Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Meşterul Vladimir Zamfirescu

        Iolanda Malamen

Īn oricare secol din pictura universală ar fi trăit, Vladimir Zamfirescu ar fi purtat o aură greu de istorisit aici, ca să nu mai vorbim de ascendentul artistic şi moral pe care opera lui l-ar fi avut asupra tuturor. Regi şi Principi şi-ar fi disputat cu siguranţă dreptul de a-l avea prin preajma lor, respectīndu-i īnaltul meşteşug şi pozīndu-i plini de trufie aristocrată sau copilăros şi privindu-i fascinaţi compoziţiile, aşa cum i s-a īntīmplat, de pildă, genialuluiVelasquez. Implicit, imaginea  picturilor lui ar fi fost purtată dincolo de graniţele ţării, ca sursă de bogăţie extraordinară, mai precis ca bun artistic etern.

Am īnceput cu această precizare, fiindcă Vladimir Zamfirescu, unul din cei mai mari pictori pe care i-a avut Romānia postbelică, se bucură deopotrivă de gloria firească, dar şi de o  paradoxală ,,discreţie“ privind opera sa, deşi, cel puţin la nivel oficial, onorurile şi premiile de excelenţă nu l-au ocolit.   

Dacă ar fi să se reevalueze munca de profesor al lui Corneliu Baba, s-ar vedea că de la clasele lui de studenţi au ieşit īn lume pictori cel puţin clasificabili pentru istoria artei romāneşti, ca să nu vorbim de cele cīteva vīrfuri, unul dintre ele fiind Vladimir Zamfirescu.

Se poate spune că joi,  4 iunie 2009, īn centrul Bucureştiului, īntr-un spaţiu legendar pentru artişti, şi anume Sala Dalles, s-a īntīmplat unul din acele lucruri remarcabile care aduc un plus de aer respirabil Bucureştiului: deschiderea expoziţiei personale; Trupul şi fiinţa (pictură, desen, colaj), semnată de Vladimir Zamfirescu.

Ca īn vremurile bune, un public numeros a animat imensul spaţiu aflat pe cele două niveluri. Printre ei, mulţi artişti, scriitori, critici de artă, studenţi, colec­ţionari, jurnalişti, fotoreporteri. A vorbit īn deschidere scriitorul, eseistul şi anglistul Andrei Brezianu, care, familiarizat cu opera  lui Vladimir Zamfirescu, i-a elogiat cu fineţe virtuţile artistice contextualizīnd-o istoric şi spiritual.

Vladimir Zamfirescu a avut īntotdeauna un respect faţă de actul de a picta, care i-a luminat existenţa, ferindu-l de pericolul unor vanităţi rebarbative. De cīteva decenii, el şi-a supus vocaţia unor repetate şi constante exerciţii de mīntuire, alegīnd o cale pe care mulţi artişti fie au uitat-o, fie o ignoră, fie o consideră o povară: desăvīrşirea. Această desăvīrşire, nu numai īn virtuozităţile cromatice şi ale tuşelor, dar şi īn atitudinea contemplativ-hieratică, este resimţită de toţi cei care privesc  picturile lui Vladimir Zamfirescu.

Momentul īn care imaginile īşi desfăşoară īn faţa privirilor noastre incursiunea culturală este unul fast sub raportul introspecţie-acumulare-destin. Hibridi­zarea memoriei culturale colective a dus la distorsiuni şi mărginiri ale fiinţei şi setea de īmpăcare cu sacrul vine ca o revoltă lină, ca o uimitoare izbăvire.

Cu penitenţă şi umilinţă de patriarh, el face una din cele mai miraculoase incursiuni, elogiind mitul, divi­nul, īntr-un figurativ de o explicită transparenţă şi strălucitor rafinament. De cīte ori a ieşit īn lume, pictura lui Vladimir Zamfirescu a putut să absoarbă atenţia şi să fascineze prin vraja nerisipitoare a intensităţii trăirii. Fie că sunt personaje biblice, ,,Cain şi Abe“, ,,Adam şi Eva“, fie că sunt personaje literare, cum este Don Quijote, fie că sunt zeităţi, cum este Pomona, sau, mai nou, ritmurile şi nuanţările unui postimpresionism seducător, cu animale paşnice, sacre şi emblematice (vaci şi capre), totul este subsumat iluminării şi extazului. Vladimir Zamfirescu nu reface paradigme şi simboluri cu brutalitate şi nu se ,,atinge“ apelīnd impulsiv la mecanismele ferecate ale unor formule īnchistate şi supreme, īncercīnd să decodifice suprarelalul printr-un joc al realului. El rafinează, īn schimb, cu unduiri de clar-obscururi sau cu volute de culori complementare, imaginarul, ca pledoarie pentru justificarea tragicului, făcīnd din limbajul pur, absolut, o muzică unică care-şi trăieşte cu smerenie destinul.

Dacă ar fi să căutăm apropieri, similitudini, ecouri cu omeneştile bucurii de-a compara, am putea să īncadrăm totul īn marea familie a iconarilor bizantini sau īn familia unor iluştri reprezentanţi ai artei universale (El Greco, spre exemplu), dar singurul lucru care ne opreşte să facem asta pīnă la capăt este īnsăşi pictura lui Vladimir Zamfirescu. Īn recluziunea atelierului, opac la ,,insistenţele“ modelor şi la ,,rafinamentele“ opresive ale zbuciumului lacom şi continuu, Mirel, cum īi spun toţi apropiaţii, are cu sine o singură povară pe care o poartă ca pe-o mistică feerică: aceea de-a ceda cita­­dinul turbulent şi vindicativ, limbajului hieratic īn care sintagmele plastice devin lumi iniţiatice, lumi care ne-au rodit pe toţi. Clară şi dureros-magică, vocea pictorului ne īntīmpină din fiecare lucrare copleşită de emoţii. Meşteşugul acestei opere picturale ţine de gradaţii subtile , dar şi de ,,īndrăzneala“ de-a recrea atitudini, care aparent şi-au trăit vitalitatea legendară. ,,Mozart şi Salieri“, El Greco, dar mai ales cele două extraordinare portrete ale lui Picasso, renasc la poli opuşi, din taina şi măreţia propriei genialităţi. Vladimir Zamfirescu nu face decīt să se mīntuie, eliberīndu-se prin aducerea lor ca personaje īn propria lui gīndire.

Un lucru aparte, de o mare forţă lirică şi candoare a expresiei, īl reprezintă desenele şi colajele unui colecţionar meticulos, cu suflet de copil. Avīnd datul evocator, ele sunt de o punctuală frumuseţe a grafiei, chiar şi atunci cīnd pare că mīna artistului abia a intervenit. Adunate īntr-un caiet unele dintre ele (cum ar fi ,,Proiect pentru aparat de zburat I-X“), ar aminti de celebrele schiţe ale lui Leonardo Da Vinci. Altele sunt frīnturi patetice, schiţate conjunctural: ,,Moartea lui Petre Ţuţea“, un ,,Portret al lui Nichita Stănescu“, ,,Scrisoare către mama cu autoportretul ei“, ,,Pseudofilatelii cu timbre de mīn㓠,,Infernul Dante“, ,,Peştera lui Platon“. Trecīnd privirea peste ele, peste aparenta lor fragilitate narativă, ai sentimentul că īn faţa ochilor s-a deschis un rezumat al umanităţii pe care, cu un simplu gest, artistul l-a imortalizat  īn chip criptic şi ingenuu.

Dat fiind faptul că din ce īn ce mai rar artiştii de va­loare acceptă să expună īn galerii, se poate spune că şi evenimentele au loc destul de rar. După Palatul Mogoşoaia īn care au expus īn 2006 Sorin Ilfoveanu, iar īn 2007 Sorin Dumitrescu, după ,,Atelierul lui Vasile Gorduz“  īn 2007, la Ordinul Arhitecţilor şi după Personala deschisă īn 2008 de Mircia Dumitrescu la Sala Constantin Brāncuşi (cu scuza de-a nu fi amintit tot ce se cuvenea amintit), iată, Sala Dalles aduce īn spiritul destul de placid al Bucureştiului, pe simezele ei, parte din opera lui Vladimir Zamfirescu, meşterul care ne mīntuie privirea.

Īntorcīndu-mă la faptul de a fi putut ocupa īn orice secol artistic o poziţie de prim rang īn ierarhizări, īmi spun: ce bine că, īn ultimele cinci decenii, există Vladimir Zamfirescu, īn pictura romānească!
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul