziariştilor în legătură cu vorbele lui Mititelu. Coach-ul Naţionalei nu trebuie să intre în clinciuri orale cu toţi cei care – motivat au ba – consideră că au ceva de spus înainte, în timpul sau după un meci. Nu vreau să zic prin asta că nu trebuie să le ia în consideraţie spusele (în măsura în care ele merită); doar atât: să se abţină să intre în dialoguri tendenţioase şi sterile cu ei. Fotbalul de performanţă nu prea are de-a face cu democraţia, oricât de incorectă politic pare această afirmaţie.

Una peste alta, e bine. Ceea ce sper să am ocazia să scriu şi după partidele cu Franţa şi Serbia...

 

• Liga suporterilor independenţi (i-auzi una!) din cartierul Ghencea a organizat o demonstraţie de stradă împotriva finanţatorului Stelei, Gigi Becali, cerându-i imperativ să-şi facă bagajele şi să lase în pace echipa. Banerele erau frumoase şi sugestive, scandările la fel; ce n-am înţeles este următorul deta­liu minor: cine va da bani pentru menţinerea clubului în eşalonul de frunte al fotbalului nostru? Au suporterii cu pricina o soluţie la îndemână sau...? Într-o problemă de gingăşia acesteia nu sunt suficiente doar vocalizele – oricât ar fi ele de cuceritoare şi justificate. E rău cu rău, într-adevăr, dar ce şi cum ar fi fără el? – iată întrebarea. Urăsc că trebuie s-o pun fiindcă insul mă enervează şi mă revoltă de trei ori pe zi – dimineaţa, la prânz şi seara –, dar asta-i una, iar economia fotbalistică de piaţă e cam altceva. Să dea Cel de Sus ca verva sindicalistă a suporterilor stelişti să se soldeze cu bune rezultate. Mă tem de un singur lucru: ca nobilele lor intenţii să nu le întunece luciditatea. Există o specie de vieţuitoare ale căror femele, din dragoste maternă, îşi strangulează puii...
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul