Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Bancherii anarhişti şi micropolitica crizei

        Bogdan Ghiu

Criza actuală este una a dispariţiei. De aici şi dificultatea de a reacţiona la ea, la un contra-fenomen, manifestarea ironic „apofatică”, „teologal negativă”, şi, mai ales, încercarea de a ne determina, prin şantaj, adică prin aşa-zisa anticriză, s-o realizăm, să practicăm „criza” dezarmându-ne suplimentar, total, s-o pozitivăm, să-i dăm concreteţe existenţială şi socială, corporalizând o scamatorie: dând corp dispariţiei înseşi.

Modelul operaţional al crizei de dispariţie în care suntem atraşi, al crizei realului, este cel informatic, altfel spus, operaţiona­lizarea perechii 1/0, decodificare-recodificare: nu „de ce există ceva mai curând decât nimic”, ci cum să facem din ceva nimic pentru a obţine altceva.

Este vorba de aşa-numitele, deja celebrele produse financiare derivate care, asemenea unor viruşi, sunt bine ascunse pentru a disemina autonom prin segmentare şi „reîmpachetare” (marketing internalizat, „structuralizat”).

Iată care sunt operaţiile principale, altfel spus, categoriile operaţionale, pragmatice pe care ar trebui să le analizăm, aşa cum apar ele sensibil, concretizate, în analiza-naraţiune a lui J. Attali (La crise, et aprčs?, Fayard, 2009): „decuparea creanţelor” şi „regruparea lor în pachete”; celebra „titrizare a datoriilor şi a creditului”, adică scoaterea lor pe o sub-piaţă ocultă, specifică, devenită foarte repede miezul gol, „gaura neagră” a afacerii; „formule din ce în ce mai complicate, din ce în ce mai greu de înţeles inclusiv de către conducătorii băncilor care le pro­pun”; „împrumutul nu operaţiune cu operaţiune, ci pe bilanţ”, ceea ce înseamnă „a repartiza riscurile”, a le externaliza-disemina-împărtăşi, produsele aşa-zis, vai, „toxice” (când, de fapt, tocmai to­xicitatea e virulentă, activă, vie: viaţa însăşi, „toxicitatea” vieţii!) nemaiapărând „afişate în bilanţ”; „a difuza, a dilua, a masca riscurile acestor produse” etc.

Aşa cum se poate limpede observa, criza a fost provocată, inginereşte, prin practici de contra-criză: criza e deja contra-criză! Modelul operaţional al producerii prezumate a crizei este o replică a anarhismului electronic, a „hacktivismului” atât de intens celebrat ca nouă matrice şi nouă formă, re­voluţionat, adaptat subversivă, a subminării capitalismului. Numai bancherii pot fi cu adevărat anarhişti, cum intuia, cu insuportabil, intolerabil, de multă vreme în urmă, Fernando Pessoa (cf. Bancherul anarhist, traducere de Micaela Ghiţescu, editura Est, 1995). Iată de ce o nouă valorizare a gândirii poetice, artistice, descalificate politico-economic pentru a putea fi dezarmată, copiată, preluată, replicată ţine de însuşi proiectul pragmatic al contra-crizei. Aşa s-a împlinit, s-a desăvârşit devenirea-artă, spiritualizarea capitalismului: „capitalismul estetic”. Şi aşa va trebui să punem punct ambiguităţii şi complicităţii comode, leneşe, a iluziilor de subvertire din interior a capitalismului, care n-a funcţionat, ca tactică de supra-secularizare a Mitului revoluţiei, nici în cazul Partidului-Stat comunist. Cine pe cine replică? Capitalismul ne-a luat-o deja înainte, simulacrul devansează un „original” devenit irestaurabil, criza este, deja, contra-criză. Contra contra-crizei pe care am putea să o operăm. Mitului social ambiguu, leneş, demisionar al creativităţii, ca produs derivat, trebuie să-i reopunem, în sfârşit, creaţia, producţia, materialitatea. „Criza” este o culme a creativităţii.

Trucul, literalmente scamatoria acestei crize, constă în a produce dispariţie, în a ge­nera neant în mod pozitiv, tehnic (nihilo-tehnică), prin separarea riscului de profit şi prin antepunerea profitului cu externalizarea, împărtăşirea, socializarea şi „mascarea” riscului prin globalizarea lui, realitatea dispariţiei fiind performată, „artistic”, prin pariu. Riscul e amânat, externalizat, transmis, transferat, în vreme ce profitul este perceput „aprioric” (din moment ce profitul este aprioricul, „transcendatalul practic” al capitalismului, scopul care scuză toate mijloacele în real-capitalism), adică nu la capătul, la sfârşitul operaţiunii, ci înainte de declanşarea ei, operaţiunea ca atare constând tocmai în camuflarea prelevării inţiale, simplu decor, simplu eşafodaj de ştergere a urmelor: model criminal, despre care se poate crede că răstoarnă, că interverteşte ordinea capitalismului „clasic” şi „sănătos”, când nu este, de fapt, decât o instrumentalizare (din motive de finitudine istorică, dacă ar fi să-i credem pe Marx şi, mai nou, pe Immanuel Wallerstein) a „transcendentalului” său, o somatizare isterică a fantasmei şi a fugii constitutive de trauma provocată. „Totul devine virtual, atât veniturile, cât şi activele”, scrie Attali. Numai că „virtualizarea” aceasta este una interioară, intermediară, fiind dialectizarea canonică, matricială a „distrugerii creatoare” anunţate de către Schumpeter. „Virtualizarea” distruge pentru a produce. Nu poate să producă fără a distruge. Tocmai de aceea, „criza” actuală nu e terminală, ci intermediară, antepunerea profitului coincizând cu antepunerea contra-crizei pe care, logic şi dialectic, ar trebui s-o regăsim, s-o practicăm cu adevărat terminal.

Toate aceste microoperaţiuni, toată această micropolitică, toată această „inginerie” în care pare a se fi concentrat întreaga rezervă de creativitate mondială (şi care, fie şi doar din invidie, invită la replică!) n-ar fi fost, evident, posibile decât pe fondul unor macrostructuri sociale de inegalitate, mai exact, de dezegalizare (nu ştiu dacă ne naştem egali, dar cu siguranţă devenim inegali): „Această primă criză financiară a mondializării, scrie J. Attali, singurul autor grand public care încearcă să analizeze necomplezent criza, se explică prin incapacitatea (sau lipsa de voinţă?) a societăţii americane de a furniza salarii decente claselor de mijloc, pe care le împinge, atunci, să se îndatoreze...”; „o cerere satisfăcută doar prin îndatorarea salariaţilor, îndatorare garantată, ea însăşi, prin gaj pe valoarea bunurilor achiziţionate prin această îndatorare”; „crearea cererii prin îndatorare”; „a menţine cererea fără a creşte veniturile şi, în acest scop, a incita clasa de mijloc să se îndatoreze” etc. Îndatorarea ca datorie!„Cap, câştig eu; pajură, pierdeţi dumneavoastră” (Paul Krugman, Premiul Nobel pentru Economie 2008, Întoarcerea economiei declinului şi criza din 2008, traducere de Smaranda Nistor, Publica, 2009, p. 73).
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul