Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Peregrin prin trecutul personal

        Dan Cristea

 

 

Probabil că se va discuta destul de mult despre natura scrierii lui Gabriel Chifu, adică despre modul cum poate fi încadrată cartea sa într-un gen literar sau altul. Personal, văd în această scriere o combinaţie liberă între confesiunea autobiografică şi eseul despre sine, punând în joc atât reflexivitatea cât şi lirismul autorului şi intersectând atât povestea personală a eului cât şi povestea lumii care modelează acest eu. Autorul recurge, după cum se poate observa, la un titlu uşor autoironic şi care trimite deopotrivă la un soi de istorisire miraculoasă, de halima, neomiţând totuşi să pună accentul atât pe actul povestirii cât şi pe povestea lumii în care evoluează personajul său. Originalitatea abordării lui Chifu ar consta însă în faptul că tratamentul autobiografic se eliberează aici de ordinea cronologică, alegându-se, în schimb, modalitatea fragmentară de a prezenta lucrurile, ceea ce presupune şi un anumit arbitrariu asumat în alegerea faptelor relatate. Aşadar, în loc de un eu cronolo­gic, avansând linear, un eu mai degrabă „tematic“ care îşi dezvoltă o mitologie personală. Scriind aceste lucruri, mă gândesc, fireşte, la modelul Leiris care a revoluţionat realmente confesiunea autobiografică.

Foarte grijuliu întotdeuna în a-şi expune intenţiile şi procedeele de scris, Gabriel Chifu ţine să ne expună şi în acest caz „legea“ după care funcţionează compunerea scrierii sale. E normal să pornim de la această mărturie a autorului: „regula acestor însemnări tocmai aceasta este - să mă descurc de unul singur, fără vreun plan prestabilit, sprijinindu-mă doar pe ce-mi amintesc eu, să cobor în memorie aidoma unui scufundător în apa adâncă, primejdioasă a mării, să cobor bucurându-mă când descopăr cioburile preţioase, aceste fleacuri, să le scot la suprafaţă şi să încerc să le descifrez, să le pun în lumină, să recompun de unul singur vasul, întregul. Ce lipseşte, lipseşte, rămâne pată albă ca-n vechile manuscrise într-un fel de limbă coptă (limba memoriei mele, o limbă pentru un unic vorbitor !...). Peregrin prin trecutul meu, peregrin cucerit de acest drum care se făureşte pe măsură ce înaintez pe el, caut migălos pepitele de aur din memorie, mierea strălucind în unghere umbrite, lumina incomparabilă ce aşteaptă uitată în creierul meu“.

Alături de tehnica fragmentară adoptată în relatarea faptelor, de care aminteam deja, rândurile autorului la care ne referim mai evidenţiază şi alte câteva lucruri. Scriitorul găseşte astfel în el, în propria sa memorie materia discursului său, amintiri ca nişte cioburi, poate reprezentând „fleacuri“ pentru alţii, dar „preţioase“ pentru sine, pe care le analizează, le descifrează, le pune în lumină precum un arheolog, recompunând, recreând în acelaşi timp din ele o sinteză artistică, un întreg ce se desăvârşeşte în actul scrierii. Acest produs estetic e cel pe care-l livrează cititorului. 

Rupând continuitatea cronologică, Gabriel Chifu o reconstruieşte pe alt plan, şi anume, în înţelesurile tematice pe care le îmbracă mitologia personală. Astfel, copilăria, excepţional evocată în câteva momente, nu e doar copilărie, ci şi materia intimă, primară pe care scriitorul adult îşi clădeşte, în bună măsură, viaţa, comportamentul, preferinţele şi idiosincraziile, viziunile despre lume. Constatarea de început a cărţii („Toată viaţa am stat cu chirie“), sub a cărei umbrelă se descriu în acelaşi timp frecventele schimbări de domiciliu ale familiei, se transformă, de pildă, într-o temă, repercutantă pe tot parcursul scrierii, tema rătăcirii (chiar şi comportamentale) şi a existenţei văzute ca provizorat: „Mă prinde rolul ăsta: în fond, viaţa mea cam aşa se rezumă, un popas provizoriu, mai multe locuinţe şi ceva lumină, ceva simţire, luate cu chirie“. O altă secvenţă (Cum m-am „rătăcit“ prima oară în viaţă), aşezată către sfârşitul cărţii, se înscrie în acelaşi ca­talog tematic. „Rătăcirea“ din copilărie e urmarea unei dorinţe, iar scriitorul, la finalul secvenţei, îi trasează amprenta întipărită pe toată existenţa sa: „De atunci, mi s-a întâmplat de multe ori în viaţă să mă rătăcesc pornind în direcţii necunoscute şi pe­riculoase, fascinat de cine ştie cine, de cine ştie ce. În atâtea rânduri aş fi putut s-o păţesc, să-mi rup gâtul. Până acum însă, de fiecare dată, am găsit drumul de întoarcere. Exact ca atunci, la început“. 

În această accepţiune, explicaţia „rătăcirilor“ nu e una cauzală, ci mitologică. Totul, pentru Gabriel Chifu, are un sens, totul poate fi pus sub semnul premoniţiei sau al unei predestinări metaforice. Exemplele pot continua. Astfel, naşterea din martie ’54 vine după o „iarnă de pomină, iarnă ca o vestire“. Gustul raiului pe pământ e descoperit, copil fiind, în două chipuri: în gustul cireşelor din pomul unui vecin şi în cărţile care umplu până la refuz camerele acestuia („Întorceam paginile fermecat şi cred că mi-a încolţit în cap gândul, cu mult timp înainte de a-l citi pe borges, că paradisul poate arăta aşa, sub formă de cărţi“). Tot în copilărie, personajul suferă de un soi de anorexie, refuzând mult timp mâncarea obişnuită, pentru că, scrie autorul, „mâncarea mea preferată şi băutura mea preferată erau cuvintele, cuvintele adunate-n poveşti“. Viaţa onirică, visele şi închipuirile datează, şi ele, de la începutul începuturilor. „Cu timpul, visele, închi­puirile s-au rafinat şi le-am trecut în poezie“. Urmează, după această confesiune, o foarte frumoasă pagină care inventariază câteva dintre visele obsedante şi pe care, într-adevăr, cititorul le poate regăsi, sub diverse forme, în poemele lui Gabriel Chifu. Se întâmplă la fel cu mai multe scene şi evenimente narate în această carte ce pot reaminti fapte asemănătoare, dar transcrise în regim ficţional, în romanul cel mai bun al autorului, Visul copilului care păşeşte pe zăpadă fără să lase urme. Nu lipseşte, dintre evocările scriitorului care îşi află continuare sau confirmare mai târziu, amintirea „clipei de diamant“, când o propoziţie ticluită în clasă, la cerinţa învăţătoarei, se constituie în „prima compoziţie literară“ ce-l transformă pe şcolar într-un mic erou.

O altă secvenţă din copilărie povesteşte despre momentele de retragere secretă ale copilului din compania zgomotoasă a tovarăşilor de joacă. Acestea sunt petrecute, în singurătate, în două locuri predilecte: la gară şi la tunuri (cele două tunuri din războiul pentru independenţă care stră­juiesc Calafatul de pe malul înalt al Dunării). Primul ar simboliza curiozitatea şi aderenţa la diversitatea lumii, al doilea, perspectiva limpede, aeriană. În jurul acestor prime memorii se ţese tema complexă a dublului, a dedublării, a umbrei şi îngerului de pază - unul din cele mai constante aranjamente mitologice din întregul volum care îi permite autorului să înfăţişeze un eu deopotrivă obsedat şi vinovat de scindare, de multiplicare („Eu, ca de obicei, stau pe două maluri deodată“). În sfârşit, o ultimă temă majoră de aflat în construcţia volumului este cea a luminii, cartea însăşi fiind considerată ca o „epopee măruntă şi luminiscentă“, care, hrănindu-se din poveşti, poate să-şi adauge noi pagini. E vorba de „lumina foarte grea şi vie, materială, ca de aur topit“, care scaldă peisajul fericit al copilăriei şi pe care copilul visează s-a strângă şi s-o aducă acasă; e vorba de lumina divină, „neîntreruptă, continuă şi împăcată“ ce curge egală, generoasă pentru toţi oamenii; e vorba de lumina mistică, răsfrântă de căutarea lui Dumnezeu, după cum poate fi vorba şi de iluminarea mentală, a înţelegerii rosturilor lumii. Cum  scrie Chifu, „există locuri unde cunoscătorii îşi umplu trupurile cu lumină“. Cartea oglindeşte astfel perspectiva unui autor care se confesează că nu mai pricepe astăzi decât înţelesul a patru verbe: a călători, a scrie, a iubi, a crede. Fiecare dintre aceste verbe beneficiază de partea lui de povestire în cuprinsul volumului care ar putea fi divizat tematic şi în acest mod: călătoria (inclusiv cea imaginară), scrisul, iubirea şi credinţa.

Sugestiile cărţii nu se opresc însă aici. Într-un stil admirabil, Gabriel Chifu îmbină lirismul cu observaţia epică, realistă, metafora cu ironia şi umorul, momentele de visare, de reverie cu cele de lucidă reflexivitate, limbajul extazului cu limbajul destrămării, elogiul corpului cu prozodia ideilor. Prin paginile volumului de confesiuni se perindă oameni şi locuri, emoţii şi sentimente, reflecţii şi comportamente. Textul cucereşte prin frumuseţe, gravitate, invenţie şi precizie, prin derularea inspirată a secvenţelor care cad pe locul potrivit. Chifu, în acelaşi timp, nu se sustrage cerinţelor de sinceritate ale confesiunii şi abordează nu de puţine ori aspecte delicate ale biografiei pe care mulţi autori preferă să le lase nespuse, trecute sub obrocul tăcerii. Într-una din paginile care încheie această carte profundă şi originală, dăm peste o constatare care se referă la Calafatul de altădată, al copilăriei şi adolescenţei autorului: „Lumea aceea este scufundată în memoria mea, e interioară, e pierdută, fără biata mea aducere-aminte ea nici nu există“. Doar scrisul mai poate să facă să dureze ceea ce nu mai există, prelungindu-i existenţa dincolo de orice limită. Iată, prin urmare, şi motivul major care stă la baza scrierii acestei cărţi care, dincolo de meritele ei evidente, l-ar putea avea şi pe acela de a pune într-o altă lumină ficţiunile de până acum şi viitoare ale scriitorului.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul