Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Cu mâhnire şi scârbă

        Cronicar

Ion Cristofor,

 

Angore et taedio,

Editura Casa Cărţii de ştiinţă,

Cluj-Napoca, 2009, 113 pagini

 

Ion Cristofor (care a debutat în 1982 cu volumul de poeme În odăile fulgerului) scrie o poezie plauzibilă, cel puţin la prima impresie, pentru că se bazează pe metaforele crepuscular melancolice ale expresioniştilor şi ale lui Trakl în special. Observăm acest lucru chiar de la primul poem (Cât de îndepărtate) care deschide culegerea, dominat, până la saturaţie, de imaginile nocturnului, ale misteriosului şi agonicului. Inventarul obţinut ar cuprinde astfel: seara, bătrânele lucruri, şoapta, ceaţa, somnul, lumina stelelor, umbra vântului, oracolul vorbind muţeşte în crâng, tăcerea, foşnetul şopârlelor, umbra unei constelaţii dispărute, trilurile laborioase ale unei privighetori, singurătatea, poezia care se retrage ca somnul în venele poeţilor duşi, moartea adiind printre straturile de flori. Şi în alte poeme întâlnim imagini asemănătoare (peisaje pustii şi locuri natale melancolice, un crepuscul „de culoarea vinului roşu“, o lună de „culoarea agoniei“, dar şi a „aurului ce cade ca ploaia“, arbori ai unui anotimp în agonie, un apus tăcut, „în care cuvintele răsună ca-n gura unui mort“) sau aluzii la fiinţe necunoscute, amintite doar prin moartea lor („umbra augustă a unui mort celebru“, tânărul înecat lângă pod, înecatul de sub pod).

Cu acest limbaj oracular, care nu-i aparţine, dar pe care-l adoptă şi chiar îl forţează, Ion Cristofor compune un mozaic sentimental dezabuzat în a cărui alcătuire intră solitudini şi nelinişti, regrete nostalgice şi iluzii pierdute. Sugestia ar fi că vieţuim într-o lume vinovată de degradarea şi dispariţia poeziei, o „lume de cămătari, de măcelari în care muzele s-au angajat la bordel“. În această evoluţie strâmbă a lucrurilor, slujitorul poeziei nu e altceva „decât un biet poet/ tremurând ca flacăra/ ca ţapul în rut/ deasupra unor versuri neterminate// biet chiriaş pe câteva hectare de melancolie“. Imaginea cu tremuratul „ca ţapul în rut“, urmând celei cu pâlpăirea de flacără, e, în context, total nepotrivită şi dizgraţioasă. Redundantă, trasă de păr era şi metafora amintită deja, a apusului tăcut, „în care cuvintele răsună ca-n gura unui mort“. Un alt exemplu de stângăcie poetică găsim într-o terţină ca „Tocmai bătea la uşă/ vântul blând ca o brânduşă de toamnă/ sau taifunul în cămăşuţa sa de copil“, în care ultimul vers, ilogic, nu are ce căuta. Impresia de plauzibilitate începe să se clatine serios. Şi tonul declamativ patetic îi joacă feste autorului, care nu e în niciun caz regele Lear să-şi permită a rosti asemenea interogaţii hohotitoare: „Unde e ţara mea vă întreb/ popor al turmelor spirit al umbrelor“ sau, pe pagina următoare: „Unde să mă aşez vă strig/ stăpâni ai câinilor cu feţe de câini/ pe care insulă în ceaţă cântă sirenele/ şi unde să-mi instalez zdrenţuitul meu cort“. Versuri mai convingătoare scrie Ion Cristofor atunci când evocă scene de dramatism trăit al vieţii: „Mergeam în şir prin zăpadă ţinându-ne de mână/ ca orbii lui Brueghel/ câte unul cădea şi îngheţa în troiene// vorbea cred despre prizonierii din Siberia/ despre cei împuşcaţi rătăciţii în ceaţă/ când tocmai se auzi un lătrat ascuţit de câine// se înserează îmi spuse/ şi norul de pământ îl acoperi deodată cu totul.“ (Din memoriile nescrise ale tatălui). Titlul cărţii lui Ion Cristofor, Angore et taedio, e un adagiu din Iuvenal, care, printre alte posibile versiuni, s-a tradus prin sintagma „(cu) mâhnire şi scârbă“. M-am referit, până acum, la poemele „mâhnirii“ sau ale „neliniştii“ care împrumută ceva din prestigiul rostirii şi imaginaţiei crepuscularului expresionist. În poemele „dispreţului“ însă, poetul coboară vertiginos spre cronica în versuri a cotidianului („salariile cresc în funcţie de direcţia vântului/ preţurile vuiesc ca apele mâloase ale Dunării“), spre pamfletul politic şi social (preşedinte, demagogi electorali, farsori, agramaţi, „hoţi şi visători târfe de lux rechini şi paraziţi melancolici năvălind la edecul oportuniştilor“), spre demascarea adversarului din alegeri („Mereu şi mereu aceleaşi lichele/ pălăvrăgesc în ziare despre adevăr şi dreptate/ aceiaşi şoricei benchetuiesc în caşcavalul comunitar“). Poetul, care deplângea faptul că muzele de azi se angajează la bordel, nu manifestă niciun scrupul în a scrie în spirit partinic, ca la ziar, veştejindu-i pe „mesagerii portocalii ai vidului“. În atari condiţii, adagiul din Iuvenal sună cum nu se poate mai potrivit.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul