Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Nu mă tem că‘mi voi pierde cititorii

        Péter Esterhįzy

Interviu realizat de Iolanda Malamen

 

Péter ESTERHĮZY, ce face literatura īn momentul de faţă? S-a molipsit şi ea de minciunile politicului?

 

După părerea mea, dintotdeauna literatura face acelaşi lucru. Din anumite puncte de vedere, toate ţările sunt nişte ţări mincinoase, iar din moment ce minciuna politică dispare (aşa cum īn 1989 a dispărut foarte brutal), atunci vor apărea noi şi noi minciuni politice. Aceste noi minciuni, din multe puncte de vedere, sunt mult mai incomode decīt minciunile dispărutei dictaturii. Despre minciunile dictaturii putem spune pīnă la un moment dat că nu am avut legătură cu ele. Să existe, aşadar, acest ,,profit“ că am trăit īn tiranie, īn exploatare, īmpingīnd acum responsabilitatea cīt mai departe, şi să nu ne-o asumăm... Īn momentul de faţă, trăind īn democraţie, şi, implicit, īn noi minciuni care apar, trebuie să ne asumăm această responsabilitate.

Literatura este īn alt fel de relaţii cu minciuna, īn alt­fel de relaţii care există īn faţa unei ,,Judecăţi de Apoi“ a moralei, pentru că īnsăşi literatura lucrează cu minciuni. Există o spusă pe care-mi place s-o repet īn diverse prilejuri: ,,Să demonstrăm existenţa lui Dumnezeu, cu un şir de afirmaţii minicinoase“. Dar, la īntrebarea ce face literatura indiferent īn ce spaţii se află ea, ca să folosesc nişte cuvinte mari, care sună mai bine, pot să spun că literatura se ocupă cu existenţa. Aşadar, nu poate să aibă nişte ţinte mai jos de asta.

 

Īn ţările estice, minciuna a īnsemnat totodată şi iluzie. Care din ele s-a īmplinit īn 20 de ani?

 

Aici există mai multe puncte de vedere care se contrazic. Există scriitori care cred că literatura s-a autotrădat, renunţīnd la vechiul ei rol. Eu cred că acest rol, de fapt, nu mai există. Īn Europa Centrală şi de Est suntem īntr-o situaţie ambiguă. Literatura pretinde mai mult interes decīt este īn cazul Texas-City, spre exemplu, dar nu are prestigiul necesar  social pe care ar trebui să-l aibă. Eu nu-mi permit să răspund sincer la īntrebarea care este rolul literaturii şi īntotdeauna am o mică autoapărare cīnd dau de această īntrebare, pentru că eu am fost socializat īn acel spirit, că: tot timpul au vrut să-mi impună, şi să īmi spună care este rolul ei. Există scriitori care suferă din cauza acestei situaţii nou create, fiindcă, īntr-adevăr, nu se poate vedea care este acest rol. Īn ultimii 20 de ani, din punct de vedere social, literatura a ajuns īntr-un spaţiu īn care nu mai prezintă interes. Totul este glisat īn sfera comercialului. Odinioară, īn perioada fastuoasă, cititorul accepta scriitorul cu tot ce ţine de el. Acum, odată cu apariţia fiecărei cărţi noi, trebuie să i se facă o asiduă curte cititorului, să fie din nou sedus. Cititorul īţi spune ritos: arată-mi ce ştii! Şi nu poţi să nu ţii cont de asta. Noi, scriitorii, suntem puşi īntr-o postură importantă, dar nu ca şi cīnd am fi īn faţa unei instanţe morale. După părerea mea, literatura are īntotdeauna un gest de opoziţie. Rilke spune: „īmpotrivă, īmpotrivă...“.

 

Necesitatea īmpotrivirii….

 

E necesar să ne opunem acestei situaţii, īn care totul e de consum, īn timp ce sunt nevoit să recunosc, că li­tera­tura trebuie să şi delecteze cititorul. Nu e bine ca din cauza acestei oponenţe să-l obligăm pe cititor să se īnchidă şi să prefere doar ceea ce īi oferim noi.

 

Are şi literatura de consum virtuţile ei...

 

A apărut, cu siguranţă, o literatură de consum care este totuşi la un nivel calitativ bun. şi nu avem de ce s-o īnfierăm.

 

Nu au scriitorii şi cititorii īmpotrivă prea multe obstacole: sociale, administrative, morale? Nu s-au deprofesionalizat, de teama nereceptării?

 

Acest conflict este, īn opinia mea, cel mai radical īn cazul poeziei. Ceea ce a dispărut, aproape fără urmă, cu desăvīrşire, este receptorul, cititorul de poezie.

 

Mărturisesc, mie īmi este jenă să citesc poezie īn public sau să ofer poezii spre lectură. E ca şi cīnd aş obliga pe cineva la un efort emoţional.

Trebuie căutat, cu multă atenţie şi răbdare, acel spaţiu restrīns, acea sală mică, unde auditoriul să se bucure de poezie, sau acel lector care să citească fiecare vers cu bucurie lăuntrică. E necesar să existe asemenea săli! E īnsă, recunosc, foarte greu să le găseşti.

Īntorcīndu-ne la scriitori şi cititori, faptul că se schimbă obişnuinţele şi preferinţele cititorilor, īl face pe scriitor să simtă ca un seismograf acest lucru. Dacă vreau să răspund sincer, şi asta doresc, pe mine nu mă interesează deloc aspectul ăsta. Motivul pentru care nu mă interesează nu e neapărat pentru că mă preocupă doar valoarea, nu e nici din orgoliu, cu toate că īn ultimii ani mă interesează īn mod special să pun pe masă şi să finalizez lucrurile pe care vreau eu să le finalizez. Dar, īn acelaşi timp, cel puţin īn Ungaria, eu am foarte mulţi cititori. Iată motivul pentru care, eu nu trebuie să am o confruntare amară. Nu am nici temerea că-mi voi pierde cititorii.

 

Asta şi pentru că proza, īntr-un fel, este avantajată. Oricīnd cititorul poate găsi īn ea o poveste care să-l intereseze.

 

Da, īn cazul literaturii maghiare, două feluri de cărţi au succes īn străinătate: un gen de carte care corespunde noilor norme ale literaturii de succes (e vorba de scriitori pe jumătate clasici din secolul 20, cum sunt Sandor Maroy şi Antal F.) cu cărţi bune şi inteligente, foarte amicale, plăcute la citit. Ele nu pun probleme, nu au un­ghiuri ascuţite, nu rănesc.

 

Şi cealaltă categorie este  cea a cărţilor care ,,pun probleme“, din care fac parte, bineīnţeles, şi cărţile dumneavoastră.

 

Cărţile lui Imre Kerteş şi ale mele (ca să dau doar două exemple) sunt aşezate foarte pe diagonală īn acest trend. Dacă noi am intra acum, cu aceste cărţi ale noastre, īn literatură, am fi raşi īntr-o secundă. N-am fi citiţi, n-am avea succes, am fi ocoliţi.

 

Eu cred că şi paradoxul lucrează temeinic la recunoaştere. Coelho, spre exemplu…

 

Aşa este, absolut! Coelho? Da, un scriitor de… clasa a treia, devenit planetar.

 

Sunteţi pentru a doua oară la Neptun, la ,,Zile şi Nopţi de Literatură“, de data asta pentru a primi Marele Premiu - ,,Ovidius“. Fiţi sincer, aţi avut vreodată prejudecăţi, reţineri, vizavi de cultura romānă?

 

Eu am avut şi am numai prejudecăţi... pozitive. (Péter Esterhįzy spune dintr-o suflare asta.) Una dintre cele mai mari revelaţii literare pe cīnd aveam 20 de ani a fost ,,Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter“, a lui Matei Călinescu. Īn anii 1972-1973, am citit cartea pe nerăsuflate. Īncă nu eram scriitor, şi-mi invitasem prietenii ca să citim şi să comentăm cartea īmpreună, ca şi cīnd vroiam să-i fac părtaşi la o minune. Am mărturisit deseori: pe mine m-au interesat īntotdeauna numai textele. Despre mulţi scriitori maghiari eu nu ştiam că sunt din Transilvania. Nu ştiam despre Cioran că nu este… Sioran. La īnceput credeam că este francez. Numai că era pentru mine extraordinar că avea nişte păreri competente despre Europa Centrală şi aici mi s-a părut ceva… suspect. Am aflat că este romān, dar asta nu mi-a creat nicio indispoziţie intelectuală. La prestigiul literaturii romāne, o contribuţie mare a avut teatrul romānesc. Īntotdeauna   am fost invidios, mai ales īn perioada de tinereţe, īn privinţa deschiderii Romāniei către francofonie. O invidiam copilăreşte şi susţinut. Īn anii şaptezeci, consideram literatura maghiară ca fiind mai greoaie ca literatura romānă.

M-am bucurat foarte mult că, īn primăvara asta, la Festivalul de Literatură din Budapesta, literatura romānă a fost invitată de onoare. Īn sfīrşit, a īnceput o mişcare īntre cele două literaturi! Tot ce speram şi nu s-a īntīmplat imediat după căderea comunismului īncepe să prindă viaţă. Suntem totuşi ţări īnvecinate şi este firesc să se īntīmple aceasta. Procesul este īnsă mult mai lent decīt ne aşteptam: vecinii sunt cei care ajung să se cunoască cel mai greu. Īn general, vecinii se ceartă, cel mai adesea, acuzīndu-se: ,,Mi-ai furat găina, mi-ai călcat iarba…“

 

Péter ESTERHĮZY, vă pun o īntrebare de o exasperantă banalitate, dar nu mă pot abţine: Care-i mai importantă: literatura sau viaţa?

 

Viaţa e mai importantă. Īn cazul meu, ea este identică cu literatura. Dacă ar arde casa, eu n-aş salva pisica, ci manuscrisele.

 

Vreunul din cei patru copii ai dumneavoastră are ambiţii scriitoriceşti?

 

Har Domnului, nu! Au alte probleme de rezolvat.  

 

Păreţi perfect adaptat şi disponibil  prigramului impus de această manifestare  literară densă şi, poate, pe alocuri chiar obositoare.

 

Nu este chiar la īndemīnă ca mai mult de trei zile să te simţi bine īntr-o ţară, dar faptul că īmi apar una după alta cărţi īn limba romānă mă bucură peste măsură. Asta nu ştiu cui să-i mulţumesc, īn primul rīnd. (Péter ESTERHĮZY o priveşte cu căldură pe Ana Maria Pop, cea care a trudit la aceste traduceri.) Mai multe cărţi traduse una după alta generează o arie pozitivă de percepţie şi asta bucură īntotdeauna un autor.

 

Aş vrea, īn īncheiere, să nu vă pun  nicio īntrebare, ci, contrar uzanţelor, să vă invit să spuneţi dumneavoastră ceva, orice.

 

Conform lui Wittgenstein, există răspunsuri numai atunci cīnd există īntrebări. Pentru că fiecare răspuns poate fi găsit dacă poate fi găsită īntrebarea. Sigur, se pune problema dacă răspunsurile corespund īntrebărilor puse.

Acum am o mare problemă, dacă ar trebui să acord seriozitate acestei practici. Brusc, nu văd forma īn care aş putea să comunic, excepţie făcīnd faptul dacă nu cumva cel care m-a chestionat pīnă acum nu mi-a pregătit cumva o capcană.  Fiindcă am vorbit despre capcană, altă variantă este să intru īn capcană şi să īncep să vorbesc despre următoarele capcane: manuscrisul se īntrerupe īnsă aici.

 

(Autoarea mulţumeşte Anei Maria Pop care a contribuit la realizarea dialogului)

 
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul