Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Revenind la discuţii

        Alexandru George

Aşa cum ştiu măcar cititorii revistei în care mi-a apărut luni de-a rândul o serie de observaţii sub titlul general De vorbă cu autorii, eu propun această manieră de abordare, de contact, dar şi de respingere a unor idei, căci în meseria noastră dezacordul e rezultatul unei acţiuni măcar de civilitate. Poate că m-am iluzionat socotind că şi tăcerea e o formă de răspuns, ignorarea însă în genere a acestei tentative mă surprinde. Mai acum câtva timp, unul din pretexte a fost studiul Incursiuni în literatura actuală, 1984, de d. Ion Simuţ care-mi dăduse unele semne de simpatie; n-am conti­nuat  discuţia pentru că, între timp, a survenit un eveniment copleşitor: asupra Istoriei critice a literaturii române de N. Manolescu, care răspunde unor probleme aflate „între noi“, dacă mi-e permisă expresia, de un interes, am zice, provocator, pentru că a trezit o adevărată vâlvă depăşind stilul meu pe care l-aş fi dorit cumpănit şi cât mai obiectiv. O voi discuta, poate, altă dată; deocamdată mă voi rezuma la nişte referiri, eu nevoind să stabilesc acum un „trialog“, după cuvântul unui savant român care a crezut că dialog înseamnă discuţie între doi şi a folosit noul termen de care ar fi râs orice elev (şi nu doar el) de la Homer la Platon, în manifestări la înalt nivel academic, cel puţin occidental. Cartea lui Manolescu este a unui şaizecist cu accente partizane, uneori regretabile prin dezechilibrul în cazul unei abordări care ar fi trebuit să fie cât mai departe de simpatiile şi interesele personale; o apropie de Incursiunile lui Simuţ şi faptul că ambii sunt profesori cu o acţiune remarcabilă de  catedră asupra unor grupuri numeroase ale populaţiei estudiantine, dar şi prin studii şi articole, recenzii, cronici de întâmpinare.

O mică bizarerie, de  importanţă pentru tema de faţă, e că, în Istoria… sa, Manolescu se ocupă neaşteptat de insistent de un recent articol din România literară, care şi pe mine m-a interesat pentru ceea ce voiam să spun; e, cum am notat un bilanţ al epocii comuniste, dar scrutează şi viitorul literaturii noastre în noua eră deschisă în dec.’89. Spre mirarea mea, ceea ce reţine el este că „tranziţia (primul deceniu postdecembrist)“ era confuză şi haotică pentru că nici un reper nu mai era valabil dintre cele unanim admise anterior, nici G. Călinescu, nici Arghezi, nici Sadoveanu, nici Marin Preda, nici Nichita Stănescu. Or, tot acest haos a fost, după opinia mea, rezultatul scăpării bieţilor cetăţeni subjugaţi până atunci în cea mai neaşteptată dar totală libertate – care, spre ruşinea unora, s-a dovedit că nu e de toţi suportabilă (v. situaţia negrilor în Lumea Nouă, a ţiganilor la noi, a cetăţenilor ex-sovietici, deprinşi cu sclavia).

Şi apoi, se comparau „atacurile“ împotriva unor clasici în viaţă sau prematur clonazate cu ceea ce au suportat omologii lor din trecut: M. Eminescu şi Macedonski, Sadoveanu şi Arghezi, Caragiale, Davila sau Lovi­nescu?... Şi să nu uităm că explozia de insolenţă, contestaţie, negativism, condamnări radicale sunt acum efectul unei sacre indignări neputincioase în timpul tiraniei care a impus o situaţie de decenii grav anormală. Cred că nu ieşirile acestea uneori nesăbuite trebuie condamnate, ci ceea ce le-a fost cauza. (Explicaţia mea nu e şi o scuză, dar măcar în parte joacă acest rol.) Şi în trecut nedreptăţile s-au comis din motive politice sau din bune intenţii moralistice, educative mai ales. Contestaţiile de acum sunt floare la ureche pe lângă cele înregistrate de istoria literară din trecutul României libere!

„De la opinia că România comunistă a fost sinonimă cu o Siberie a spiritului s-a ajuns uşor la convingerea că avem nevoie de o altă literatură, o cu totul altă literatură decât în comunism. „Deşi fenomenele nu sunt în consecvenţa logică propusă de fraza de mai sus (căci do­rinţa de a avea măcar acces la o altă literatură decât cea de pe piaţa supusă ordinelor Partidului a fost permanentă, iar unii mai favorizaţi şi-o satisfăceau totuşi măcar parţial), mă voi opri la acea „Siberie a spiritului“, sintagma de mare răsunet şi de fericită inspiraţie a Monicăi Lovinescu pentru care eu am şi felicitat-o acum mulţi ani. Am precizat că până atunci, adică în perioada stalinistă, au pâlpâit unele speranţe, s-au făcut simţite unele iluzii, deşi nici o scriere de atunci nu a rămas prin valoarea ei şi nici nu e citită azi altfel decât ca o ciudăţenie  simptomatică pentru un climat de nebunie impusă.

D. Ion Simuţ vorbeşte ca un şaizecist, dar şi ca un profesor, indignându-se de obrăznicia câte unui tânăr student care insultă şi vociferează din fundul clasei, deşi cred că ar fi trebuit să pomenească de carenţa dascălilor care nu au încurajat revizuirea, singura soluţie sau (în cazul unic, extrem al lui Eugen Negrici) au mers cu contestaţia până la desfiinţarea unei întregi literaturi mai vechi, cu mult faţă de comunism. Dascălii au părăsit rolul curajos şi foarte special de discipolii lor, adică de avangardişti şi de eretici subtili în favoarea fenomenelor noi, abia mai târziu omologate de sus şi pătrunse definitiv în opinia publică. „Vina principală a fostei (?!) literaturi provenea din colaborarea cu vechiul regim, care a constrâns-o să mintă. Numai memoriile deţinuţilor politic, jurnalele scepticilor şi ale rezistenţilor pot da o idee despre adevărul dureros tragic al perioadei comuniste… Dacă autorul mărturiei nu era scriitor era cu atât mai bine, [el] era cu atât mai sociabil“.

Ca unul care am publicat numeroase „mărturii“ din experienţa directă şi de la prieteni ai mei care au stat ani de zile în închisori, n-aş zice că numai aceştia erau căutaţi şi citiţi primii (de ce zece?) ani de la Eliberare. Printre noi existau sute de mii de oameni care fuseseră arestaţi, anchetaţi, condamnaţi sau ţinuţi în detenţie ani de zile, fără măcar să li se spună de ce. Ei şi-au avut un public cititor, dar asta n-a exclus dirijarea atenţiei  spre alte direcţii variate şi semnificative. A existat o  anumită cerere de carte din necesitatea informării care provenea şi Istoria antică, şi trăsăturile cele mai expresive şi ultimele noutăţi anglo-saxone sau de pe piaţa pariziană? Nu e adevărat că scriitorii compromişi (după cum ştia oricine însă de la instaurarea comunismului) ar fi fost excluşi din programul de lecturi indiferent că era vorba de cărţile lui M. Sadoveanu scrise „înainte“, fie de acelea ale lui G. Călinescu apărute în comunism. Cititorul român obişnuit n-a avut neapărat o reacţie „ideologică“, indiferent de ce tabără i-ar fi fost propusă. Gustul, capriciul, dorinţa de a se amăgi, accesibilitatea dar şi contrariul ei, iluzia că are acces într-un domeniu intelectual elevat sau misterios au primat  şi vor prima în veci în marea masă a oamenilor neprofesionalizaţi.

Într-un târziu, în paragraful final, I. Simuţ ia în discuţie şi problema revizuirii care, după a mea opinie, ar fi trebuit să-i străjuiască însăşi ideea de a întreprinde un bilanţ, ceea ce în lumea literelor înseamnă a lucra asupra valorilor, un sector care a fost grav deformat de propagandiştii de partid şi de stat prin excluderi, popularizarea de false valori, ignorări vaste, comentarii tendenţioase. Bine venite chiar aşa de târziu revizuirile celui care are la activ un volum cu acest titlu lovinescian (19) înseamnă recuperare (adică: adaos?, suprapunere?, îndreptare a unor erori?) beneficiarii fiind scriitorii din exil, din străinătate, Moldova de dincolo de Prut, din Israel, despre care nu s-a putut vorbi. În momentul postdecembrist a repetat în mare şi prin voinţa de absolut de cele întâmplate datorită bruştei şi radicalei liberalizări din 1965-1966 edictate de Gheorghiu Dej şi continuată în virtutea intereselor de urmaşul său cel mai devotat; eu am comparat atunci „haosul“ creat pe moment cu intrarea  unor trenuri într-o gară cu liniile deja ocupate. Cohorte întregi de eliberaţi din mai multe generaţii au solicitat intrarea, au bruscat-o, au căutat să-i împingă de la spate pe cei  încremeniţi în pretenţiile lor  oficializate, să sară peste ei, eventual să-i strivească. Acesta este spectacolul rivalităţilor literare, cu biruitorii şi învinşii lor, cu oameni de merit nedreptăţiţi sau omişi la învălmăşeală. În nici un caz unul de simplă artimetică elementară. Prin revizuire se recuperează sau se întăreşte pe merit, dar şi se elimină un impostor ori i se reduce cota. Dar nu sunt de acord că din acest proces absolut necesar cititorul român şi-a pierdut încrederea în scriitorul român, poate şi din motivul pentru care un român nu are încredere în alt român“.

Eu cred că lucrurile au stat tocmai dimpotrivă: invazia unor serii nesfârşite de scriitori români risipiţi pe toate continentele şi activi încă (unii) după decenii de activitate în condiţii improprii e un merit cu care toţi aceştia, dar şi cei care confruntă contemporanii noştrii pot fi mândri. S-a recuperat o întreagă literatură, s-au dezlănţuit proporţiile unor personalităţi despre care comuniştii aduseseră cu greu informaţii şi doar cu pipeta: Mircea Eliade, Eugen Ionescu, dar şi Emil Cioran au putut să vorbească direct nu prin texte selecţionate tendenţios şi croşetate, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, pe care chiar şi cei din ţară care se temeau de ei sub cuvânt că sunt nişte simpli comentatori, s-au dovedit, prin volumele scrise, adevăraţi cronicari ai acelor triste vremuri, cu o serie de informaţii depăşind cu mult ceea ce era la îndemâna vreunui român, ca să nu mai vorbim de inteligenţa critică şi cunoaşterea directă din sursă, nu comunistă, a celor discutate.

Prin aceasta s-a reintegrat o întreagă literatură care a schimbat dintr-o dată configuraţia celei cunoscute sau recunoscute oficial de comunişti sau de publicul binevoitor mai puţin informat. Or, marea mea mirare a fost când am înţeles că  Simuţ nu cunoaşte sau nesocoteşte marea realizare a lui Marian Popa din Istoria... sa (1944 – dec. 1989), care a dat informaţii amănunţite asupra fenomenului dispersiei scriitorilor români pe mai multe continente  şi despre posibilele lor recuperări. Judecăţile valorice ale acestui istoriograf şi critic nu vor fi foarte de acceptat, dar sunt de discutat; informaţia nu o fi exhaustivă dar depăşeşte tot ceea ce s-a mai scris până atunci, căci el are meritul de a fi pus alături evrei şi legionari, ex-socialişti cu democraţi şi liberali, vedete ale literaturii noi ca Petru Dumitru şi Al. Mirodan, remarcabili şaizecişti ca Ilie Constantin sau Gabriela Melinescu, despre care în comunism domnea tăcerea impusă  sau doar aluzia ironică marcând eşecul.

... Şi mirarea mea a mers într-un crescendo, ajungând până la uluire atunci când am constatat că în Istoria... sa, N. Manolescu nici nu pomeneşte de această lucrare capitală care precede cu un deceniu propria sa realizare şi nici de autorul ei! În schimb, mai toţi criticii care au făcut opinia în comunism, inclusiv D. Micu, un edec al stanilismului din ce în ce mai bine temperat, s-au grăbit să publice istorii, enciclopedii, dicţionare, prin care falsificarea continuă, desigur, oportunist asezonată.

În felul acesta se încearcă o salvare a „cuceririlor“ din această tristă tranziţie, adică pe plan cultural o prelungire a FSN-ismului care a dominat viaţa noastră publică întârziindu-i emanciparea cu efecte până în ceasul de faţă, ba chiar cu risc de reinstaurare.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul