Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Sibiu - 2009

        Mircea Ghiţulescu

 

Neavând sentimentul colectiv de mare putere, românii nu au avut nici vocaţia gigantismului. S-au mulţumit cu puţin: case mici şi joase, „uliţe” slave în loc de  bulevarde franceze şi  troiţe în loc de catedrale, cum spunea Dimitrie Gusti. Numai de nevoie au acceptat să construiască blocuri cu camere ceva mai înalte. Din acest motiv a fost mare nevoie de Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu al lui Constantin Chiriac. A devenit cea mai deplină sărbătoare de acest tip din România. Încă nu la fel de gigantic ca festivalurile de la Edimburgh, Avignon şi ce-o mai fi, dar la înălţime.

Pe de altă parte,  FITS este o formă foarte democratică de a privi arta teatrului, nu doar prin ochelarii de soare ai elitei, ci prin acea privire naivă, larg deschisă asupra lumii. La Sibiu nu vezi doar capodopere ale artei teatrale, ci şi muzică, dans, exhibiţionism de stradă, performances, evenimente, lansări de cărţi, spectacole lectură etc., ce pun problema creativităţii teatrale la toate nivelurile de percepţie.

Problema este că acest brand românesc exista încă înainte de căderea comunismului într-un colţ al Sibiului, şi anume în mintea actorului Constantin Chiriac care iubea poezia dar nimeni nu bănuia că în această dragoste se află şi o mare ambiţie. Numai cu ambiţia şi două limbi străine poţi realiza proiecte de anvergură europeană cum este festivalul de la Sibiu.

  Anul acesta (28 mai - 7 iunie) au participat 70 de ţări din toate continentele. Din China în Venezuela, din Africa de Sud în Marea Britanie. Fenomenul te depăşeşte de fiecare dată cantitativ şi, uneori, intensiv. Din aproximativ 200 de „activităţi” (în medie 15 pe zi), ce să alegi mai întâi? Fiind monomani, alegem teatrul „de sală” şi mergem la Autodafe produs de teatrul gazdă. Titlul înseamnă ardere pe rug şi trimite la pedepsele Inchiziţiei. De fapt este vorba de trei piese scurte de Tennessee Williams descoperite de  vechea noastră speranţă pierdută prin SUA, Theodor Cristian Popescu. El le-a pus în scenă, într-un decor serial care ascundea în spate un altul şi încă unul creat de Andu Dumitrescu.  Dintre cele trei scurte piese cea mai cunoscută,  la noi, este „Vorbeşte-mi ca ploaia şi lasă-mă să te ascult“ pe care a jucat-o cândva Rodica Mandache. De data aceasta, Ofelia Popii este aceea care oferă un recital acrobatic după ce, de atâtea ori, a oferit recitaluri de actorie. Pasională şi zbuciumată, actriţa are o poezie a speranţei care nu mai ajută la nimic. EA şi-a propus să plece şi EL nu o poate reţine.

 Ploaia a vorbit trei zile la Sibiu  şi  a trebuit s-o asculţi pentru că era torenţială. A plouat atât de tare încât lumea abia a ajuns (cu zeci de precauţii şi sute de umbrele) la spectacolul Companiei Nadine Bommer din Israel intitulat Manimation. Nadine Bommer este, printre epigonii Pinei Bausch, cea mai originală. A înlocuit coregrafia staccato şi respingerea corporală cu dezarticularea membrelor prin tehnica „tremuriciului”. Dansatorii  tremură din toate încheieturile, devin păpuşi gelatinoase, nevertebrate, riscând dintr-o clipă în alta „să se verse”. Sentimentele sunt subliniate prin mimică exagerată, guri căscate, mişcări pe dos, cât mai departe de realitate. Efectul este de balamuc dar este un balamuc vesel ca şi cum nebunii internaţi ar imita un spectacol de teatru dans. Cafeneaua Nadinei Bommer (căci într-o cafenea se petrece acţiunea) este, spre deosebire de Cafeneaua Pinei Bausch, un spaţiu al comediei si­nistre în care dansul şi pantomima au dus la părăsirea corpului.  

Pe cât este de gigantic celebrul Faust al lui Silviu Purcărete de la Teatrul Radu Stanca din Sibiu, care se întindea pe o suprafaţă de sute de metri pătraţi, pe atât de minuscul este Daimonion creat de acrobaţii de la Teatro del Mar din Portugalia. Noaptea împerecherii universale cunoscută sub numele de „noaptea Walpurgiei“ era la fel de intensă  (cu Faust răsfăţat de doi drăcuşori feminini) ca şi la  Purcărete cu gigantismul său dezmărginit, cu împereche­rile dintre regnuri, cu animale în călduri, cu imagini simultane în toate punctele cardinale pe scripeţi, cu căi  ferate şi muzică havy metal în live. Foarte bine marcată era întinerirea lui Faust în urma pactului cu Satana şi, în general, stilul satanic în care acrobaţii de la Teatro del Mar marcau sensul păcatului creştin comis de doctorul Faust care a depăşit limitele ştiinţei. Însăşi preacurata Margareta, darul Satanei pentru tânărul Faust este posedată de diavol.

O decepţie a fost mult lăudatul spectacol cu Omul pernă de Martin Mc. Donaugh creat la Brăila de Radu Afrim. Nu că Radu Afrim n-ar fi în formă,  dar celebrul autor al pieselor Regina frumuseţii (Ploieşti) şi Billy Şchiopul (Teatrul Nottara) este, de data asta, şi inexpli­cabil, şi plicticos. Spectacolul este construit ingenios pe un „fagure” din fundal alcătuit din nouă celule pe trei niveluri în care se desfăşura un alt spectacol, mult mai important decât  monologurile moarte din planul întâi. O altă decepţie (aşteptată, de altfel) a fost  kieveanul Andriy Zholdak care a masacrat un text clasic (Woyzeck de Georg Büchner) fără să pună nimic în loc. Un ghiveci politic indigest pe un fundal s.f. Woyzeck, soldatul trădat în iubire, se mută din Germania la Kiev în plină represiune politică. Noii „dictatori” din Ucraina, preşedintele şi frumoasa lor prim-mi­nistru, sunt urmaşi ai lui Hitler şi Stalin în viziunea zholdakiană. Doar libertatea ignoranţei este de admirat aici.  Este, totuşi, ceva foarte semnificativ în acest ghiveci. Zholdak nu dă doi bani pe idei, ci exaltă propria metodă. Este o ruptură clară, în toate spectacolele sale (Othello, Idiotul, Woyzeck, etc.), între conţinut şi metodă. Este un mic triumf al formei asupra fondului. Dacă judeci spectacolele sale cu instrumentele  analizei  este o mare eroare. Doar metoda are valoare. Care ar fi metoda lui Zholdak? Teatrul de grup, fără text, ca şi cum limba ar fi o ruşine. Actorii aleargă de colo colo, pe un fond sonor pe cât de ciudat, pe atât de asurzitor. Nu este singurul care face asta, dar Alexandr Hausvater de care se află foarte aproape, este mult ataşat de idei. Pe Hausvater îl interesează punctul maxim al artei când metoda şi ideile se transformă în emoţie.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul