Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Fiecare optzecist este o individualitate

        Constantin Stan

 

 

Interviu realizat de Ştefania Coşovei

 

Constantin Stan este prozator, jurnalist, profesor de jurnalism. S-a născut la 28 iulie 1951 la Bucureşti. A absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, secţia Limba şi literatura română - Limba şi literatura franceză, în 1974.

A debutat cu romanul Carapacea (Edi­tura Cartea Românească), în 1979. A mai publicat: Nopţi de trecere (Cartea Românească, 1984, premiul revistei Luceafărul), Vară târzie (Editura Militară, 1985), Provizoriu, Sud. (proză scurtă, Editura Paralela 45, 2000, Premiul Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti din România pentru Cea mai bună carte de proză a anului 2000, Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti), Viaţa ca literatură (publicistică, Editura Fundaţiei PRO,  2001), Deadline (2003), Drama de a fi normal (eseu), editura EIS ART, Iaşi, 2008.

Cu romanul Gerda (2004) a obţinut Premiul Academiei Române pentru proză pe anul 2004, Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti pentru proză, premiul special pentru proză al Festiva­lului „Poesis”, Satu Mare şi a fost nominalizat pentru premiile Uniunii Scriitorilor din România.

- Prezent în antologii de proză (Desant ’83 – Editura Cartea Românească, 1983, Generaţia 80 în proză scurtă, Editura Paralela 45, 1998).

- Membru al Uniunii Scriitorilor din România. Membru fondator al Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti din România (ASPRO). Preşedintele secţiei Proză a Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti.

- Este profesor de jurnalism, predând cursuri precum „Tehnici de redactare”, „Genurile presei scrise”, „Jurnalism cultural”, „Jurnalism de investigaţie” la Universitatea din Bucureşti, Universitatea „Virgil Madgearu” Craiova, Universitatea din Piteşti.

- Este autorul cursului universitar „Tehnici de redactare. Libertate supra­vegheată“, Editura Fundaţiei Meridian, Craiova, 2000.

Din 2000 este colaborator permanent al Ziarului de Duminică (suplimentul cultural al Ziarului Financiar) unde semnează săptămânal rubrica Reportaj. Autor a numeroase documentare şi anchete despre viaţa culturală românească.

Premiul pentru jurnalism cultural al Asociaţiei Presei Literare şi Editurilor din România (APLER), 2004.

 

 

Constantin Stan, în romanul „Gerda”, pentru care ai primit şi Premiul Academiei Române, abordezi dintr-un unghi diferit faţă de congenerii tăi ideea de feminitate. Care sunt consecinţele?

 

Uite, Ştefania dragă, ceva la care nu m-am gândit până acum: cum ar putea produce o idee nişte consecinţe?! Şi nu m-am mai gândit nici cum apare la colegii mei (de generaţie, să zicem) această fascinantă idee. De aceea, aş prefera să spun despre ideea de feminitate cu care am pornit în „Gerda”. S-a observat că este un roman fundamentat pe o absenţă, în fapt, pe absenţa unei ipostaze a feminităţii care lipseşte din educaţia şi, deci, din experienţa de viaţă a personajului meu: mama. Evangheliile ne vorbesc de întrupare a Duhului Sfânt, a Spiritului. Sublimul lui Iisus, forţa credinţei sale, forţa morţii, dar mai ales a Învierii Sale stau în această dimensiune. Patimile, durerile şi ezitarea, bruma de îndoială din grădina Ghetsimani vin de la mater, de la carnal, de la viaţă. Această dualitate –spirit/materie – se regăseşte în orice om pe acest pământ. Nu poţi fi om întreg fără a cunoaşte viaţa din care vii. Orice ipostază a  feminităţii ai cunoaşte este insuficientă în absenţa mamei. Ea este legătura cea mai profundă şi, deci, cea mai dureroasă cu fiinţa trecătoare din noi.

Mihai Abrudeanu, personajul meu din „Gerda”, cunoaşte ipostaze ale feminităţii care, în fond, se regăsesc în orice femeie: perenitatea (în pensiunea doamnei Gerda în care timpul se suspendă, deci este o formă a morţii, pentru că numai în neviu şi la începuturile lumii nu există devenire şi, prin consecinţă, nici timp) şi efemerul, răutatea şi extazul, inocenţa şi macularea.

În ciuda a ceea ce se crede în mod obişnuit, femeile nu sunt fiinţe slabe pentru că ele dau viaţă şi sunt viaţa însăşi. Fiind mai apropiate de natural, deseori nici nu pot fi judecate în nota dominantă a principiilor morale. Ele sunt, asemenea naturii, vieţii amorale, dincolo şi dincoace şi de bine, şi de rău. Pentru ele contează viaţa, în esenţa ei, şi nu efemerele incidente ale existenţei. Misterul şi slăbiciunea femeii sunt neputinţe ale bărbaţilor de a accepta. Asemenea lui Iosif, Mihai Abrudeanu acceptă pruncul din pântecele Mariei (în mod intenţionat am lăsat acest nume de rezonanţă biblică şi viitoarei soţii a lui Mihai) un pic a rebours faţă de Evanghelii: nu este o închinare la pater (la Duh întrupător în uman), ci un elogiu adus maternităţii.

 

Într-o seară de vineri, la „Serile de literatură şi muzică de la Muzeul Naţional al Literaturii Române”, ne-ai citit o proză unde apărea o suedeză… un personaj pasager… Ce diferenţă este între personajul Gerda şi suedeza de la mare…?

 

Suedeza de la mare, din povestirea „Luna, un drac albit de spaimă”, este feminitatea dezinhibantă, un simbol al libertăţii la care noi, adolescenţii anilor comunismului, nu aveam acces, dar după care tânjeam. Suedeza aia nu dă doi bani pe complicaţiile sentimentale ale unui futut (pot spune aşa, da, la voi în revistă?) Îşi consumă un act de plăcere sportiv, bucurându-se de acel moment. Descopeream la acea vârstă că există şi o altă mentalitate decât cea generatoare de culpe (pe atunci nu numai morale, ci şi sociale şi politice), o mentalitate de oameni liberi care se pot bucura de propriul trup ca de un dar al vieţii. Din nefericire (din fericire?), mentalitatea românească nu s-a schimbat prea mult nici după 1989: suntem dispuşi mereu să complicăm totul, să facem o problemă de viaţă şi de moarte din ceva care, la urma urmei, ţine de natural. Ştii ce îmi spunea o tânără întrebând-o eu uşor amuzat, uşor intrigat dacă se mai practică gelozia în generaţia lor? „Oh, da, iubirea – nu, dar gelozia e în floare!” Or, gelozia este un sentiment provenit din simţul proprietăţii şi din nesiguranţă. Fiecare vrem să avem ceva ce-i numai al nostru, iar supremul bun pe care îl vrem este o altă fiinţa umană. În privinţa nesiguranţei, cunosc fiinţe (muuuulte!) care nu pot fi singure, cu ele însele, nici măcar o zi; relaţiile lor se înlănţuie asemenea zalelor unui lanţ, nici o relaţie nu se sfârşeşte înainte ca alta să se fi deja conturat la orizont.

 

Ştiu că ai avut o poveste halucinantă cu două dintre romanele tale – ţi-au dispărut din computer. Ce se mai întâmplă cu proiectele acelea, ai renunţat la ele?

 

Reiau pentru cititorii voştri, pe scurt, povestea celor două romane: la vreo lună de la moartea fratelui meu Ilie, încercând să îmi reiau… să zic… o viaţă normală, am deschis computerul spre a mă reapuca de scris. Am căutat în zadar cele două romane. L-am chemat pe fiul meu, specialist în IT, care mă asigurase că eu, ca nepriceput, le-am ascuns pe undeva. Nu le-a aflat nici el. A luat hardul şi a încercat chiar cu hackeri să găsească textele. Le-a înghiţit un hău de neînţeles şi de nepătruns. Unul dintre ele, „Gde Buharest”, l-am reluat încercând să uit tot ceea ce scrisesem. Am reuşit. Este o carte plină de umor şi de absurd în răspăr cu cele două momente care au marcat acest roman: moartea fratelui meu şi puternica şi răvăşitoarea experienţă. Absurde ambele (ceea ce e în nota romanului) şi nicidecum de luat a la legere. L-am predat deja Editurii Polirom ceea ce a însemnat parcă şi o eliberare existenţială.

 

Personajele tale sunt rebele şi răzvrătite sau au „marca” dostoievskiană de raskolnik, de mărturisitor?

 

Depinde la ce cărţi te şi mă raportez: în povestirile din „Provizoriu, Sud” personajele sunt nişte tineri rebeli, practic nişte adolescenţi aflaţi în faţa unor praguri existenţiale cărora nu ştiu să le facă faţă şi-atunci se răzvrătesc. În romane, personajele sunt mai degrabă analişti decât mărturisitori. Dar nu analişti în sensul consacrat al romanelor de analiză, personajele mele descriu lumea spre a o înţelege şi a se înţelege pe ele însele. Mie îmi plac foarte mult Neluţu şi Cornelia din „Vară târzie”, doi tineri ce trăiesc o poveste de dragoste simplă după un model pe care nu-l ştiu: altă poveste de dragoste consumată epistolar între un soldat român şi o fată ce-l aşteaptă. De aceea, romanul se mai cheamă şi „despre iubiri în vremuri de pace şi război”. Horia Pătraşcu îmi spunea de câte ori mă vedeam cu el: „Dacă-aş întâlni o femeie cum e Cornelia ta, m-aş îndrăgosti pe loc”. Chiar refuza să creadă că este o ficţiune (şi mie mi-ar fi plăcut să întâlnesc o astfel de femeie!) şi mă tot chestiona asupra amănuntelor din viaţa reală. Ei bine, nu, Cornelia este o plăsmuire în totalitate, de aceea, probabil, este şi atât de fascinantă.

Personajele mele nu sunt confesive pentru că şi eu, ca om, am oroare de confesiuni. Alţii au plăcerea exhibării amănuntelor (de cele mai multe ori, ce ţin de intimitatea fiinţei) în inabil mascate ficţiuni. Am, deseori, când citesc astfel de pseudotexte literare, senzaţia culpabilităţii citirii unui jurnal intim. Nu vorbesc despre biografism, ci despre mascarea lui în pseudoficţiuni.

 

Eşti unul dintre membrii marcanţi ai Generaţiei literare ’80, a Desantului. (Alături de Mircea Nedelciu, Gheorghe Iova, Gheorghe Crăciun, Gheorghe Ene, Ioan Lăcustă, Sorin Preda, Cristian Teodorescu etc.) Cum priveşte această generaţie feminitatea?

 

Fiecare dintre autorii numiţi de tine sunt nişte individualităţi. Aşadar. fiecare îşi are propria proiecţie asupra feminităţii. La Gheor­ghe Iova, feminitatea este suprapusă sexualităţii, femeia fiind ceva ce stă la umbra unui penis în floare, Crăciun o priveşte în „Pupa russa” în dualitatea feminin-masculin, personajul său fiind construit şi în nume în acest fel Leon+Tina (Leontina), la Sorin Preda sunt accente de misogin, femeile fiind o sursă permanentă a răului, a răzbunării, Meşterul Lăcustă găseşte nostalgicul, reveria, moli­ciunea în orice prezenţă feminină în romanele sale, surse ale „luminării”.

 

În calitate de profesor, cum ai începe un curs despre generaţia ta literară?

 

„Noi nu am fost o generaţie literară, ci nişte prieteni care gândeau la fel rosturile literaturii.”

 

Sunt studenţii anilor 2000 capabili să recepteze mesajul textual pe care l-aţi lansat voi, „desantiştii”, încă de pe la mijlocul anilor ’70?

 

„Nu ştiu dacă scriu bine, dar de citit, citesc bine”, spune Iova. Cine vrea să recepteze mesajul textual lansat de noi trebuie să înveţe să citească bine. Crezi că mai e vreme pentru a învăţa să citeşti? Acum, toată lumea scrie, cu frenezie, aproape indiferent dacă o să-l citească cineva, dacă are ceva de spus. Se scrie ca în genul epistolar: autorul vizează clar câţiva cititori, dacă nu cumva de multe ori doar unul singur – pe el însuşi.

 

Ce crezi că lipseşte literaturii române contemporane ca să dea un bestseller? Mai e „specificul naţional” secretul unei „reţete de succes”?

 

Îi lipseşte un Coelho. Sau un Dan Brown. Adică acea mentalitate de farsor, de escroc literar care să dea senzaţia tuturor că el este un autor profund, iar ei, cititorii care îl înţeleg, sunt, la reciprocitate, la fel de profunzi.

Pentru a avea succes trebuie să conştientizezi că masa este una abia alfabetizată, căreia i s-a inoculat ideea că poate fi elită. Forţa ei stă în număr şi nu există solidaritate mai profundă, mai trainică decât a proştilor. Ei se caută, se recunosc şi se susţin. Poate doar canaliile să mai funcţioneze cu aceeaşi eficienţă. (Te invit să citeşti cu atenţie forumurile şi comentariile de pe bloguri spre a-mi verifica afirmaţia!) De aceea, specificul naţional nu poate fi secretul unei reţete de succes. Prostia e transfrontalieră, e globală şi globalizantă.

 

Cât de greu s-a debarasat generaţia ta, în literatură, de perioada ceauşistă care i-a marcat tinereţea şi de care, parcă, nu mai scăpăm?

 

În literatură nu ne-a fost greu să ne dezbărăm de perioada ceauşistă, în viaţa de fiecare zi încă o trăim, o respirăm: sistemul funcţionează. Societatea, lumea românească au forţă teribilă venită din inerţie.

 

În ce măsură jurnalistica „omoară” romancierul?

 

Jurnalistica omoară romancierul în aceeaşi măsură în care orice profesie care trebuie să îţi asigure existenţa omoară un creator – te îndepărtează de profesionalism şi te duce în zona amatorismului. Noi nu avem scriitori profesionişti.

 

Ca scriitor important al Generaţiei ’80, profesor universitar, publicist, critic literar, eseist ce crezi? Mai au românii apetenţă pentru citit? În special tinerii…

 

Apetenţa pentru citit se iveşte şi se cultivă în familie. Educaţi părinţii, atrageţi-i pe ei la înţelegerea rosturilor, beneficiilor lecturii.

Constantin Stan, la ce vârstă ţi-ai făcut primul om de zăpadă?

Ninsorile din cartierul Andronache – absolut fabuloase în vremea copilăriei mele – mi-au oferit prima jucărie: zăpada. Probabil că, de când am descoperit-o, mi-am croit şi primul om de zăpadă.

Nu era nimic mai trist pentru mine decât că, la lăsarea serii, eu trebuia să intru în casă, iar el rămânea singur, în frig, în curte.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul