Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Tatăl romancierilor

        Radu Aldulescu

Citesc īncă proză romānească, pentru a mă revizui sau dezice: spuneam, credeam pīnă īntr-atīt īn urmă cu nişte ani (opt sau zece), īncīt scriam: cīt de curīnd vor apărea romanele şi romancierii care vor scoate literatura romānă din condiţia ei de literatură de mīna a doua… Aveam īn vedere, īn primul rīnd, marea şansă de deschidere oferită romanului de eliberarea de cenzura ideologică. Cu mult īnaintea criticului Paul Cernat, m-am grăbit să acord nişte puncte din oficiu literaturii tinere. Uite īnsă că nici unul din cei pe care i-aş fi avut īn vedere, aproape necunoscuţi pe atunci, azi īn plenitudinea forţei creatoare, şi-n plină glorie, contribuind fiecare, după puteri, la statutul unificator de literatură de mīna a doua, codaşă printre ţările ex-comuniste pe piaţa occidentală de carte, nici unul dintre aceştia, aşadar, nu a publicat ceva de calibrul romanului lui D.R. Popescu, Īntoarcerea tatălui risipitor (Editura Cartea Romānească, 2009). Ca să nu mai vorbesc de faptul că nu-l văd pe vreunul dintre tinerii autori, cu două romane şi jumătate īn cont, traduse īn cinci-şase limbi străine, capabil să moşească o operă de anvergura şi prolificitatea celei a fostului preşedinte al U.S.R. din vremuri de tristă amintire.

Citesc totodată ca să-mi amintesc: nu puteam să public pe atunci, nu e locul aici să spun cum m-am format ca scriitor, dar sigur e că am īnvăţat să scriu citind şi recitind, cu sufletul la gură, chiar īn anul apariţiei lor sau cīţiva ani după aceea, cărţi precum: Īmpăratul norilor, Podul de gheaţă, Iepurele şchiop, Viaţa şi opera lui Tiron B., Vīnătoare regală… N-aş putea spune īnsă că acest romancier uriaş (īl redescopăr la fel de uriaş ca-n vremea tinereţii mele, citindu-i noul roman) mă motiva, pentru simplul motiv că mă copleşea. Mă motivau, īn schimb, pe invers, ca să zic aşa, liderii prozatorilor textualişti optzecişti, pe care, īn plină ascensiune pe atunci, nu puteam să-i văd decīt ca pe nişte exemple de antiliteratură. Ideea mea despre literatură era cu totul alta şi n-aveam decīt să mă străduiesc să mi-o impun.

A trecut timpul şi, īn locul textualiştilor optzecişti de atunci au apărut alţi tineri, avantajaţi de neconstrīngerea cenzurii ideologice, mult mai bine integraţi īn sistem decīt predecesorii lor, care nici ei nu erau, la o adică, ai nimănui, la fel de culţi, inteligenţi, charismatici şi buni relaţionişti, dar la fel de lipsiţi de acel ceva care să-i ajute să scrie romane bune. Romanele bune, mai rare la noi decīt īn alte literaturi, contează azi īncă şi mai puţin decīt pe vremea cīnd īnvăţam să scriu, buchisind pe cărţile lui D.R. Popescu. Cum-necum, īn acele vremuri de rīs şi de plīns pentru un scriitor ca mine, exista o minimă pertinenţă īn aprecierea valorii literare, care azi chiar a dispărut, de care instituţiile implicate īn promovarea literaturii nu ţin cont nici atunci cīnd ea e constatată de critica de specialitate. Sistemul clientelar funcţionează peste capul aşa-zisului canon stabilit de critică, nu de puţine ori influenţīndu-l, nemaivorbind de faptul că şi criticii cei mai dezişi de compromisuri cu sau fără voie (extrem de puţini) pentru a nu-şi pierde obiectul muncii, şi aşa destul de debil, se văd nevoiţi să acorde puncte din oficiu unor autori respectaţi şi respectabili, īn speranţa că īn viitor aceştia vor dovedi că merită respectivele puncte.

Unde, īn ce poziţie se află, īn toată această ciorbă fierbinte-duhnitoare, romancierul D.R. Popescu? Egal cu sine, cu opera sa, rămas pe poziţie neclintit. Reīntīlnirea mea cu proza lui după mai bine de douăzeci de ani, s-a petrecut cu totul īntīmplător, cīnd am citit o recenzie negativă la Īntoarcerea tatălui risipitor, care se īncheia cu verdictul: un roman ratat.

Am citit, citesc aşadar, nu doar ca să mă revizuiesc şi să-mi amintesc, ci şi din curiozitate, să văd dacă idolul meu a obosit şi a īnceput să dea rateuri sau criticul cel mai lucid al tinerei generaţii, cu care n-aş fi riscat să mă pun rău, contestīndu-l...

Am regăsit īn Īntoarcerea tatălui risipitor acea poeticitate precisă, penetrantă a substanţei narative, care dă coerenţă şi amplitudine simfonică īntregii compoziţii şi face indestructibilă unitatea dintre subiect şi maniera stilistică. Romanul este, practic, recitalul unui virtuoz şi am īn vedere acel gen de virtuozitate extrem de rară īn proza autohtonă contemporană, ce rezidă īn īntreţinerea pe sute de pagini a tensiunii dramatice, sprijinindu-se īn metafizic, prin exacerbarea grotescului pe marginea scenelor realiste care vizează īn permanenţă suprarealul.

Apăsarea pe grotesc īn scene şi chiar īn numele multor personaje, care ar putea suna neverosimil-strident, eu unul o găs­esc justificată ca o tuşă groasă a culorii locale şi a timpului narativ. Romanul se īntīmplă īn Romānia epocii tranziţiei postcomuniste, infestată de absurd şi dezastre de toată mīna, fără precedent, īn care realitatea bate īn permanenţă ficţiunea, aşa īncīt ficţiunea, cea din roman, este pusă īn situaţia de a-şi lua revanşa.

Personajul principal al romanului, demn de un Haruki Murakami – cel din Kafka la malul mării – este soldatul Paraschiv, ucis īn războiul din Irak sau Afganistan, reīntors īn satul natal, īnsoţit de propriul suflet, fantomă, duh umblător prin locurile ştiute şi iubite. Totul se īntīmplă īntr-o zi caniculară, aproape obişnuită pentru locuitorii şi notabilităţile Ciomārdiei, care se pregătesc să-şi īnmormīnteze consăteanul căzut la datorie - parte din datoria Statului romān de a trimite, īntr-un război al altora, peste mări şi ţări, ostaşi plătiţi, mercenari care devin eroi odată ucişi şi a căror īnmormīntare se transformă, ca de la sine, īn campanie electorală. Concomitent cu bīntuirea duhului soldatului, iubita acestuia umblă să-şi īnmormīnteze copilul. Bănuită de pruncucidere (vorbeşte lumea – pe spaţii ample, autorul compune un recital al realităţii şi al suprarealităţii, recompuse din bīrfe), preotul nu vrea să permită īnmormīntarea fără un certificat de autopsiere, de care femeia nu ar putea să facă rost, decīt mergīnd pe jos patruzeci de kilometri pīnă la cel mai apropiat oraş.

Fantoma tatălui umblă pe urmele pruncului său mort şi printre consăteni. Umbra şi duhul translează īn amintirea celui viu şi invers: „ Eu am văzut o umbră... şi am crezut că e umbra lui!... Ca şi cum omul, şi cīnd e băgat īn pămīnt... Umbra lui rămīne vie pe pămīnt! Dar Paraschiv e īncă īn copīrşeu, aşa că... umbra lui... amintirea lui īn noi... parcă o vedem – mă refer la mine, personal! – printre umbrele copacilor mergīnd!...” (pag. 177) Vedeţi, el este īn coşciug... şi păşeşte printre noi! (pag. 191)

Autorul foloseşte, adecvat, fără stridenţe īn economia ficţiunii, inserţii din realitatea cotidianului imediat. Ni se aminteşte astfel că īnmormīntarea fotbalistului Dobrin - oficiată de PS Calinic, episcop de Argeş şi Muscel, fost turnător la Securitate (nota mea: proaspăt primit īn U.S.R.) – s-a transformat īn campanie electorală şi festivitate-sărbătoare naţională, populată cu politicieni şi inşi aflaţi īn Top 300. Aflăm totodată cum a fost dat Sidexul de pomană indienilor, cum de fapt Statul romān le-a plătit două miliarde de dolari, care īnseamnă datorii şterse, compensări şi ajutoare de Stat, şi care s-au regăsit īn comisioanele celor ce au pus la cale afacerea. Aflăm, de asemenea, cum scriitorul Titus Popovici a fost ucis de Securitate, cīnd a īnceput să spună prea mult din ce ştia.

Totul e posibil īn ţara sarmalelor şi a mititeilor, cīnd o campanie electorală poate īncepe şi la cimitir, chiar īnainte de a băga mortul īn pămīnt. Dincolo de personificarea morţii, care revine periodic, precum o variaţiune pe aceeaşi temă magistral pusă īn pagină, cu trimiteri şi motto-uri din Hamlet, miza principală a romanului, demonstraţia, este extrem de bine articulată. Şi doar un răuvoitor sau un orb la evidenţe ar putea pune īn  balanţa critică statutul şi trecutul autorului.Īn ce mă priveşte, am aflat, citind acest mare roman, ceea ce ştiam deja:  postcomunismul nu a făcut decīt să amplifice răul comunismului, ridicīndu-l la cote nebănuite, inimagi­nabile. Mai rău decīt comunismul şi capitalismul este ceea ce se īntīmplă acum īn Romīnia – un capitalism făcut de comunişti, care au transformat īn politică de stat banditismul economic de cea mai joasă speţă, potenţat de decădere morală. E o poveste tristă, īngreunată de tristeţe pīnă dincolo de limitele grotescului, populată de semne ale Apocalipsei. Pe prea puţini īi văd īn stare s-o spună aşa cum a spus-o D.R. Popescu, un veritabil tată risipitor-prolific-mănos (nu-mi pot reprima tentaţia de a recurge la facilul joc de cuvinte) al romancierilor care au scris şi s-au afirmat īn libertate.                                                                                      
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul