Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Eseul românesc în „Istoria critică...”

        Marian Victor Buciu

Eseul luat în seamă de N. Manolescu în Istoria critică a literaturii române (2008), întinsă pe cinci secole, datează din interbelic şi (post)co­munism. Eseiştii sunt înţeleşi şi evaluaţi critic. Interbelicii, raţionalişti sau spiritualişti, sunt măsuraţi cu echilibru, în teleologia, şi nu în morfologia demersului lor. Printre contemporani, în context totalitar, opresiv, care lasă urme, mă­sura ajunge uneori simplificată, confuză, necritică şi complexată.

Ideea, care ar fi puterea de a observa şi semnifica, iată ce prevalează în eseu. Speculaţia şi paradoxul artificial nu ajung să fie agreate. Eseul apare îndeosebi reflexiv, cere asumare subiectivă, provocare, fineţe în comunicare.

Lucian Blaga, eseistul, ar fi mediocru, prea speculativ. Expresivitatea literară nu-l înalţă. Original devine în Geneza metaforei şi sensul culturii, corelând metafora şi mitul.

Deşi posedă cultura provocării în tot ce scrie (eseuri literare, teoretice, politice), configurate de idei numite de el însuşi „gingaşe”, iar de Manolescu „delicate”, transmise într-o expresie ambiguă, Paul Zarifopol nu ar fi critic. Nu unul explicit, doar implicit, altfel nu şi-ar avea locul în descendenţa lui Maiorescu. El rămâne prea distanţat de trecutul şi de prezentul literar. Gustul, obsesia esteticului pur, învechirii şi morţii creaţiei intelectuale şi artistice, tot acest organicism teoretic, nu ar face din el un teoretician articulat. Estetul, mai mult de bun simţ decât prăpăstios, observând că „timpul omoară orice creaţie intelectuală, în total sau în parte” şi că I.L. Caragiale „s-a învechit grozav”, e numai „un eseist, fără concepţie teore­tică”.

Mihai Ralea, un eseist cu dotare critică, revine în memoria exegetică prin câteva idei, perspective sau puncte de vedere, dovedind pătrundere raţionalistă a câtorva opere, ca acelea despre I. L. Caragiale (comicul bonom) sau Arghezi (stângăcia şi licenţiozitatea voluntare). Slujitor al politicii comuniste după al Doilea Război Mondial, a avut abilitatea de a plăti, comparativ cu alţi veniţi din interbelic, un tribut redus proletcultismului.

„Eseistica (lui Anton Holban, n.n.) este mai fină decât a lui Sebastian, chiar dacă mai puţin îndrăzneaţă decât a lui Ionescu.” Eugen Ionescu, prin Nu (fără alternativa lui da, pentru o critică deplină, potrivit lui G. Călinescu) e mai mult un caz psihologic decât critic: „Paranoic şi schizo­frenic, judecătorul necruţător al operei altora îşi mărturiseşte fără jenă vulnerabilitatea când îşi judecă opera proprie”. N. Manolescu părăseşte criteriul limbii şi judecă eseurile franceze ale lui B. Fundoianu: „Eseurile filosofice scrise în limba franceză, după emigrare, nu atât de originale precum au fost apreciate, nu interesează literatura romană”. Al. Philippide este un eseist calificat notabil.

 

Eseistica românească a lui Emil Cioran, gânditor socotit excentric şi naţionalist paradoxal, e flancată de „falsitate” şi strălucirea premergătoare operei în franceză. „În Amurgul gândurilor (1940) este deja Cioran, francezul, în toată splendoarea lui”. Schimbarea la faţă a României, extrem de provocatoare în contextul apariţiei, se prezintă azi ca un text în care „critica cioraniană şi-a pierdut din impact”. Antisemitismul din 1936 apare întors în filosemitism, în chip de veritabilă metanoia intelectuală. Istoricul încheie cu un citat scurt şi negativ din Al. George şi cu unul lung şi înţelegător din Dan C. Mihăilescu.

Pur „naţionalist şi antioccidental” rămâne constant Constantin Noica, asimilând cu convingere Germania filozofică şi pe cea hitleristă şi răz­boinică. „Germania filosofilor e aceeaşi cu Germania războiului”, citează istoricul critic. În democraţia românească interbelică, acest „om cu capul doldora de idei” e părtaş al exaltaţilor Pârvan, Nae Ionescu, Hasdeu, împotriva raţionalistului Maiorescu. Noica „socotea critica un act de alexandrinism cultural, fără nicio semnificaţie majoră”. Pentru a-şi scrie şi publica „opera majoră”, după 1965,  s-a dovedit un pragmatic supus istoriei, deopotrivă ca individualist făuritor de operă şi iniţiator de şcoală. Figura sa e dezvăluită prin alţii, apropiaţi sau emuli în primul rând. Tânărul Patapievici înţelege că „Noica nu te învaţă ce este viaţa, ci cum s-o întrebuinţezi”. Din Paleologu şi Pleşu, Manolescu deduce că amplitudinea de mişcare a minţii sale se cuprinde „între universal şi vernacular”. Ar fi, deci, naţionalist, popular, şi nu elitist. A. Marino, aprobat de Manolescu, l-a considerat un colaboraţionist al regimului comunist, luat drept evazionist şi tolerat de autorităţile comuniste, care l-au atras şi urmărit „speculând atractiv şi inexact pe seama filologiei”. Iată toată filozofia sa. Şi ca să nu-i dărâme toată opera, istoricul literar se arată interesat numai de  Şase maladii ale spiritului contemporan, din 1978.

 

N. Manolescu trădează, în cazul lui D. Ţepeneag, nu doar o incorectă relaţie cu textele teoretice, dar şi un evident complex etico-politic. El încearcă să exorcizeze complexul politic printr-un atac aparent literar. Textele teoretice atacate de oficialitate ar fi acum „benigne şi naive”. Dictatura le-ar fi acordat o onoare nemeritată reprimându-le. Totul ar rămâne într-un context marcat de derizoriu. Luptele majore, politice şi literare, s-ar afla în altă parte. Dictatura a fost inconştientă, a confundat ţintele şi mizele. Aceasta e ideea pe care se fixează Manolescu. El nu citează din textele teoretice, socotite cuminţi, nu notează că autorului i s-a ridicat cetăţenia română şi nu intră în dialog cu critica occidentală. Pesemne, pentru a nu o onora excesiv. Dincolo de nepotrivita (ori, poate, total absenta) cunoaştere a textelor teoretice, şi mai neonorantă rămâne asimilarea literară (în politic!) a literaturii lui Ţepeneag cu cea a lui Goma, pentru oricine, până acum, cu totul diferite. „Amândoi (Ţepeneag şi Goma, n. n.) au contat mai mult pe disidenţa politică decât pe cea literară. Naraţiunile niciunuia nu sunt artistic revoluţionare şi, în absenţa laturii politice, n-ar fi fost băgate în seamă de oficialitate.” Percepţia nedisociativă, odată pusă în priză, scurtcircuitează totul, până la ultimul text critic favorabil literaturii autorului. Două monografii cunoscute la redactare (primele din patru) sunt calificate, cu tâlc ratat, „mediocre în plusuri, ca şi în minusuri”.

Eseurile lui Radu Petrescu din Meteorologia lecturii sunt „sclipitoare şi obscure”. 

Andrei Pleşu a părăsit critica de artă. Pitoresc şi melancolic dezvoltă o idee inacceptabilă a lui C. Noica despre criza sentimentului naturii, într-o atitudine ideologică datată, antimodernă şi anticapitalistă. Marea surpriză reparatorie se intitulează Minima moralia, 1988, cu totul peste orizontul de aşteptare impus în contextul comunist, prin gând şi expresie apte de singularizare. Publicistica postcomunistă, strânsă în volume de proză „nobilă şi rafinată”, nu ocoleşte pamfletul şi, mai cu seamă, nu confi­gurează încă un moralist. „Moralist, Pleşu nu e niciodată, din bun-simţ şi toleranţă.” El devine, fundamental, un ironist la modul exclusiv retoric. „Nu e paradoxal atât în spi­rit, cât în exprimare: natura limbii lui e antifrastică.” Limba păsărilor şi Despre îngeri „schimbă din nou macazul”, spre eseul erudit, tensionat, probabil impropriu, deşi afişează un „Idealist bine cumpănit de un hedonist, ludic şi lucid…” Manolescu se îndoieşte de „legi­timitatea filosofică (nu teologică, n.n.) a problemei” angelologiei, dar e binevoitor cu cartea (Despre îngeri): „dacă nu creează convingeri, trezeşte o vie simpatie…” Şi aşa este Andrei Pleşu primit în clubul istoricului-critic.

 

G. Liiceanu e autorul unor scrieri de filozofie, de filozofia culturii, eseuri etico-politice, literare (jurnale, evocări, corespondenţă, câteva recenzii). „Scrierile propriu-vorbind literare sunt, unele, excepţionale.” Viza de intrare: epitetul râvnit ca legitimaţia de membru al unui club.

Petru Creţia, maestrul lui Pleşu, Liiceanu şi Patapievici în cărturărie şi umanism moral, scrie eseuri morale care nu-i exprimă subiectivitatea. Eseurile critice sunt mai interesante, mai ales cele despre marii scriitori, de la Homer la Poe. O comparaţie siderează: didacticismul simpatic ca al lui Vl. Nabokov. Dincolo de amintirea că G. Căli­nescu nu dizgraţia nici didacticul poetic, te întrebi: cât e înălţată  învăţarea şi cât e coborât celebrul prozator postmodern ruso-american.

H. R. Patapievici primeşte superlativul lipsit de echivoc: „Eseistul cel mai remarcabil al generaţiei ’80…” Istoricul critic îl numeşte astfel pe un critic opus postmodernismului. Predicator al omogenizării conceptuale, prin absorbţia şi a postmo­dernismului în modernism, Manolescu acordă postmodernismului, dorit de unii optzecişti exterminator, doar creditul unei pete de culoare. El gândeşte în succesiune, nu în opoziţie şi crede că „postmodernismul îndreaptă unele din abuzurile modernismului”. Critica la volumul Despre idei & blocaje reafirmă un încrezător în occidentalismul românesc esenţial, recunoscând doar că producţia de creativitate a gândirii nu are vadul meritat. Manolescu admite că nu avem o piaţă a ideilor, dar cultura generală s-a întemeiat pe umanioare şi nu pe literatură, iar specialitatea n-a lipsit la noi. „În fine, nu mi se pare că lucrurile stau în Occident altfel decât la noi. În ce priveşte viaţa ideilor, întotdeauna şi peste tot specialităţile s-au bucurat de mai puţină popularitate decât generalităţile. Cât priveşte piaţa ideilor literare, ea a fost mereu la noi, înainte de comunism, şi din nou după 1965, bogată şi chiar excepţională. E drept că filozofia n-a cunoscut niciodată acest regim. Poate că filozofii români nu-l meritau.” Rămânem compatibili cu Occidentul.

 

Marta Petreu e promoţionată atât ca poetă, cât şi ca „strălucită eseistă”. „În totul, eseistica Mar­tei Petreu este, ca şi poezia, absolut remarcabilă. Locul autoarei în istoria literaturii române trebuie reconsiderat.” Dezacordul cu receptarea stă, probabil, în prim-plan, abia apoi criticul intră-n acord cu autoarea, fără a ne spune precis cât o înalţă. Remarcabilă şi strălucită nu sunt calificative de acelaşi rang. În cazul Ioanei Pârvulescu, Manolescu, el, care nu e un publicitar, ar fi putut să fie mai justificativ în prezentare.Eseul nu ajunge opusul criticii. El nu ar trebui să fie nici un simulacru de teorii, idei şi concepte. Şi nici chiar un refugiu deplin şi definitiv de critică. Chiar dimpotrivă. Bunii eseişti sunt şi buni critici, în toate domeniile, nu doar în critica lite­rară. Rămâne şi aici responsabilitatea faţă de critică şi ideologie. Naţionalismul, etnicismul, misticismul ajung sever filtrate. Atitudinea critică se transformă la fiecare trecere prin vama contextuală. Impresia se scurge şi se depune în expresie. 
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul