Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Noua barbarie provincială

        Gabriel Chifu

Un protest

 

Am primit o veste care mă proiectează cu brutalitate într-o lume orwelliană: Ioan Moldovan a fost demis de la conducerea revistei „Familia”, iar Ion Simuţ a fost înlăturat din redacţie. Redactor-şef aud că ar fi fost numit un fost (?) ofiţer, actualmente consilier juridic la Consiliul Judeţean!!

Cine sunt cei doi oameni daţi afară şi înlocuiţi cu un nimeni? Sunt două dintre numele cele mai respectate de scriitori români trăitori în provincie: Ioan Moldovan, admirabil poet, deopotrivă eseist, şi Ion Simuţ, critic literar de autoritate, ar reprezenta într-o Românie normală, care ştie să-şi recunoască şi să-şi preţuiască valorile, nişte modele, nişte embleme pentru orice comunitate locală. Nu însă şi la Oradea, unde anomalia, unde operarea cu criterii pe dos în aprecierea competenţei diverselor persoane se pare că devine o regulă: să ne amintim, bunăoară, că anul trecut am asistat sideraţi la o altă demitere absurdă, aceea a lui Traian Ştef de la cârma Bibliotecii Judeţene. Ambele acte reprobabile de destituire (le-am zice un fel de crime culturale, dacă nu e prea tare cuvântul...) par să aibă acelaşi autor, Preşedintele Consiliului Judeţean, întâmplător un liberal. Şi biblioteca, şi revista sunt instituţii subordonate Consiliului Judeţean, finanţate de acesta şi, atunci, ele se transformă în câmp de încercare, unde se poate manifesta în voie vocaţia de ratat dictator marquezian, dacă ea apare la vreun şef de consiliu.

E cazul de la Oradea, dar şi din alte părţi din ţară, unde diverşi baroni locali fac legea, o lege a lor. În nefasta acţiune (care a început şi se întinde pandemic!) de a parcela ţara, de a politiza numirile în toate instituţiile, de a transforma funcţiile publice într-un os de ros pentru feluriţi clienţi de partid, ne putem aştepta la aberaţii oricât de mari. Cum e aceasta: să-ţi baţi joc de „Familia”, revista valoroasă în sine şi valoroasă simbolic  (e publicaţia în care a debutat Eminescu, cine uită asta?...), tratând-o ca pe o sursă oarecare de sinecură pentru cine ştie ce client politic, tratând-o ca pe un aprozar unde oricine se poate instala la tejghea pentru a vinde cartofi.

Dacă e adevărată, această întâmplare de la Oradea întrece în sălbăticie şi necuviinţă perioada comunismului târziu, pe care o privim neîndurător şi faţă de care avem cuvinte atât de rele: oficialii anilor ‘80 se arătau mai precauţi şi aveau mai mult rafinament în decizii, guvernau cu nuanţe care lipsesc celor de acum. În anii aceia de tristă amintire, mi-e greu să-mi imaginez că s-ar fi petrecut o asemenea  decapitare. (Poate doar la început, prin anii ‘50, când „lupta de clasă” se aprinsese şi „se înteţise”, să găsim ceva similar: atunci vreun neisprăvit cu patru clase sau nici atât era „înscăunat” peste noapte director, decan sau ofiţer superior...) Sau, dacă s-ar fi petrecut, n-ar fi rămas fără o reacţie severă din partea scriitorimii române. Eram atunci cu simţurile mai treze decât acum, pericolul (pe atunci, iminent, localizat, concret, cu nume, nu difuz, ca astăzi...) ne ţinea în formă, capacitatea noastră de solidarizare era considerabil alta? Probabil că da.

Oricum, eu sper că şi în faţa acestei nedreptăţi vom protesta, vom găsi puterea să ieşim din aţipire şi să ne punem de-a curmezişul. Aceste rânduri tocmai asta se vor, un gest de solidaritate cu scrii­torii din Oradea, un protest pe care-l semnez cu fermitate. Mi-aş dori să nu fiu singur, să mi se alăture şi alţi colegi şi să reparăm provinciala barbarie (iarăşi un cuvânt tare, dar n-am încotro...).

 

P.S. Vorbeam despre însuşirea răului din zilele noastre de a fi difuz (sau, altfel spus, diseminat/împărţit). Într-adevăr, aşa am sentimentul că este. Şi, tocmai de aceea, răul de astăzi se adevereşte mai greu de identificat, cel mai el adesea nu se vede, parcă ar sta acoperit cu nişte voaluri, voaluri uneori atrăgătoare, sub care nu bănuieşti că pândeşte pericolul. Răul din zilele noastre  e ca o boală tăcută, pe care nu o simţi, care te cuprinde fără să ştii.

Ei bine, aceste însemnări pot fi luate şi ca o încercare de a da nume unora dintre formele acestui rău nevăzut: trăim într-o lume manelizată, într-o lume a politicianismelor (nu politizată, ci a politicianismelor, o lume unde politicianismul e-n floare...), într-o lume a simulacrelor, într-o lume baronizată, într-o lume unde dispreţul faţă de valoare se armonizează perfect cu dictatura atâtor incompetenţi care ni s-au urcat în spate şi, de acolo, fac ce vor.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul